Acasa > Articole > Editorial > Apogeul răului

Apogeul răului

Codruţa n-avea de ales. Trăia ultimele momente de măreţie. Ca să poată nădăjdui la o salvare în clipa cea de pe urmă îi rămânea doar calea minciunii. Să nege tot. Să facă din alb negru şi din negru alb. Să ofere salvatorului, salvatorilor, chipul unei fiinţe neprihănite. Vitează. Eroică. Să fie ceea ce spunea despre ea Andrei Pleşu, purtătorul de cultură al noii ere, în editorialul său

Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii. Vorbea corect româneşte, vorbea despre subiect, nu despre ea însăşi, cu alte cuvinte, avea simţul firescului şi impostaţia comunicării cordiale (fără familiarisme) şi a disponibilităţii politicoase (fără strategii electorale). Mi-am spus, de îndată, că dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu ea, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie (…) Prestaţia de săptămîna trecută a d-nei Laura Codruţa Kövesi e de natură să îmbogăţească niţeluş cromatica mai curînd descurajantă a momentului. Mai există încă oameni potriviţi la locul potrivit, mai există încă portrete prizabile, moduri decente de a vorbi, reprezentanţi ai instituţiilor democratice de care nu ţi se face ruşine. În rest, Dumnezeu cu mila!

Şi făcu aşa. Complicii ei din corpul instituţional, configurat de Monica Macovei, au îmbogăţit strategia cum s-au priceput.Şi s-au priceput pe măsura şi esenţa plămadei care-i aburcase în Olimpul procurorilor de pripas. Au dat chipului desenat de marele caligraf putinţa de a fi văzut color: au adus televiziunile. Sub semnul demersului democratic: cum altfel? Adversarul era un biet savant ruginit.

Înfiorat, aparatul meu cu memorie derula imagini vechi. Urma simţiri trăite de mult, aidoma celor prezente. Eram la Oradea, în casa unei femei care mă alesese să-i fiu salvator după ce citise cartea mea de investigaţii intitulată „Vinovaţii nu ştiu nimic”. Trecuseră, cred, cam cinci-şase ore. Deloc plictisitoare. Antrenante. Gazda era o povestitoare cu har. Avea deprinderea detaliului convingător. Şi vocea potrivită. Şi prestanţa care să-i suţină virtuţile. Şi securişti vii, frumoşi, dibaci, perfizi, care o însoţeau pretutindeni. Cu slăbiciuni picante însă. Pe care ea le specula cu dibăcia integrităţii sale exersate de nevoie. Traducea viaţa ei de coşmar în limbajul suportabil al cotidianului. Urmăream un basm cu feţi-frumoşi şi bestii securiste… Să o tot asculţi! Şi când făcu pauza de nevoi intime, lipsi câteva minute bune. Reveni cu un platou cu cafea, suc şi pişcoturi. Îşi reluă istorisirea nu de unde o întrerupsese, ci de la capătul ei de început.

Iar mie nu-mi venea să cred. Povestea derulată de data asta pe repede-înainte repeta cu virgulă şi vervă nereţinută textul deja cunoscut. Ca tanti Ica mea de la Brăila, mitomană. Care nu se mai oprea din melodia arhirepetată, perfecţionată, îmbogăţită. Ţesea cu petice din realitate o altă realitate, doar a ei. O revărsa peste auditoriu ca apa unui izvor eliberat din chingile reliefului, brusc potolită, cu ţinută şi stil; iradia normalitatea, vorba maestrului.

Revenit la Bucureşti, m-a lămurit editorul meu, Mircea Sântimbreanu: mitomanii, dacă nu ai răbdare şi nu aştepţi să se divulge singuri, nu-i afli niciodată  cine sunt. Fiindcă mitomanul adevărat seduce. Proşti care să-l creadă sunt câtă frunză şi iarbă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.