Acasa > Articole > Doza De Realitate > Întoarcerea lui Marx

Întoarcerea lui Marx

 

Nicolae Cristache a terminat o nouă carte. Intitulată „Întoarcerea lui Marx”, cartea este o relatare reportericească a ultimelor ore din viaţa lui Marx. „Sentinţa” vă oferă un fragment în exclusivitate.

 

M-a trezit Lenchen când a venit s-o ia pe „deşteptuţa”. Nu mai plouă, a zis, şi-afară e frumos. Sunt toate animăluţele acolo, cu Tussy. Mohr a coborât şi el, mănâncă în bucătărie, dacă a mânca se cheamă ceea ce morfoleşte el. Am început să-mi închei şireturile; mă stângeau şi aşa adormit cum eram le eliberasem strânsura şi tot adormit închisesem uşa pe care Mohr o lăsase întredeschisă ca să nu mă trezească. Am auzit un oftat anemic – era partea şiretului care se rosese şi îşi dădea obştescul sfârşit. Lenchen dădea din cap în felul „astea-s şireturile din ziua de azi” – nu erau şireturi „din ziua de azi” şi, aplecat încă, i-am admirat poalele şorţului alb care de atâta scrobit se-nfoiau ca la statuile în bonz, depărtate de corp, rigide. M-am ridicat. Lenchen o luase pe scări cu „deşteptuţa” în braţe. Îl rugasem pe Mohr, înainte de a adormi instant, să caute pentru mine numărul din „Le Temps”; îl prezentase ca fiind un ziar moderat, care nu alerga după senzaţional. Vei găsi în el, zicea, dovezile de care ai nevoie; întâmplările cu oameni îngropaţi înainte de a-şi fi dat sufletul – toţi parizieni care luptaseră pe baricadele „Comunei” – nu sunt o născocire a noastră. M-am oprit în dreptul uşii de la parloar, unde purtasem discuţia cuTussy, şi-am ascultat: tăcerea dinăuntru anunţa o tihnă niciodată dorită. Şi-am deschis uşa cu teama cu care vizitezi un cavou. Tussy pregătise pentru mine paginile din „Le Temps” şi le lăsase la vedere, pe marginea fotoliului de la intrare; paragrafele care ar fi putut să mă intereseze erau subliniate. Două farfurioare cu două linguriţe şi două pahare de apă pe măsuţa de lângă fereastră arătau caracterul semioficial al vizitatorilor – pesemne medicul şi asistenta sa. După plecarea acestora Tussy se abătuse în curtea cu animale şi-acolo a rămas. O întrebasem dacă iubeşte toate animalele la fel sau are preferinţe, iar ea mi-a răspuns: asta-i acum!, sunt nişte prieteni!

Mohr urca spre biroul său. Am luat ziarul şi am pornit-o după el. În drum, am zăbovit s-apuc să citesc măcar câteva rânduri, înainte de a continua discuţia cu Marx. Primele cuvinte subliniate de Tussy erau … „cea mai mare parte dintre ei – dintre comunarzii arestaţi, înţelegeam – au fost îngropaţi în piaţa St. Jaques-Boucherie, unii fiind acoperiţi numai cu un strat subţire de pământ. În timpul zilei, din cauza zgomotului străzii, nu se auzea nimic, dar în liniştea nopţii locuitorii din casele învecinate au fost treziţi de gemete ce păreau că vin de departe, iar a doua zi dimineaţă a fost văzută o mână cu pumnul strâns ieşind din pământ”. Sinistru. Şi m-am gândit că oamenii aceia care încă mai trăiau când au fost îngropaţi văzuseră moartea şi totuşi mai speraseră – dovadă acea patetică mână cu pumnul strâns. Şi-n timp ce gândeam aşa, în mine se iscau de-a valma atrocităţi în faţa cărora animalele sălbatice erau pioase făpturi înfometate; atrocităţi ca aceea în care învinsului i s-au găurit călcâiele, s-au trecut prin ele sfori şi biciuiţi caii care-l târau. Şi printre suplicii, cuvintele lui Engels despre cei care supravieţuiseră „gemetelor ce păreau că vin de departe” şi izbutiseră să se refugieze în Anglia: „Toţi aceşti oameni, zicea Engels, vor să trăiască fără să muncescă, au capul plin de pretinse invenţii care trebuie să aducă milioane dacă ar avea posibilitatea să le pună în aplicare, iar pentru asta le trebuie doar câteva lire sterline. Cel care e atât de naiv şi îi ia în serios e tapat de bani, iar apoi e defăimat că e burghez”. Engels tocmai fusese amendat de poliţie cu o sumă considerabilă pentru că lovise peste faţă, cu umbrela de gentleman, un băştinaş britanic care-l jignise: îl apostrofase spunându-i „străin păcătos!” Tussy, care participase la o întrunire a supravieţuitorilor, zicea despre aceleaşi personaje puţin altfel decât Generalul; zicea: „În ciuda ororilor din acel an îngrozitor, în ciuda faptului că majoritatea acestor bărbaţi şi femei trecuseră prin primejdii de moarte, că erau exilaţi şi trăiau în mizerie, că mulţi dintre ei sufereau de pe urma rănilor încă nevindecate, că aproape fiecare avea un prieten drag, un tată sau o mamă, o soră, un frate sau un copil care se chinuia în îngrozitoarele pontoane sau pe câmpia Satory – erau veseli. A lupta cu eroism înseamnă foarte mult… dar oare câţi oameni sunt în stare de eroism nu numai o zi, o oră, ci în fiecare oră, în fiecare zi, ani de-a rândul?” (Lissagaray al ei fusese unul dintre cei mai viteji, în orice caz cel mai vizibil comunard; rămăsese singur pe ultima baricadă în faţa unui asediu cu toate armele din dotare).
Jos, în curte, Lenchen îi ţinea isonul lui Tussy; îl fugărea pe „ţopăilă”, împreună cu Lord şi se prefăcea că nu-l poate prinde, la fel ca Tussy care îl certa fals pe Lord: Lord, lasă-l în pace, e mai mic decât tine! Lord, nimic. L-a apucat de ceafă pe urechilă şi mătura cu el aerul din faţa lui Tussy şi Lenchen; „ţopăilă” urla, se zbătea, dar cu grijă. Nelson o ajuta pe „trei lăbuţe” să se urce pe carcasa „deşteptuţei” şi fiindcă reuşi, „ţeposu” îi ieşi înainte împiedicând-o să înainteze. Trebui să se lupte cu acesta pentru a-i îngădui defilarea ţanţoşă.

– Ştii ce mi-a recomandat medicul?, m-a-ntrebat Mohr.
Îl sfătuise să practice lecţii de călărie, să participe la vânători, moderat însă, şi-i prescrisese o marcă de cea mai tare bere, un litru şi jumătate pe zi. Şi-am spus: eu, unul, aş respecta întocmai prescripţia specialistului, iar el a zis că specialist adevărat el cunoaşte unul singur, pe dentistul care fără să se afereze exagerat, cum fac începătorii, i-a extras lui Jenny a lui singurul dinte perfect sănătos pe care-l avea în gură. Ştiam de la Tussy şi Mohr a comentat: aşa, aţi trecut la intimităţi de familie? Altceva ce-aţi mai vorbit? I-am spus despre părerea ei despre exilaţii „Comunei” care se bate cap în cap cu părerea Generalului şi el a zis: Politică! Şi că el personal a rupt relaţiile cu oamenii aceştia; se istovesc în certuri sterile şi devin toxici, şi mai ales, când, în condiţiile în care Jules Favre, călăul Comunei din Paris, a adresat o circulară tuturor puterilor europene să pornească o luptă necruţătoare împotriva susţinătorilor Comunei. Simplu şi direct, circulara spunea: stârpiţi-i! Dar că el l-ar decora pe Favre. Caraghiosul ăsta, într-un proces de calomnie împotriva lui Cabet, ştii cine e Cabet?, m-a-ntrebat – autorul scrierii utopice „Voyage en Icarie”, în procesul de calomnie intentat de ziarul „Nation” lui Cabet avocatul pe-atunci, Jules Favre a adus în istanţă, ca probe, vorbe pe care Cabet nu le-a scris niciodată şi nici nu le putea spune vreodată, pentru cine-l cunoaşte pe Cabet; şi că oameni ca mârşavul Favre pot schimba istoria. Simplu, zicea: dacă va exista vreodată un Favre de zece ori mai ticălos nici nu va mai fi nevoie de o revoluţie pentru a schimba drumul omenirii în direcţia bună, atâta ură va stârni în partea cealaltă. În ceea ce priveşte ura împotriva Comunei, ura asta de laborator se întemeiază pe probe a la Jules Favre, cad probele cade şi ura – iată, a zis, am expus doar unul, şi nu cel mai însemnat motiv pentru care Favrii mârâie în faţa osului puterii. Gălăgia din curte se potolise brusc; se mai auzea vocea lui Tussy, care zicea: Lenchen, dumneata n-ai dormit deloc, odihneşte-te măcar o oră! Priveam gheata mea cu urechile blegi, desfăcute în părţi, şi-n depărtare vocea zarzavagiului anunţa napi proaspeţi din sud.

Sora mai mare, Jenny, îi scria tatălui la Manchester, pe când Tussy avea doar câteva luni, că Tuschen e foarte vioaie, ţopăie şi merge de-a buşilea şi nu mai poate de bucurie când îl aude strigând pe micul vânzător de zarzavaturi; şi că, în mod sigur, omuleţul ăsta este prima ei dragoste. Mi s-a părut c-aud scrâşnetul roţilor de la căruţul împins de vânzătorul de napi, dar mă-nşelasem; cineva repara tabla de pe magazioara din curte şi Marx a zis, eşti mai aproape, vrei să te uiţi şi să-mi spui ce se-aude? Şi-am zis, cineva repară tabla de pe magazie, iar el, că am nimerit-o cu magazia, ce magazie, e un fost coteţ şi nu e vorba că meşterul repară tabla, ci că o scoate, fiindcă-i a proprietarului. Nu era glasul lui, ceva se diluase în el şi nu era de vină tusea care-i ardea pieptul, zicea: dumneata vrei să spui că Generalul cu vorbele acelea aproba în subtext crimele din piaţa St. Jaques Boucherie? Că tragedia de-atunci era o monstruozitate, dar că ea, tragedia, era preferabilă promiscuităţii în care trăiesc supravieţuitorii acelor martiri? Nici gând, am zis. Şi-am tăcut. Varianta lui Marx despre subtextul din vorbele lui Engels era posibilă. Cumplit de posibilă. Nici n-ai gândit, zici, dar dacă ai fi gândit, aveai dreptate să gândeşti, iar dacă dumneata n-ai gândit n-au gândit nici alţii şi aceştia toţi bocesc pe umerii veseli ai exilaţilor, nu aşa spune Tussy? Şi eu spun, ca şi Generalul, că martiri sunt doar cei ce şi-au dat viaţa, nu şi cei care şi-au salvat-o, fiindcă aceştia se salvaseră înainte de a începe să lupte şi asta o spun eu care am ales exilul şi-o spune şi Generalul pentru care viaţa e ca un joc de şah, în care eşti fie jucător, fie piesă – când nu creăm, când nu cercetăm, când nu facem, în pauzele de prânz, suntem toţi sclavi ai vieţii, nişte mecanisme de ceasornic, care funcţionază orbeşte după legile vieţii, nu ale conştiinţei. Citase din poemul „Ulanem”, scris în adolescenţa sa, şi nu-l amintise deoarece de-a lungul timpului se dezisese de el.

 

Atunci am auzit chemarea muncitorului de pe magazie, eu continuam s-o numesc aşa, domnule Marx… Coane!… Am ieşit la fereastră, omul făcea pe trubadurul fără chitară, conu Marx e-acasă? Şi conu Marx a zis: cheamă-l în casă. Şi l-am chemat: un om mărunţel, cert trăise şi vremuri mai bune; chelie de membru al Academiei, cu zulufi pe tâmple; botine fine şi veston ponosit, de militar. Am terminat, a zis. Am făcut treabă bună, veniţi să vedeţi!… Mohr nu l-a lăsat să bată câmpii: aşa, deci, a zis, ai terminat! Şi ce dacă ai terminat? Nu te-am angajat eu. Nu te-am angajat eu… dar vrei şi de la mine, recunoaşte? Recunosc, cum să nu recunosc, a răspuns omul, sunt om cu frica lui Dumnezeu; e-adevărat, nu m-aţi angajat domnia voastră, da’ am făcut treabă bună, magherniţa mai poate fi folosită, n-am dat mântuială. Bine, a zis Mohr, o să-ţi dau ceva, dacă-mi răspunzi la nişte întrebări. Omuleţul a fost de acord şi-a spus sigur pe el şi mândru de siguranţa sa: nu sunt în lume întrebări la care eu să nu pot răspunde. Mă prind. Şi s-a prins să răspundă la prima întrebare care a fost: dacă ai fi jucător de şah şi piesele s-ar opune, brusc n-ar mai respecta mutările dumitale, cum ai proceda? Omul a răspuns dintr-o răsuflare: la topor! Şi dacă piesele acelea ar fi vii, oameni, mai vru să ştie Mohr, cum ai proceda? – La bici!… Un răspuns împuşcat, care i-a plăcut lui Mohr. A zis: mulţumesc! acum mergi la Lenchen; spune-i să scormonească unde ştie ea şi să te recompenseze ca pentru două fapte bune. Şi-am auzit, un pic mai târziu, vocea lui Lenchen de jos: adică ce fapte bune ai făcut? Hai, zi repede!… Uşa s-a închis şi n-am auzit şi restul. Ecce homo!, a exclamat Marx. Dar să revenim la oile noastre. Nu ştiu cum va păstra memoria socială momentul Comuna din Paris. Un lucru e sigur: până la Comună, cel mai înalt avânt eroic al popoarelor mari, ca şi-al popoarelor mici, al popoarelor puternice, ca şi al popoarelor vai de capul lor, al popoarelor vechi, ca şi al popoarelor abia ieşite din găoace, era războiul naţional, războiul patriotic. Cu imnuri, fanfare, cimilituri şi imbolduri războinice, şi poveşti despre viteji, şi despre strategi de geniu, şi Penelope, şi mame patriot. S-a ridicat în capul oaselor, ca să poată respira şi mă putea privi făţiş şi a continuat, zicea că după terminarea celui mai îngrozitor război din epoca modernă, războiul patriotic, cu eroi şi strategi de geniu, a rămas în fundul gol. Armata germană a lui Bismark, armata învingătoare, a dat mâna cu armata franceză, învinsă ruşinos de uşor, pentru a învinge împreună proletariatul răsculat. Şi când s-a aşezat iar în poziţia care-l liniştea a zis că nu pot să-mi închipui eu cât de important pentru istorie este ce s-a petrecut în faţa Parisului: războiul naţional, războiul patriotic s-a vădit a fi o înşelăciune a guvernelor. Guvernele cu aceiaşi indivizi dar cu nume germane, slave, latine sau britanice, se învrăjbesc între ele pentru supremaţie şi se coalizează împotriva propriilor popoare ori de câte ori acestea, cu cuţitul la os sau conştiente de ele însele, vor să schimbe regula nedreaptă a jocului. Şi aşa va fi mereu, în maniera Jules Favre, manipulatorie, câtă vreme va dăinui societatea burgheză. Şi se gândeşte că niciodată până acum n-a ieşit mai clar în evidenţă că burghezul, ca şi seniorul feudal de odinioară, se consideră în drept – în dreptul legii pe care el a ticluit-o – să folosească orice armă împotriva plebeului, în timp ce faptul că plebeul are în mână o armă constituie o crimă… Şi s-a oprit ca să zică: mi s-a uscat gâtlejul. Şi-am coborât. Lenchen tocmai îl jumulea de penele rămase, puţine la număr, pe omuleţul pregătit să răspundă la orice întrebare din lume, adică nu există în lume atâtea întrebări câte răspunsuri avea el, şi spunea: adică tu Laryosu ai pune biciul pe om şi eu să te plătesc pentru asta? Ţi-am dat o bere că sunt eu bună, nu fiindcă o meriţi. Şi-a şters mâinile de şervetul prins în brâu, a dat drumul la ţâşnitoare în două halbe şi mi-a deschis uşa continuând să-l înfrunte pe Lary. Lui Marx nu-i venea să creadă, cum adică, Lenchen n-a protestat? Monstrul ăla de medic, a zis, a făcut totuşi o faptă bună; ştii cum se zice: fereşte-te de greci chiar dacă-ţi aduc daruri; ăsta e mai mult decât grec, e turc; îl cheamă Stieber, din mamă armeancă şi nu-mi dă mai mult de-o lună de viaţă. Adică pe-aproape. Prosit! Şi-a şters spuma de pe buze cu limba şi-a spus: probabil că lumea se întreabă ce urmează; iată, citez din memorie un pasaj din Tacitus – citez din memorie nu fiindcă aş avea o memorie prodigioasă, chiar o am, ci pentru că numai ce-am amintit pasajul în lucrarea mea „Războiul civil din Franţa” şi-l tot amintesc de atunci. Tacitus zice: „Şi, a doua zi după acea luptă îngrozitoare şi chiar înainte ca ea să fi fost pe deplin terminată, Roma, ticăloşită şi depravată, a început să se tăvălească din nou în mocirla desfrâului care îi distrugea trupul şi îi pângărea sufletul – alibi proelia et vulnera, alibi balneae popinaeque (aici încăierări şi vărsare de sânge, dincolo oameni în băi şi în cârciumi)”.
„Au dat foc”, striga guvernul de la Versailles şi ce făcea guvernul de la Verasilles după ce striga „au dat foc”? – şoptea gealaţilor săi, până în satele cele mai îndepărtate, să se văicărească şi să-i încrimineze pe aceşti „incendiatori de profesie”. Şi burghezia internaţională privea cu satisfacţie, la adăpostul cuvântului de ordine plecat de la Versailles, măcelărirea în masă a oamenilor după bătălie, în vreme de pace, şi se revolta când, aşa cum altădată apărătorii cetăţilor otrăveau fântânile, comunarzii dădeau foc averilor celor care-i împroşcau cu obuze… Tussy deschise uşa doar pe jumătate; se îmbrăcase fistichiu, dar elegant, c-un chimono din caşmir şi pantofi la modă cu baretă, şi a spus; Mohr, plec să depun nişte scrisori, mai am câteva treburi şi revin; ai nevoie de ceva? Şi Mohr a zis: te duci să anunţi iminentul meu deces? Ultimul cuvânt a lovit în uşa închisă.
– Plânge, am spus şi Mohr a zis:
– Ştiu, dar nu mă pot abţine!

Într-una din scrisorile ei Tussy îi transmitea o rugă fierbinte: Iubitul meu Mohr, scria ea, vreau să te rog ceva, dar mai întâi să-mi promiţi că nu te vei mânia. Vreau să ştiu, dragă Mohr, când îl voi putea vedea din nou pe Lissagaray. Mi-e atât de greu că nu-l pot vedea deloc. Am făcut tot ce-am putut ca să am răbdare, dar e atât de greu şi nu cred că voi putea răbda multă vreme. Nu-ţi cer să spui că poate veni aici. Nici n-aş dori-o, dar n-aş putea oare, din când în când, să fac o mică plimbare cu el? Îmi dai voie să ies cu Utin, cu Frankel, de ce nu şi cu el? De altfel, nimeni nu se va mira să ne vadă împreună, întrucât toţi ştiu că suntem logodiţi…
Când eram atât de bolnavă la Brighton (într-o săptămână mi s-a întâmplat să leşin de două – trei ori pe zi), Lissagaray a venit să mă vadă, şi de fiecare dată m-am simţit mai puternică şi mai fericită, mai în stare să duc povara destul de grea care apasă pe umerii mei. E atât de multă vreme de când nu l-am văzut şi încep să mă simt nenorocită, deşi fac tot ce-mi stă în putinţă să mă ţin tare, să fiu bine dispusă şi veselă. Dar nu mai pot. Crede-mă, dragă Mohr, dacă aş putea să-l văd din când în când, ar fi mai mult decât prescripţiile doamnei Anderson la un loc – ştiu asta din experienţă.
În orice caz, iubite Mohr, dacă nu-mi este îngăduit să-l văd acum, n-ai putea să-mi spui când când voi putea? Ar fi ceva la care să mă gândesc şi dacă data n-ar fi atât de incertă, aşteptarea ar fi mai uşor de suportat.
Iubitul meu Mohr, te rog să nu fii supărat pe mine pentru că ţi-am scris, şi iartă-mă c-am fost atât de egoistă şi te-am necăjit din nou! A ta, Tussy… Aceasta e numai „entre nous”.

Marx a ascultat fără să clipească rândurile pe care i le-am citit şi când am sfârşit a zis: dacă scrisoarea asta, copia ei, fireşte, o ai de la Tussy, te rog să pleci imediat; ca un farseur cumsecade; dacă nu, tot te rog să pleci, dar nu înainte de-aţi fi sfârşit misia la care, recunosc, poate nici eu nu m-aş fi încumetat. Într-atât e de gratuită, fără folos cuiva: dumneata vrei să afli de la mine ceea ce nici eu nu ştiu şi nu se va şti niciodată. Şi-am zis, asta rămâne de văzut, şi după ce-am zis că asta rămâne de văzut, m-am simţit pleşuv cu smotocoanţe la tâmple,cu botine fine şi surtuc ponosit spunând: nu exsită în lume atâtea întrebări câte răspunsuri am eu. Din fericire, fusese doar un automatism.
Marx mă privea cruciş şi cred că nu fiindc-ar fi fost supărat pe mine, dar fiindcă-i era încă nelămurit felul cum ajunsesem eu în posesia scrisorii pe care el o pitise cu îngrijorarea celui care, după ce-a căutat un loc de maximă singuranţă pentru ea, nu mai ştie nici el ascunzătoarea unde a furişat-o în cele din urmă.
Eu dacă aş fi gândit o scrisoare ca aceea şi cineva mi-ar fi arătat-o după mult timp, n-aş fi îndrăznit s-o citesc, atâta durere nu poţi suporta de două ori într-o viaţă. Şi nici Mohr. El avea avantajul că putea lovi scaunul de pe care căzuse, şi chiar lovea şi abia după ce lovea durerea devenea insuportabilă. Tăcea el şi tăceam şi eu, tăceam amândoi; scăpam din noi ca să ne întrebăm ce simte celălalt tăcând.
– O scrisoare!, a zis Mohr într-un târziu, o scrisoare! Scrii şi te gândeşti ce impresie produce asupra celui căruia îi scrii. N-ai încontro şi vrei să impresionezi.
Şi-am zis, ca un ticălos bine intenţionat:
– Scrisori de-astea scriem în fiecare zi, Herr Marx, doar că nu le expediem. Aşa e, a confirmat el. Era vlăguit de boala cea rea şi a început să improvizeze, privindu-mă insistent, nu care cumva eu să ies la lumină independent de el, iar el să rămână singur cu el. Cerul se limpezise după ploaie, când şi când câte un norişor alb se destrăma străpuns de o rază de soare şi-atunci obrazul lui Marx primea umbra trecătoare şi din portocaliu se colora în mov, culoarea lavalierei. Zicea că e obsedat de un gând de care iată nu poate scăpa. Şi că totul i se trage de la clipa când s-a lăsat intrigat de vorbele lui Engels despre supravieţuitorii în exil; la timpul respectiv le trecuse cu vederea, le-am tratat mecanic, zicea, le-am trecut dintr-un buzunar în altul de dragul principiilor comune.

Îi dăduse dreptate atunci lui Engels, dar ideea că, în felul acela, Engels ratificase crimele din piaţa St. Jaques Boucherie se sumeţea în el şi-i bruia celelalte gânduri. Şi că atât el cât şi Generalul îşi întemeiaseră doctrina pe câteva certitudini. Lary revenise şi striga în dreptul ferestrei, ca s-audă Mohr: „Lenchen e o slujnică tiran şi va plăti pentru nesimţirea de a alunga un fost ostaş al majestăţii sale! Toţi veţi plăti, nenorociţilor!”…
Ameninţarea nu putea rămâne în eter fără a fi sesizată de Lord. Fiara din Lord se trezi şi dădu cep unui iureş de lătrături care stârni pe dată lumea câinilor din mahala, în timp ce vocea lui Lary se stingea sub puterea paşilor săi tot mai nesiguri.
Mie, a zis Marx, când liniştea reveni, nu mi s-a părut că berea lui Lenchen ar avea cine ştie ce tărie. Să fie primită, totuşi! După ultimul norişor alb, cerul s-a întunecat parţial şi începură să cadă iar picături de ploaie. Câteva ajunseră pe pervaz şi Marx le primi cu bucurie de copil: cărămidă nouă, dă doamne să plouă! Dacă totuşi coteţul nu se inundă, zicea, îl voi răsplăti pe meşter fără să-l mai trec prin camera supliciilor lui Lenchen. Omul are dreptate, omul are mai multe vieţi şi e un ghinion al său să se găsească într-asta de-acum, dar faţă de ce-a fost şi ce-o să fie el, asta de-acum nu mai contează, noi suntem nişte nenorociţi, ce-i drept, zicea Marx, dar unii de elită. Doar că nenorociţii de azi au scoborât din elita de ieri şi invers, nenorociţii de ieri urcă în elita de azi; ura între ei, însă, rămâne aceeaşi…

Eu mă uitam pe fereastră, pândeam o nouă apariţie a lui Lary – năravul. O parte din nenorociţii de ieri urcaţi în elita de azi se baricadaseră în vilele de peste drum, înconjurate de garduri înalte de zid, şi acoperişuri de ardezie strălucitoare. Paradoxal, zicea Mohr, deşi bogăţiile se înmulţesc la nivel naţional, omul devine sclavul altui om sau al propriei sale josnicii. Sau al amândurora, i-am propus eu, şi el a zis că există o lege a materiei anorganice, o lege a materiei organice şi o lege a dezvoltării societăţii omeneşti, şi că deşi aceste trei legi pot explica totul, de la naşterea astrelor la lupta de clasă, există ceva ce ele nici însumate şi nici fiecare în parte nu pot explica, de parcă acel ceva ar ieşi din nişte tipare zdrenţuite, indescifrabile: Weitling şi Proudhon, ai auzit de ei, zicea, ambii muncitori autodidacţi, firi sănătoase, puternice, bogat înzestrate, pline de vigoare, parcă anume creaţi pentru toate bucuriile vieţii, însuşiri care le-ar fi permis o lesnicioasă trecere în tabăra clasei posedante, au ales alt drum, a zis. Au ales calea anevoioasă a privaţiunilor, pentru a fi alături de tovarăşii lor de idei.Un pat îngust, adesea o cămăruţă în care erau înghesuiţi trei inşi, o scândură ca masă de lucru şi câteodată o ceaşcă de cafea neagră – aşa trăia Weitling atunci când numele său devenise o spaimă pentru puternicii zile. La fel trăia Proudhon în odăiţa sa de la Paris când numele său căpătase deja faimă europeană. Purta un pieptar tricotat de lână şi încălţări de lemn. Au avut amândoi aceeaşi glorie şi aceeaşi soartă. Ei,Weitling şi Proudhon, zicea, au fost primii proletari moderni care au făcut dovada istorică a spiritului şi forţei muncitoreşti. Ei au fost întruchiparea vie a ideilor la care a ajuns muncitorimea, depăşind prin gândire speculativă filosofia lui Hegel. Dar că, pe atunci fiind în curs tratativele în vederea organizării unei edituri, Weitling i-a atribuit lui, public, nitam-nisam, intenţia de a-l îndepărta pe el de la „izvoarele băneşti” ca el, Marx, să se bucure singur de avantajele unor „traduceri bine plătite”. Vorba lui Tussy, cum să nu te cutremuri? Cum să nu te cutremuri, făcea, cum să nu te cutremuri? Şi că dacă vorbeşte doar de Weitling e pentru că decăderea lui l-a îndurerat cel mai mult. Nici Proudhon n-a murit un apostol. Ce n-am luat noi în seamă, Engels cu mine, zicea, au fost mirosul de sânge, mirosul de moarte, mirosul de trădare, de iubire, de laşitate, adică legea vieţii, care, spre deosebire de celelalte, legea vieţii nu-şi deschide băierile spre infinit, ci dimpotrivă, îl încătuşează pe om într-o cămaşă de forţă din care nicio fiinţă nu se poate salva. Engels şi cu mine am văzut efectele acestei legi, pe care din superficialitate n-o recunoşteam ca fiind lege, când am constatat că genii ca Hegel sau Goethe, în raport cu fuga în galop a omenirii, ei, ca oameni, rămăseseră nişte filistini. Nişte oameni. Şi că Weitling, acolo unde-l urcase ardoarea, s-a lovit de pragul de sus al legii ca o muscă de geam şi a rămas doar om, în legătură cu invidia, cu frustrarea… Sigur, zicea, pragurile de sus diferă, dar nu atât cât să facă din om zeu. Nemuritor.

– Aţi văzut pragul şi n-aţi mai scris vreme de un deceniu…
Ai o idee fixă, Herr Redaktor, a zis şi a întors halba cu fundul în sus; am făcut la fel şi i-a plăcut.
Tussy a intrat să ne spună că Lary face tărăboi în târg, în faţa poştei, şi că, dacă ţinta răbufnirilor lui a fost la început Lenchen, acum îşi varsă năduful pe Mohr, că Mohr i-a promis bani şi-a pus-o pe servitoare să-i dea bere ca să-l îmbete şi să uite de datorie, şi că-l dă în judecată pe Mohr pentru instigare la biciuire şi folosirea abuzivă a titlului de doctor, aţi mai văzut voi doctor nebun, zicea, poate n-aţi văzut ce-are-n picioare, cipici de clovn, şi pe cap fes cu ciucuri şi-n loc de vestă poartă pieptar din piele de câine, şi din comunist nu-l scoate, c-a văzut în casă, nu ca alţii, el a văzut cu ochii lui, manifestul partidului comunist cât peretele de mare, că Mohr l-a pus să jure că dă foc la o tablă de şah şi asta nu poate rămâne aşa, nu suntem în Comuna din Paris, Marea Britanie este regat şi el a servit ţara în slujba majestăţii sale şi nu va pune geană pe geană până nu-l alungă din ţară pe veneticul comunist. Şi Mohr a zis: are dreptate muncitorul, oamenii să vină şi să-i vadă cipicii care sunt cusuţi cu aţă din dragoste de clovneriţă, să vadă şi tabla de şah, construită din lemn de foc numai bun de a-şi împlini menirea arzătoare şi să caute bine că vor găsi şi biciul. Nu există casă de englez fără bici. Şi că Lary e beat şi ca om beat beneficiază de toate drepturile omului care s-a-mbătat de durerea pe care i-a pricinuit-o; şi că nelegiuit nu e Lary, ci cel care pleacă urechea la ce zice Lary; presupun, zicea că sunt mulţi în regat care să concureze la titlul de nelegiuit. Şi lui Tussy i-a zis că dacă trece pe la bucătărie, să-i amintească lui Lenchen că medicul i-a prescris un litru jumate de bere neagră din aia cea mai tare. Şi cu ocazia asta, Lenchen să reţină ce-nseamnă să facă altfel decât i s-a spus. Şi că el e solidar sută la sută cu clasa muncitoare chiar şi când clasa muncitoare e beată şi anticomunistă. Şi mi-am trecut mâna peste ochi.

Şi mă-ntrebam de ce Mohr era Mohr şi Lary era Lary, neamţ şi englez, şi lumea îi înghite pe amândoi de-a valma şi rămâne lume, şi-am admis că amândoi practicau umorul, fiecare în felul său – legea vieţii.
Aşa am să fac, a zis Tussy, cum mi-ai spus dumneata Mohr, şi te anunţ că poşta e-n grevă, aşa că poţi trăi liniştit, n-a aflat nimeni că vei muri curând. Era mai frumoasă decât la plecare, obrajii i se subţiaseră şi pielea străvezie bătea-n roz şi dacă a văzut că Mohr nu reacţionează la vorbele ei răutăcioase s-a aplecat şi l-a sărutat şi când s-a ridicat purta pe frunte pecetea umedă a ceva ce ieşise din ochii lui Mohr. Numai barba-i de dumneata, i-a zis.

ATENŢIE!!!
V-a plăcut? În scurtă vreme cartea va apărea în librării. Dacă doriţi să o puteţi citi integral, achiziţionată la un preţ mai mic decît cel de piaţă (maximum 20 de lei), e suficient să vă înscrieţi pe lista doritorilor, fără nicio obligaţie, trimiţînd un mail cu iniţialele numelui şi un număr de telefon la adresa talidacovaci@yahoo.com, pentru a fi contactaţi la apariţie.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *