Acasa > Articole > Interviu > "Afacerea Bachus", o farsă judiciară

"Afacerea Bachus", o farsă judiciară

 

 

Interviu în exclusivitate cu jurnalistul şi scriitorul Nicolae Cristache.

De fapt, care e povestea lui Ştefănescu?
– Povestea finalului Ştefănescu a fost şi timp de peste 30 de ani a rămas povestea unui reportaj. Povestea acestui reportaj care începe de la o întîmplare, c-am dat peste un caz unde nu era implicat Ştefănescu, dar pînă la urmă s-a ajuns să mă ocup şi de acest Ştefănescu. Şi, spre surprinderea mea, am găsit un geniu al românilor care, fără să fie anticomunist, anti nimic, pur şi simplu, gîndea să pună la cale o organizaţie care să ajungă în elita lumii. Şi-a pus la cale o organizaţie foarte bine închipuită, foarte bine pusă la punct. Întrunirile acestei organizaţii se făceau exclusiv în smoking şi papion.
Unde aveau loc aceste întruniri?
– Într-un subsol din strada Iuliu Tetrat, vis-a-vis de liceul Caragiale. Acolo aveau ele loc şi acolo veneau secretari de partid, oameni politici, oameni de mare importanţă pe timpul acela pentru România.
Adică la vremea lui ’78, cînd comunismul era la apogeu, cînd Ceauşescu era… Şi Miliţia, Securitatea nu ştiau nimic?
– Nu! Sau poate că ştiau. Dar eu ştiu? Probabil că dacă ar fi ştiut ar fi făcut un scenariu plauzibil. Dar faptul că scenariul pe care ei l-au construit după aceea, după mine, a fost unul în care Ştefănescu, dintr-un geniu, era transformat într-un falsificator de vinuri şi împuşcat pentru că falsifica vinuri, ceea ce este de neînchipuit într-o lume a secolului XX… Eram în secolul XX…
De ce este de neînchipuit?
– Pentru că nici în România şi nicăieri în lume, niciodată, nu a fost cineva condamnat la moarte fără să fi fost – să spun eu -, în Laos sau la Idi Amin, în Uganda, să fie condamnat la moarte pentru că falsifica vinuri. Era amendat, era închis, era condamnat la puşcărie, dar nu condamnat la moarte! Indignarea mea de acum provine tocmai din faptul că se preia un scenariu, un dosar făcut de Miliţie în timpul acela. Eu am scris fără să ştiu exact ce se va-ntîmpla, ce va urma şi aşa mai departe – eu îmi făceam meseria de gazetar – şi am colaborat cu Procuratura Municipiului Bucureşti. Nu Miliţia l-a descoperit pe Ştefănescu. Acuma văd, şi spun acuma de ce? Pentru că pe timpul acela lucrurile erau pentru mine simple; eu am scris, mi s-a respins, Păunescu (Adrian Păunescu – n.a.) a intervenit să fiu publicat, mi s-a publicat un material…
Un material despre Ştefănescu?
– Da, despre Ştefănescu.

 

Era imposibil ca un om care a falsificat nişte vinuri să fie condamnat la moarte

 

Ştefănescu falsificator de vinuri sau care era tema acelui material?
– Tema acelui material era un individ interesant. Un individ din România care îşi propunea să ajungă în elita lumii. Vinurile lui erau cunoscute ca fiind cele mai curate din Bucureşti. Tot bucureşteanul, cît de cît avizat în materie de vin, se ducea la Ştefănescu pentru că vinurile lui erau curate. Erau cele mai bune vinuri din Bucureşti şi cele mai ieftine. Asta era o afacere de care mă ocupam eu. Eu am scris unul, două, trei… nu ştiu cîte reportaje despre acest om. Unele mi-au fost refuzate de către Secţia de Presă a partidului, pentru altele a intervenit Păunescu şi a reuşit să le bage în revistă… Eu nici atunci n-am mai ştiut ce s-a admis şi ce nu s-a admis să fie publicat. Eu am scris adevărul. Unele au fost publicate, altele nu. Asta era pe vremea aceea… Eu nu mă ocupam numai de cazul ăsta în mod deosebit. Aveam multe alte cazuri, iar acesta era unul dintre ele. Nu ştiam, ăla a fost publicat… Îi spuneam secretarului de redacţie: nea’ Dane, îl publicăm? Da, îl publicăm. Nea’ Dan: uite că l-au respins; uite că iar l-au băgat, uite că iar l-au respins… Habar n-aveam ce era. Cînd, la un moment dat, după tot ce am scris eu şi nu mai ştiu cît s-a publicat, am aflat că Ceauşescu a dat ordin ca de acest caz să se ocupe excluisv ziarul Scînteia. I-a fost dat lui Eugen Florescu (redactor şef – n.a.). Eugen Florescu a publicat vreo două materiale închipuite, fără nici un fel de legătură cu realitatea şi cazul s-a încheiat prin împuşcare. După ce Miliţia, sau Procuratura, sau Securitatea, sau nu mai ştiu cine a intervenit acolo, s-a făcut un dosar neconform cu realitatea. Ştefănescu nu a fost ucis pentru că a falsificat vinuri. Era imposibil ca în România secolului XX, era imposibil ca un om care a falsificat nişte vinuri să fie condamnat la moarte. Era imposibil! Din ce văd acum rezultă că nimeni, de fapt, nu ştia şi n-a intrat pe firul acestei organizaţii care-şi propunea să conducă lumea. Să intre în relaţiile de elită ale lumii şi să conducă lumea. Şi eu sînt convins că în felul în care Ştefănescu a procedat putea să o şi facă. Mai ales că el plănuia să instituie burse şcolare şi universitare, să trimită copiii la studii în străinătate, ca să facă din ei diplomaţi; şi împreună să se instaleze în elita lumii. Deci n-avea nimic subversiv sau… Pe lîngă faptul că era un bun gospodar, un om care îşi ajuta vecinii, dădea bună ziua, dădea bani… Avea o influenţă extraordinară asupra mediului în care se afla. Ăsta era Ştefănescu. De unde pînă unde ăla care, falsificînd vinuri, a-mbolnăvit România? N-a-mbolnăvit pe nimeni! Nimeni nu s-a plîns că e bolnav. Cineva, zice Miliţia, care a-ntocmit un dosar fals, că s-a pornit de la nişte reziduuri. Reziduuri de ce? Reziduuri de fosfat? De ce reziduuri? Reziduuri pot să fie de struguri, da? Şi omori un om pentru că vinurile lui aveau reziduuri de struguri?! Este imposibil!
În articolul publicat în 2004 de Răzvan Bărbulescu scrie că Miliţia a pornit de la nişte reclamaţii…
– N-au fost nici un fel de reclamaţii la Miliţie! Nu la Miliţie, în altă parte se duceau astfel de reclamaţii. Iar Miliţia ce putea să facă? Să se ducă la ăsta, să-i confişte vinul şi să-l bage la puşcărie. Deci Miliţia, cînd cineva reclamă că un vin e prost, se duce la ăla, vede că vinul este falsificat, îi opreşte afacerea, îl amendează, îl bagă în puşcărie, eventual, dar nu-l omoară. Cum adică să omori un om pentru că a falsificat nişte vinuri?! Dar… ce s-a zvonit ulterior este total fals! Pentru că Miliţia, nefiind şi ea de faţă, decît printr-un om sau doi – de fapt, Procuratura Municipiului Bucureşti a fost cea care a anchetat cazul şi cu mine -, cînd eram pe balcon, cineva s-a sesizat. Zice: mă, ăsta-i neam prost!
Cineva, cine?
– Un tip de-acolo, din anchetă, nu mai ştiu, că erau mai mulţi. Deci ăsta s-a sesizat: dumneavoastră, tovarăşul Nicolae Cristache, l-aţi înfăţişat ca pe un om cu bun gust şi aşa mai departe; uite că e neam prost. Cum să pună gresie pe balcon? Şi-a dat cu piciorul într-o gresie. Şi gresia aia s-a desprins. Ăsta, de bun simţ, a-ncercat să pună gresia la loc. Şi tot căutînd să prindă de ceva gresia aia, a dat peste bani. Şi-a-nceput să scoată de-acolo bani… Ăsta a fost cazul. Ştefănescu nu era un simplu escroc. Era un om care voia să facă bani ca să pună la cale o organizaţie, nu antiromânească, nu anticomunistă, să pună la cale o organizaţie care să facă parte din elita lumii. Şi-ar fi făcut-o pînă la urmă…
Cum se poate explica tot ce scrie Răzvan Bărbulescu?
– Răzvan Bărbulescu face o greşeală enormă. El, pe timpul acela, era un redactor la Flacăra şi atît. Şi după nu mai ştiu cîţi ani de zile profită de faptul că a fost coleg cu noi la această revistă şi preia un caz despre care habar n-avea. El a auzit „după ureche” nişte lucruri, s-a dus la Poliţie, şi Poliţia (care avea încă destui foşti miliţieni – n.a.) i-a prezentat dosarul oficial al Miliţiei, care era un fals şi a scris despre un dosar fals! Iar tot cazul Ştefănescu, cu filmul lui Geo Saizescu, cu articolele lui Răzvan Bărbulescu, nu fac altceva decît să introducă în istoria României nişte falsuri. Iar eu, la ora actuală, sînt indignat de ce? Nu pentru că Răzvan… Răzvan săracul, un fost coleg, a zis şi el că poate să profite. Şi a profitat în felul lui. Dar n-a făcut-o cu rea intenţie. S-a dus la Miliţie să vadă dosarul. Iar dosarul era contrafăcut. Era un dosar fals. Pe mine altceva mă indignează: că toată istoria României post revoluţionare este scrisă de impostori! Ce s-a scris în România despre revoluţie, despre Ceauşescu şi aşa mai departe sînt scrierile unor indivizi care habar n-aveau ce-a fost, habar n-aveau ce s-a-ntîmplat atunci şi preiau ei, ca să facă, să producă impresie, sa facă rating pentru ziarele lor, nişte minciuni! Pe mine mă indignează faptul că multe din lucrurile ce s-au scris despre România, despre istoria post revoluţionară a României sînt minciuni! Istoria post revoluţionară după decembrie ’89 este o istorie falsă! NIMENI din România, nici un gazetar, nici un comentator, nici un lider de opinie nu s-a sesizat că este imposibil să omori un om pentru că a falsificat nişte vinuri. Toţi au crezut într-un fals.S-a mers cu povestea asta în film, în istorie, în literatură, în articole de presă, în jurnale, în tot ce vrei… Înseamnă că este posibil ca orice minciună să capete, astăzi, nişte dimensiuni istorice.

 

Nu e limpede că Ştefănescu a fost omorît pentru altceva?

 

Ar putea să existe o eventuală cale de a demonstra adevărul în cazul Ştefănescu?
– În cazul Ştefănescu nu ai nevoie de adevăruri. În cazul Ştefănescu ai nevoie de un singur lucru: să te întrebi că dacă Ştefănescu a putut fi ucis pentru că ar fi falsificat nişte vinuri; dacă admitem chestia asta, înseamnă că putem să admitem despre perioada aceea ORICE! Orice îi convine unuia sau altuia. Orice le convine disidenţilor care n-au fost disidenţi! Orice convine istoricilor care n-au fost şi nu sînt istorici! Deci este limpede că tot timpul acordăm credit unor oameni care n-au nici o legătură cu istoria. Au legătură cu afacerile! Asta este înnebunitor! Păi dacă este posibil ca un om care a falsificat vinul să fie condamnat la moarte… Înseamnă că, dacă noi admitem acuma că ăsta a fost condamnat la moarte pentru că a falsificat vinuri, înseamnă că sîntem de acord cu orice minciună în legătură cu regimul comunist şi cu orice minciună în legătură cu regimul post decembrist de după ’89. Asta mă indignează. Eu nu vreau să refac chipul lui Ştefănescu, nu vreau să mă ocup de acest caz… Pe mine mă oripilează ideea că NIMENI nu s-a-ntrebat cum, unde şi cînd a fost posibil ca un om care a falsificat vinuri, pentru o amendă, pentru confiscarea vinului, să fie condamnat la moarte. Înseamnă că dacă s-a admis chestiunea asta, în România există o deschidere, o disponibilitate ca să se accepte orice fel de minciună… Orice fel de bazaconie… Numai pentru că face rating! Istoria post decembristă a României este o istorie făcută de veleitari, de impostori. A minciunii unor neaveniţi, a unor falşi istorici, a unor falşi martori şi aşa mai departe. Asta mă interesează pe mine! Îţi dai seama că atîţia ani de zile habar n-am avut ce-a fost cu Ştefănescu. Deci l-au ucis, l-au… Dar, eu ştiind ce voia să facă el, că voia să creeze o organizaţie mondială – şi avea bani s-o facă! -, am spus: sigur, l-au împuşcat… Normal! Dar nici gînd, nimeni n-a spus că au vrut să-l omoare pe Ştefănescu pentru că a vrut să creeze o organizaţie mondială suprastatală… Ca să nu facă din el un erou.
Nu s-a pus, la vremea anchetei, problema că avea prea mulţi bani iliciţi şi din cauza asta să-l fi condamnat la moarte şi să-l fi împuşcat?
– Eu cred că banul ilicit se confiscă. Pînă omul acela nu izbuteşte să arate cum a făcut rost de banul ăla, el trebuie confiscat. Deci, confişti banul şi ulterior afli cum a fost făcut, da? Ulterior, nimeni din România n-a spus despre Ştefănescu altceva decît că a falsificat vinuri. Păi cum să omori un om pentru că a falsificat vinuri? Îi iei banii, nu!? Îi iei banii, îi iei vinul, îi interzici să mai facă vin… Şi cu asta – basta! Dar nu-l omori! Cum să-l omori? Nu e limpede că Ştefănescu a fost omorît pentru altceva?
Păi nimic despre această organizaţie nu a fost publicat în Flacăra?
– Nu. La un moment dat trebuia să public un articol despre această organizaţie, în care era implicat şi Gheorghişan, secretarul de partid de la sectorul 1. Ori Gheorghişan era prietenul meu. Şi-am spus că las la o parte chestia asta cu organizaţia să mă-ntîlnesc cu Gheorghişan… El n-a vrut să… Ştiind despre ce e vorba, ştiind că va fi ascultat de Securitate… Eu nu ştiam! Eu chiar eram atîta de naiv să nu ştiu că Securitatea îi pune lui Gheorghişan microfoane… Dar el ştia… Şi n-a vrut să mă primească să vorbim despre organizaţia asta. Şi eu am amînat. Am amînat să vorbim despre chestia asta cu organizaţia şi dintr-un alt motiv. Ştiam că acest material nu va fi publicat în vecii vecilor. Dar eram obligat să mă ocup de ceea ce putea să fie publicat. Iar ce a fost publicabil, am publicat. L-am descris pe Ştefănescu ca pe un om extrem de inteligent. Dar, totodată, extrem de modest. El nu şi-a cumpărat maşină, n-a plecat în străinătate, nu… El putea să facă orice voia cu banii ăia! Dar, nu. El a avut ideea asta nebună în cap să creeze o organizaţie suprastatală şi asta a fost tot. Poate a fost o nebunie… Da. Dar felul cum a gîndit-o era o chestie de geniu. Eu de unde să ştiu că nu pentru asta a fost ucis? Şi chiar asta am crezut. Dar acuma aflu că, de fapt, nimeni nu ştia despre treaba asta. Pentru că ăsta bineînţeles că n-a povestit; pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, nu m-a chemat nimeni să-mi ceară o mărturie, o declaraţie… NU! Este firesc faptul că eu care m-am ocupat de caz, care l-am descoperit, în condiţiile în care omul ăsta era condamnat la moarte, să nu mă întrebe cineva şi pe mine ce ştiu despre el? Nu era normal?
Logic. Şi de bun simţ elementar.
– Logic, nu-i aşa? Dar tot logic, dacă nimeni, nici din Procuratură – eu eram cunoscut în Procuratură, eram cunoscut în Miliţie că mă ocupam de caz şi eram un gazetar, pe vremea aceea, cunoscut… Dacă nimeni n-a vrut să mă-ntrebe pe mine, să depun mărturie… Ca să-l omoare pe omul ăsta! Voiau să-l omoare, da!? Păi cum să nu mă-ntrebe pe mine ce-am găsit!? Ştii de ce nu m-au întrebat? Fiindcă ei aveau un scenariu care n-avea nici o legătură cu realitatea. Păi cum să mă întrebe ceva pe mine, care ştiam realitatea, cînd ei făcuseră un dosar fals de la început pînă la sfîrşit?! N-aveau nevoie de martorul care sînt eu, care ştiam tot! Ei aveau nevoie de martori care să demonstreze scenariul lor fals! Faptul că ajungi să condamni un om la moarte fără să-l întrebi pe principalul descoperitor al acestui caz ce a văzut, ce a descoperit în legătură cu aia, aia, aia… Că nimeni n-a vrut să mă întrebe pe mine nimc dovedeşte limpede că acest dosar e fals de la început pîn’ la sfîrşit, pentru că altfel m-ar fi-ntrebat.
Aş vrea să mai lămurim un aspect: Flacăra a publicat nişte materiale despre Gheorghe Ştefănescu. Din ce înţeleg eu, în esenţă au fost materiale pozitive…
– Nu pozitive. Era o anchetă în care se arăta: s-a descoperit aia, s-a făcut aia, s-a făcut aia…
Nu-nţeleg ce aia, aia.
– Păi s-a descoperit că o moştenire de un milion de lei a fost condusă sau influenţată de Gheorghe Ştefănescu, a fost că la el acasă am descoperit banii ăştia…
Deci acest lucru s-a publicat în Flacăra…?
– Da… Eu acuma nu mai ştiu ce s-a publicat şi ce nu că nu m-a mai interesat. Am avut alte probleme şi am zis, nu vor, să fie sănătoşi! Dar am scris despre toate astea. Însă, în mod cert, ceea ce m-a interesat pe mine a fost să descriu omul. Eu sînt un reporter de oameni, nu de caz. Pe mine niciodată nu m-a interesat frauda, cauza etc. Pe mine m-a interesat omul. Şi-am scris despre Ştefănescu cu toată îndrituirea reporterului care vrea să afle adevărul despre omul ăsta. Şi l-am descris aşa cum era.

 

STOP! Minţiţi!

 

– Încercam să ajung altundeva, respectiv la faptul că în Flacăra s-au publicat nişte materiale despre Ştefănescu, materiale care au avut un impact destul de puternic dacă însuşi Ceauşescu a dat dispoziţie ca de subiectul Ştefănescu să se ocupe doar Scînteia. Ştim acum dacă la momentul cînd subiectul a fost preluat în exclusivitate de Scînteia s-a scris că el falsifica vinuri, că este un pericol public şi aşa mai departe?
– În legătură cu felul în care a ajuns cazul Ştefănescu la urechile lui Ceauşescu, după părerea mea, după cîte ştiu eu, după cît pot să-mi dau seama, sînt două variante: pe de o parte – insistenţele lui Adrian Păunescu să apară materialele mele (şi Adrian Păunescu se certa la cuţite cu Secţia de Presă, să apară, să apară, să apară!) şi erau acolo şefi care dădeau drumul şi veneau în revistă, peste o oră veneau alţii şi spuneau, gata, daţi-l afară! Intră. Nu intră. Intră. Nu intră. Deci era o nebunie. Ori Păunescu, atunci cînd făcea scandal, îl făcea aşa încît auzea şi Ceauşescu de el. Deci asta este o posibilitate. Faptul că Păunescu făcea scandalul care-l făcea ca să apară reportajele mele e posibil să fi ajuns şi la urechile lui Ceauşescu. O altă variantă este aceea că Miliţia s-a speriat. Miliţia s-a speriat că ajunge la urechile lui Ceauşescu un caz de care ea nu ştia. Nu ştia nimeni! Şi dacă ar fi fost chemat şeful Miliţiei şi l-ar fi întrebat Ceauşescu, ăsta habar n-avea ce să-i spună. Şi în timp ce la Secţia de Presă era scandalul cu Păunescu, apare – nu apare, apare – nu apare, Miliţia îşi făcea auto justificarea: că a fost o reclamaţie… că, vezi Doamne, ăsta falsifica vinuri, că noi de la Miliţie ne-am sesizat, ne-am dus acasă la el şi uite ce-am găsit sub parchetul lui: bijuterii şi bani mulţi; şi ăsta era un escroc mondial. Voiau să-l scoată escroc, escroc, escroc. Ăsta nu era un escroc! Vinurile pe care le vindea Ştefănescu, poate să întrebe şi acuma tot Bucureştiul… Tot Bucureştiul ştia că cele mai bune vinuri din Capitală le află la magazinele lui Ştefănescu. Deci Ştefănescu vindea vin curat! Şi-atuncea cum să omori un om? Pentru că vindea vin curat? Nu aveai martori, dovezi… Şi-atuncea Miliţia a făcut în aşa fel încît dosarul ăsta să aibă un parcurs secret. Miliţia avea nevoie ca acest dosar să urmeze un curs secret şi la urmă să ajungă în instanţă. Dar, repet: este vorba despre indignarea mea de acum. Indignarea mea de acum nu are legătură cu cazul Ştefănescu. Eu de cazul Ştefănescu m-am lipsit. Am spus: eu am scris, mi-am făcut datoria… Cine vrea – vrea, cine nu vrea – nu vrea. Este treaba lor. Deci nu m-am mai interesat. Nu m-am uitat la filmul lui Saizescu, nu am citit materiale tematice după Revoluţie ştiind presa, ştiind ce se poate scrie… Dar nu mi-am închipuit că se vor da la o parte reportajele mele şi va fi luat de bun dosarul de la Miliţie. Eu abia astăzi, după atîţia ani de zile, aflu că pe piaţa din România a circulat nu varianta reportajelor mele, ci varianta scenariului fals întocmit de Miliţie. Şi-atunci m-am întrebat: nu există un singur om în România asta, în gazetărie, în Parchet, în Justiţie, care să-şi pună întrebarea: cum să omori un om pentru că falsifica vinuri? Iar răspunsul la întrebarea mea este că în România de astăzi se acceptă toate năzbîtiile pe care le crează nişte impostori, nişte falşi istorici. Ăsta este elementul care mă scoate pe mine din garda pe care am avut-o pînă acuma şi mă determină să ies public şi să spun: STOP! Minţiţi! Oameni buni, minţiţi! Dacă acceptaţi o minciună atît de gogonată, o minciună cusută cu odgoane de aţă albă, înseamnă că toată istoria post decembristă este o istorie falsă, a unor impostori, a unor mincinoşi, a unor veleitari! Asta-i problema! De aceea, acuma, eu intervin. Pentru că îmi dau seama că Ştefănescu aduce la lumină nu cazul lui propriu, ci aduce la lumină un adevăr uluitor: ISTORIA MISTIFICATĂ! Sîntem într-o farsă continuă. Lumea de astăzi, în România, trăieşte o farsă! O nemernicie! Nici un adevăr, nici unul, nu e scos la iveală cu dichis, cu înţelepciune… Totul se minte! Totul se vinde pe micul ecran. Cum să te duci la B1TV cu o altă imagine decît aceea pe care o vrea Bobby Păunescu? Deci îi dai omului ce vrea…Au dat patronilor de ziare şi de televiziuni ce au vrut aceştia să audă, ce le plăcea lor, ce ştiau ei că produce bani. Trăim o istorie mistificată, o istorie mincinoasă. Ar trebui să rescriem istoria, dar cu istorici, nu cu haimanale devenite istorici peste noapte.
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.