Acasa > Articole > Editorial > Fericiți de pripas

Fericiți de pripas

Știu că țara mea nu mai există. Werner Iohannis a metamorfozat-o în moșie fără legi, fără ieșiri, cu el arendaș al Înaltei Porți. Fie să nu mă abat cu un centimetru de pe calea sincerității. E foarte important pentru mine.

Sunasem la un meșter bun la toate. În comuna unde m-am ascuns, Cornu – Prahova, meșterii erau și au rămas universali. Știu să repare de la nimic ca lumea la totul. Aveam nevoie să-mi dreagă o defecțiune la baie.

–         Domn Cristache, mâine între opt și nouă dimineața sunt la dumneavoastră.

N-a venit. Nu era, totuși, o surpriză. Datina locului spune că dacă o promisiune e încălcată, motivul poate fi doar unul singur: omul a avut de făcut ceva mai de Doamne-ajută. Fără drept de apel.

Surpriza a fost că n-a venit nici a doua, nici a treia, nici a patra zi. Un vecin, fost coleg de școală primară cu respectivul, întâlnindu-l întâmplător, l-a muștruluit: mă nerodule, domn Cristache e o personalitate a noastră, nu se cădea să-i dai tu cu flit…

–         Ce flit? Ăsta nu mai e un…  cum îi zici tu, mahăr mare… E ca mine și ca tine… I-ai văzut baia? E un jaf! Io am lucrat la baia lu Mișu Negrițoiu… Tot io i-am lucrat baia lu ăsta, cum îi zice, de la partid…

–         Ponta?

–         Așa! Văd că te pricepi!…

Baia mea era o baie ca toate băile. Oricum mai baie decât ligheanul în care se spăla el în magazia din curte. Dintr-o dată, fiindcă lucrase la băi simandicoase, nu mai eram de nasul lui. În viața lui nu se petrecuse nimic notabil. Nici în a mea. Apăruseră noii mahări.

Îl chema Elvis. Mamă-sa îl fătase pe vremea când era femeie de serviciu la spitalul din Câmpina. Cu tată necunoscut. Tot ce-i putu dărui biata femeie era un nume cu care să țină nasul cel puțin la fel de sus cu cei care aveau și tată și mamă – Elvis, regele Rock-ului pe atunci. Mai ales că feciorul dădea semne că ar avea unele dizabilități.

Traversă cu mici sincope hotarele de la adolescență și prima tinerețe, încrezător în steaua lui Elvis… Elvis nu era un Gheorghe, ori Sică de la Vasile… Ce faci, bă Elvis? suna altfel decât ce faci, bă Nae?… Purta cămăși curate, mai curate decât ale celor din gașcă. Putea spera chiar la fetișoara nițel nătângă din corul comunal… Viața curgea cu el cu tot fără opreliști dramatice.

Mi-am adus aminte de întâmplare în seara când am recunoscut printre cei din Piața Victoriei un actoraș de mâna zecea. Strângea semnături pro Kovesi. Fost coleg cu mine la Flacăra, vreme de vreo zece zile. Fără șanse de a ajunge vreodată actor important, de a urca mai măcar o treaptă, avea, iată, șansa să fie filmat, să vorbească, să aibă ce n-a avut și nu va avea niciodată, căutare. Era mai sus decât actorii din generația sa, Ogășeanu, Magda Catone…  Ca și Elvis al meu, era fericit, foarte fericit… Cel mai fericit!…  El, acolo în piață, era, în sfârșit, împreună cu Liiceanu, Cărtărescu, Cristan Tudor Popescu, Iohannis, Mălin Bot, Hans Klemm…

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.