Acasa > Articole > Editorial > Kövesi şi Iohannis, manipulaţi sau manipulatori?

Kövesi şi Iohannis, manipulaţi sau manipulatori?

Cu câteva zile înainte de duminica dezvăluirilor de la Antena3, două fiinţe – de două am aflat eu – care-şi câştigă traiul din a face servicii la care nu mulţi râvnesc, au publicat în presa străină, sub nume de scenă, articole anunţând că în România se pregăteşte jihadul împotriva Justiţiei independente. Că o gaşcă de penali, bine organizaţi, va face dezvăluiri despre aşa-zisele falsificări de dosare la DNA.

A venit duminica anunţată. Antena 3 a făcut ceea ce anunţaseră serviciile secrete sub acoperirea unor nume de biete femei slujbaşe.

În ziua următoare, şeful DNA Ploieşti convoacă o conferinţă de presă la Ploieşti. Sub înfăţişarea unui om chinuit, evocă ceea ce susţinuseră ziarele străine. Teza este următoarea: DNA urmează neabătut drumul legii, nu se lasă intimidat. Nişte penali au pornit războiul împotriva intangibilei independenţe a Justiţiei.

La scurt timp, intangibila Codruţa Kövesi, sfidând realitatea, minte fără ruşine. Pe aceeaşi partitură cu imnul penalilor.

Preşedintele României iese în public, sub egida funcţiei constituţionale. Refuză să răspundă la întrebările care-l pun în dificultate. Cântă varianta scurtă a imnului penalilor.

Întrebat de Sorina Matei cine face parte din categoria penali – suspecţii, urmăriţii, condamnaţii definitiv? – (era evident că aceia nu putea fi penali în înţelegerea dată de legile Justiţiei) cel de sub egida funcţiei constituţionale refuză să răspundă, sfidând ordinea unui stat de drept.

Ce ar mai trebui spus pentru a vedea că tot acest scenariu a fost gândit şi organizat de „servicii”? Rămâne întrebarea: sunt Kövesi şi Iohannis manipulaţi de serviciile secrete, ori invers?  

 Adică, doar o continuare a spuselor mele de ieri:, din editorialul

Cu sfială şi consternare

 

Până astăzi nu încetasem să mă întreb ce s-a întâmplase până în anii ’64-65. Regimul era acelaşi. Oamenii din conducerea statului erau aproape toţi aceiaşi. Şi brusc, reabilitări, eliberări din puşcărie… destindere, bucurie. Astăzi, graţie doamnei Kövesi, am înţeles: abia în anii 64-65 România îşi câştigase dreptul la suveranitate; plecaseră trupele ruseşti.

Conferinţa de presă, de ieri, a doameni Kövesi mi-a readus în minte marea întrebare legată de ce se petrecuse până în anii ’64-65. Apriga doamnă procuror şef minţea cu duioşie. Sigură pe infailibilitatea ei, sfida bunul simţ cu volubilitatea celor cu serviciul pe Centură. Ceva în genul lui Alexandru Drăghici din perioada sângeroasă a totalitarismului. Sandu nu era un om rău. Nu era deştept, dar cu sufletul nu stătea chiar rău. Avea prieteni, le era devotat. Îşi iubea familia. Avea un singur defect: se născuse cu suflet de slugă. Se asigura că tot ce gândeşte şi face e pe placul Moscovei şi tăia în carne vie, minţea, ticăloşea, ameninţa, distrugea cu loialitatea slugii perfecte. Nu dădea socoteală decât stăpânului. Ţara însăşi suferea de sindromul loialităţii faţă de străinătate. România nu era suverană, era condusă de un guvernator numit la Moscova şi apărat de toată lumea comunistă. Sandu era invincibil. Vorba lui Iohannis al nostru: era intangibil.

Măreaţa doamnă Kövesi, ieri, se simţea intangibilă, se identifica total cu termenul preferat al preşedintelui ei.

E de presupus, mi-am spus, că intangibila va fi debarcată abia când România însăşi îşi va redobândi suveranitatea. Mai e mult, mai e puţin? Trebuie să întrebăm la Washington şi Bruxeleles…  

În urmă cu zece minute, domnul Klaus Iohannis, cu zâmbetul acela în care-şi dezveleşte dinţii în mod horror, a confirmat că nici pentru dumnealui nu contează ce trebuie să zică şi să facă dacă în felul acesta este pe placul străinătăţii, domnia sa nefiind decât un guvernator. Mai penibil decât Codruţa Kövesi!

 

 

 

Cu sfială şi consternare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *