Acasa > Articole > Editorial > Seară de bine şi de coşmar

Seară de bine şi de coşmar

Aseara m-am mutat cu tabara in lumea celor de la Realitatea tv. Daca tot o dadusem pe talk-show-uri, cel putin sa vad tot, mi-am spus. Am retrait sentimente de mult uitate. Dupa cosmarul din noaptea de 4 martie 1977, cazuseram toti in psihoza de dupa cutremur: nu mai vream pe acest pamant averi si glorii, doream sa traim alaturi de copii si parinti, si prieteni, in siguranta si sanatate. Si-am plecat de la revista „Flacara”, unde faceam teren mult. M-am mutat la ziarul „Informatia Bucurestiului”. Sa fiu in permanenta langa copii.

 

Aseară m-am mutat cu tabăra în lumea celor de la Realitatea tv. Dacă tot o dădusem pe talk-show-uri, cel puţin să văd tot, mi-am spus. Am retrăit sentimente de mult uitate. După coşmarul din noaptea de 4 martie 1977, căzuserăm toţi în psihoza de după cutremur: nu mai vream pe acest pământ averi şi glorii, doream să trăim alături de copii şi părinţi, şi prieteni, în siguranţă şi sănătate. Şi-am plecat de la revista „Flacăra”, unde făceam teren mult. M-am mutat la ziarul „Informaţia Bucureştiului”. Să fiu în permanenţă lângă copii.

 

Am cunoscut acolo nişte băieţi şi nişte fete de mare ispravă. În viaţa particulară. În profesie – erau copilul din scheciul cu castravetele lui Mircea Crişan. Acela care învăţase o singură lecţie, despre castravetele care are 98 la sută apă. Despre orice altceva era întrebat, puştiul o dădea pe castravete care are 98 la sută apă etc. N-am rezistat. După câteva luni m-am cerut înapoi la „Flacăra”. În lumea celor care, ca şi mine, făceam până şi dintr-o ştire măruntă, oarecare, o operă de artă, o bucată de proză şi poezie. Făceam literatură. Eram naivi, histrioni, cabotini, patetici, închipuiţi, exhibiţionişti uneori, dar trăiam, eram vii.

 

 

Aseară, m-am reîntâlnit cu acei roboţi care ştiau o singură lecţie, aceea cu castravetele. Am rămas totuşi în faţa televizorului. Până când discuţia a ajuns la Hans Klemm. Dacă aş fi închis sonorul, aş fi nimerit peste bucuria din anii când lucram alături de Eugen Seceleanu, Dorin Tudoran, Horia Pătraşcu, Tudor Octavian, Cornel Nistorescu, George Arion, Victor Niţă…

 

Sonorul a rămas deschis şi am auzit ce nu credeam că voi auzi vreodată: pentru cei de pe micul ecran, salvarea României venea de la Hans Klemm, singurul care-i putea apăra de ciuma roşie. Iată, ambasadorul american va mai rămâne un an în România: erau salvaţi, miluiţi, binecuvântaţi…   

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *