Acasa > Articole > Doza De Realitate > Ipoteză aiuritoare: Hitler este Hess

Ipoteză aiuritoare: Hitler este Hess


Două săptămâni înainte de invadarea Rusiei. La Obersalzberg soseau veşti incredibile conform cărora Rudolf Hess, al doilea om în Reich după Hitler, a decolat singur spre Marea Britanie şi a dispărut. Vestea avu efectul unei bombe. Prima dorinţă a lui Hitler fu aceea ca el să fi murit. „Să sperăm că s-a prăbuşit în mare!”, fu auzit Hitler spunând. Apoi, de la Londra veni anunţul: Hess a aterizat în Scoţia şi a fost capturat.


Lucrurile se petrecuseră astfel: în după-amiaza zilei de sâmbătă, 10 mai, Hess îşi luase la revedere de la soţia sa, Ilse, şi de la băiatul său, Wolf, spunând că se va întoarce luni. De la München a mers cu Mercedesul propriu până la Messerschmitt, din Augsburg. Acolo se schimbă într-un costum de zbor căptuşit cu blană şi o jachetă de căpitan Luftwaffe. Cu puţin înainte de ora 18.00, pe o vreme senină, avionul său se îndreptă spre pistă şi decolă. La orele 23.00, după ce zbură singur pe deasupra Germaniei, peste Marea Nordului şi peste sudul Scoţiei, Hess ieşi din carlingă, abandonă avionul şi se paraşută. Apărarea antiaeriană interceptase traiectoria avionului, iar observatorii îl văzuseră pe ocupantul avionului sărind cu paraşuta înainte ca aparatul să explodeze. Un ţăran scoţian, Donald Mc Lean, ajunse primul la faţa locului. Îşi dădu repede seama că paraşutistul, luptându-se să scape de hamuri, nu era înarmat. Întrebat dacă este britanic ori german, Hess răspunse că este german, că este Hauptamnn Alfred Horn şi că are un mesaj important pentru ducele de Hamilton. Ducele, locotenent-colonel în R.A.F., a sosit de la baza sa pentru a vorbi cu prizonierul german pe la mijlocul dimineţii următoare. Hess şi-a recunoscut adevărata identitate.


Nici un interogatoriu din Scoţia nu a putut scoate altceva decât ceea ce Hess îi declarase lui Kirkpatrick la început: că venise să propună pacea. Nici atunci, nici în discuţiile avute cu tovarăşii săi de captivitate pe când aştepta să fie judecat în procesul de la Nürnberg, Rudolf Hess nu l-a implicat nici o clipă pe Hitler. Interlocutorii britanici ai lui Hess ajunseseră repede la concluzia că acesta era sincer, nu avea nimic de oferit în plus faţă de declaraţiile publice ale lui Hitler. Repeta că fusese împins spre gestul său exclusiv de dorinţa comună a lui şi a lui Hitler de a coopera cu Marea Britanie în lupta împotriva bolşevismului, cum afirmase Hitler în cartea sa „Mein Kampf”.


Hess considera că îndeplinea rolul de cel mai credincios paladin al lui Hitler, menit acum să ofere din nou, prin sacrificul său personal, posibilitatea de a salva Europa de bolşevism. Hess susţinea că a acţionat fără ştirea lui Hitler, dar profund convins că-i ducea la îndeplinire dorinţele.
Idiot?… Naiv?… Trădător?… Romantic?… Idealist?… Laş?… Rotund ca o bilă, cazul Hess. Cine l-a cercetat a făcut-o cu mănuşi de box. Oricum era rostogolită, bila dădea invariabil un singur răspuns:
A trădat? – Nu.
A încercat să-şi salveze pielea? – Nu.
A urmărti interese obscure? – Nu.
L-a clintit ceva din credinţa că a vrut să facă doar binele ţării? – Nu.
Şi-atunci? – Nimic.

Hess venea dintr-o altă piesă. Din ceva care nu mai exista. Există doar în ecoul eliberat de nuanţe. Rudolf Hess era un bărbat educat, cult, cu o mare disponibilitate pentru loialitate şi eroism, un erou de legendă. Unul dintre eroii îndrăgiţi de maestrul său, Hitler. De sub diatriba retoricii lui Hitler, ecoul lui Hess reda spiritul legendelor wagneriene. Hess rămăsese în legendă. Hitler coborâse în veac.

În închisoare, îi rescrisese ideile, expuse alandala, cum le-a înţeles el. Lungimea pedantă a frazei, limpezimea mesajului, semnificaţiile din „Mein Kampf” poartă chipul lui Hess.
Iar Hitler – chipul veacului.


Potrivit unei relatări, în timp ce expunea cazul Hess gauleiterilor, în cadrul unei întâlniri organizate în grabă la Berghof, Hitler era înlăcrimat şi arăta cu zece ani mai bătrân. Cele 60-70 de persoane prezente au făcut semicerc în jurul lui. Nimeni nu scotea un cuvânt. Lacrimi adevărate pe chipul împietrit. Göring luă cuvântul pentru a rosti în numele celor prezenţi o declaraţie de devotament de un patetism împărtăşit unanim. Atmosfera se impregna de suflete muiate în autoînduioşări. Pe obrazul emaciat al Conducătorului lacrimile scăpau cu greu din sipetul cu amintiri. Era el şi el era Parsifal, şi Lohengrin, şi Rienze şi Hess care, iată, Hess era el, Hitler, adolescentul îndrăgostit de alămurile din Tristan.

Restul era istorie. Istoria războaielor.

Fragmentul, extras din ultimul roman al lui Nicolae Cristache, „Hitler sunt eu/În alai popular spre Auschwitz ” emite o ipoteză aiuritoare, dar posibilă. Imitatorul a luat chipul originalului, în vreme ce originalul s-a prăbuşit în realitate.

Cartea va apărea în curând la editura eLiteratura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.