Acasa > Editorial > Elogiul Ticăloșiei/replică la „Elogiul prostiei”, de Erasmus

Elogiul Ticăloșiei/replică la „Elogiul prostiei”, de Erasmus

Prieteni, prea ticăloșii mei confrați, cunoașteți că sămânța din care am răsărit m-a condamnat să fiu slujbaș, ca și voi. Să fac, în locul stăpânilor, ceea ce nu le place domniilor lor să facă. Să mă vâr în murdărie până la gât și să mă iau la trântă dreaptă cu mizerabila trudă.  Ocupat cu această misie dată de ceruri, nu m-am încumetat să-mi ridic ochii și să privesc lumea mai sus de lungul nasului. M-am purtat cu sfiala cuvenită unui condamnat să se țină de ce i-a fost scris. Pe măsura vederii mi-a fost și cumpătarea gândului. Iată, însă, ce mi-a ieșit în cale: un domn Erasmus din Rotterdam, supranumit „prințul umaniștilor”; a scris o carte căreia i-a dat numele „Elogiul Prostiei”. Întrucât autorul a trăit în cel mai minunat veac al istoriei omului, zis al Renașterii, iar lui i se spunea doctor universalis, un fel de lumina lumii, m-am întrebat ce scofale a găsit dumnealui în traista unui prost.

Iată ce zice:  „Eu (Prostia, adică) sunt singura care, prin puterea mea, înveselesc și pe zei, și pe oameni; fără mine n-ar exista lumea ca lume, am trăi ca niște înțelepți: ursuzi, lineari și mereu posomorâți…”

Așadar, mi-am zis, după domnul acesta numit lumina lumii, Prostia este placa turnantă a lumii omului, moara unde se macină fericirea. Gâdilat plăcut în orgoliul meu neghiob, l-am iubit imediat și m-am lăsat în voia sentimentului încercat fără voia mea. Mai departe însă, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că Luminăția Sa socoate că ticăloșia s-ar afla printre apucăturile infame. Mi-am zis că poate nu știu eu ce este ticăloșia. Căci, privind în jur, eu vedeam altceva. Sunt mai tânăr cu vreo cinci sute și ceva de ani decât autorul elogiului, deci cu mintea mai puțin coaptă; am, totuși, temei în natura nașterii mele să-i adreseaz insului din Rotterdam, oriunde s-ar găsi, următoarea întrebare: un om prost, cum a fost cazul unuia chiar din neamul meu, iese cu picioarele goale în zăpadă, gol și transpirat, răcește și moare. Un alt om, neprost, pontif în Olimpul catolic, nu atât de împietrit încât să nu vadă folosul ce i-ar veni dacă s-ar prezenta lumii ca fiind trimisul lui Dumnezeu, ia asupra-și, ca și mine, cu bună-credință, această grea povară, și pornește cu ea în cârcă sute și sute de ani. Dar știți, cum e omul e și pontiful: dacă a mințit o dată, cu cele mai curate intenții, găsește că e liber să mai mintă și să mai mintă, cu aceleași curate intenții, după zicala: unde a mers mia, merge și suta. Și  se umple, el și-ai lui, de parale, de moșii și sate, de păduri și odoare de aur, gângăvind învățăturile frumoase ale domnului nostru Iisus Hristos despre viața cinstită. Cine este mai fericit: cel cu prostia din capul lui și moare, vorba aia, ca prostul, sau cel care minte cu evlavie și trăiește în bogăție? Mai ales că dânsul, suveranul pontif, este fericit și, fericit fiind, urcă în vârful roții și propovăduiește sacru: „Fă ce zice popa, nu ce face popa”. Meșteșugește și o instituție pentru a urmări și pedepsi pe cei care nu respectă propovăduirea. Instituția asta se numește „Inchiziție”, un fel de strămoș al statului paralel din zilele noastre.

Luminăția sa, domnul Erasmus, prea ticăloșii mei frați de credință, de parcă mi-ar fi ascultat vorbele, mi-a deschis pagina unde se află răspunsul unde zice:

„Poate ar fi mai bine să-i trec sub tăcere pe teologi și să nu tulbur mlaștina din Camarina, nici să nu mă ating de această buruiană rău mirositoare, căci soiul acesta de oameni e foarte trufaș și iute la mânie. Ar putea să pornească la atac împotriva mea cu nenumăratele lor concluziuni și să mă silească să retractez. Iar în cazul când n-aș vrea să fac acest lucru, să mă proclame eretic”…

Deschid o paranteză, domnilor, ca să vă spun ce-i cu Camarina asta: locuitorii acestui oraș au voit să sece mlaștina, dar oracolul i-a sfătuit să nu facă acest lucru. Ei n-au ascultat, au secat balta, și, izbucnind un război cu vecinii, aceștia au năvălit chiar prin uscatul făcut prin secarea bălții.

Și Erasmus continuă: „Căci cu acest fulger înspăimântă pe oricine nu-l au la inimă. Deși, dintre toți oamenii, ei sunt aceia care se încăpățânează a nu recunoaște binefacerile prostiei, totuși îmi sunt datori în multe privințe. Ei îmi datorează mie, prostiei, acea splendidă iubire de sine care-i face să creadă că locuiesc în al treilea cer, din înaltul căruia privesc la ceilalți muritori ca la niște dobitoace târâtoare pe care ei mai că le deplâng. Sprijiniți ca de un zid de o puternică trupă de definiții magistrale, de concluzii, de corolarii, de propoziții explicite și implicite, au la îndemână atâtea subterfugii că nu pot fi prinși nici cu plasele lui Vulcan, atât de mult abundă în termeni născociți de ei și în cuvinte mirculoase! Pe lângă aceasta, ei explică Sfintele Taine după bunul lor plac: ei știu cum a fost zidită și orânduită lumea, prin ce canale pângărirea păcatului originar s-a răspândit la toți urmașii lui Adam, în ce chip, în ce măsură și în cât timp a fost Hristos zămislit în pântecele Fecioarei, în ce chip în sfânta cuminecătură dăinuiesc accidentele fără materie. Dar acestea sunt probleme răsuflate. Iată, însă, întrebări mai vrednice de teologii mari și luminați și la ivirea cărora ei, oarecum, se trezesc. Este un moment în nașterea divină? Sunt mai multe filiațiuni în Iisus Hristos? Ar fi putut Dumnezeu să ia chipul unei femei, al unui diavol sau al unui dovleac? Nu, fiindcă atunci un dovleac n-ar fi putut să propovăduiască, să facă minuni, să fie răstignit. Se poate spune că în acel moment Hristos era un om? Oare, după Înviere, vom avea dreptul să bem și să mâncăm? (Vedeți că de pe acum își iau măsuri de prevedere împotriva foamei și setei!)

Ei mai au la îndemână nenumărate alte posibilități, cu mult mai rafinate decât acestea, asupra noțiunilor, relațiunilor… pe care nimeni nu le poate vedea cu ochii, decât un Lynceu, dacă și el este în stare să zărească în cel mai adânc întuneric ceea ce nu se află nicăieri. Mai adugă la acestea și acele maxime ciudate ale lor, pe lângă care faimoasele paradoxuri ale stoicilor par niște grosolane banalități. Iată câteva mostre: e o crimă mai mică să sugurmi o mie de oameni decât să cârpești o dată, într-o duminică, o ciubotă a unui sărac; și o alta: e mai bine să lași să piară toată suflarea omenească, cu cățel, cu purcel, decât să spui o minciunică, oricât de mică. Toți acești maeștri au o știință atât de mare și grea că ar fi nevoie de o nouă pogorâre a Duhului Sfânt dacă ar trebui să se măsoare cu acest fel de teologi privitor la astfel de chestiuni.

 

În sfârșit, dacă suveranii pontifi, ce țin pe pământ locul lui Hristos, ar încerca să imite viața lui, adică sărăcia, ostenelile, învățătura, crucea, disprețul său de viață, dacă s-ar gândi la înțelesul numelui de papă, care înseamnă tată, sau la titlul de preasfânt cu care sunt cinstiți, ce lucru mai plin de mâhnire s-ar găsi pe lumea asta? Cine ar mai cumpăra această slujbă cu toate averile lui sau, după ce a cumpărat-o, cine ar mai căuta s-o păstreze cu orice samavolnicie? De câte înlesniri n-ar fi ei lipsiți dacă înțelepciunea s-ar întrona un singur moment în mintea lor? Dar ce zic eu înțelepciunea? Dacă ar avea numai un grăunte din sarea de care pomenește Hristos! Atâtea bogății, onoruri, putere, izbânzi, slujbe, atâtea dispense, indulgențe, cai, catâri, paznici, plăceri! Vedeți ce bâlci, ce seceriș, ce ocean de bunuri am cuprins în puține vorbe? În locul acestora ar beneficia de nopți nedormite, posturi, lacrimi, rugăciuni, predici, studii, suspine și mii de alte osteneli nenorocite, de acest fel. Și nu trebuie uitat că desființarea atâtot scribi, grefieri, notari, avocați, juzi, secretari, catârgii, rândași, zarafi, pe scurt, o liotă așa de mare de oameni care împovărează Sfântul Scaun ar fi menită unei morți prin foamete. Ei cred că au mulțumit din belșug pe Hristos dacă, într-o ținută mistică și aproape teatrală, își joacă rolul de episcopi cu ceremonii cu titulaturi ca BEATITUDINEA VOASTRĂ, EMINENȚA VOASTRĂ, SANCTITATEA VOASTRĂ,  rostind binecuvântări sau afurisenii.

Sfântul Petru spune: ˂˂iată că noi am lăsat tot și Te-am urmat˃˃ și totuși ei, în loc de a lăsa tot și a-l urma pe Iisus, pe acel sub pălăria căruia agonisesc, își atribuie patrimonii, moșii, orașe, tributuri, vămi, ținuturi întregi”.

În urma acestor furtișaguri, în lume, deși se ajunsese la sorocul hotărât de firea naturii pentru răspândiea credinței adevărate, „s-a instalat un soi de oameni, cărora le place să asculte sau să povestească minunății și minciuni gogonate, și care nu se satură niciodată de astfel de basme în care se pomenește de semne și minuni, de strigoi, de stafii, de duhuri rele, de oameni de pe lumea cealaltă și de o mie de astfel de minunății care, cu cât sunt mai departe de adevăr, cu atât sunt crezute mai cu înverșunare și gâdilă urechile cu o mâncărime mai plăcută. Înrudiți cu aceștia sunt, apoi, aceia care și-au vârât în cap încredințarea nebunească, dar plăcută, că dacă au dat ochi cu vreun chip de lemn sau o icoană, în ziua aceea nu vor muri; că acei ce se vor închina cu anumite cuvinte, se vor întoarce teferi din luptă sau că acel ce va aprinde, în anumite zile, un anumit număr de lumânări și va spune anumite mici rugăciuni, are să ajungă, în scurt timp, un om bogat. Au găsit în Sfântul Gheorghe un alt Hercule; pe calul acestuia îl împodobesc cu paftale și cu bumbi și uneori se silesc să câștige ocrotirea călărețului prin mici daruri. Sumedenie de oameni se mângâie cu credința în  mincinoase iertări de păcate. Bizuiți pe niște mici semne magice și câteva mici rugăciuni, pe care le-a născocit vreun șarlatan cucernic, fie spre a petrece, fie pentru a dobândi vreun câștig, trag nădejde de orice: de avuții, onoruri, plăceri, ospețe îmbelșugate, sănătate de-a pururi înfloritoare, viață lungă, bătrânețe liniștită și, în sfârșit, un locșor în ceruri, aproape de Hristos, unde, bineînțeles, vor să ajungă cât mai târziu, adică după ce, spre părerea lor de rău, îi vor părăsi plăcerile acestei vieți de care se despart așa de greu și abia atunci să urmeze acele desfătări cerești. Neguțători, judecători, ostași  cred că aruncând în cutia milelor o mică monedă provenită din atâtea jafuri, li s-a iertat toată haznaua de păcate din întreaga lor viață; că atâtea călcări de jurământ, atâtea desfrânări, atâtea beții, gâlcevi, omoruri, înșelătorii, vicleșuguri și trădări pot fi răscumpărate ca și printr-o învoială și ispășite în așa fel că ei se simt îndreptățiți să înceapă iar un nou șir de nelegiuri. Pe de altă parte, ce nebunie mai mare și mai mângâietoare, totodată, decât să-ți închipui că o să ai parte de o fericire mai mult decât desăvârșită dacă în fiecare zi rostești șapte versete din Psaltire?!

Unul a scăpat de înec; altul, străpuns de vrăjmaș, a scăpat cu viață; altul a șters-o din luptă cu atât noroc și vitejie, pe când ceilalți se băteau; unul spânzurat pentru jafuri a căzut din spânzurătoare datorită unui sfânt prieten al hoților; altul a evadat după ce a spart închisoarea; altul s-a vindecat de friguri; altuia, otrava înghițită, care i-a pricinuit deșertarea pântecelui, i-a adus lecuirea, spre disperarea soției, ce și-a cheltuit banii și truda de haram; altul, căruia i s-a răsturnat căruța, s-a întors cu caii teferi acasă; unul scapă viu de sub dărâmăturile unei case, iar altul, prins asupra faptului de bărbatul adulterei, scapă nevătămat. Într-acestea, dacă s-ar ivi unul din acei înțelepți așa urâți de oameni și le-ar propovădui asprul adevăr în forma următoare: <<Veți fi mântuiți dacă veți trăi întru cinste; vă veți răscumpăra păcatele dacă la bănuțul dat de pomană veți adăuga și ura de fapte rele, lacrămile, veghile, rugăciunile, posturile; vă veți schimba întregul fel de viață – acest sfânt vă va ocroti dacă veți urma felul lui de viață>>. Dacă i-ar veni cuiva pe buze astfel de îndemnuri, închipuiți-vă în ce tulburare ar arunca toate cugetele muritorilor ce trăiau într-o așa de mare fericire”.

Așa am apărut noi, ticăloșii de bine. Ticăloșii în dreapta credință.

Dar, dacă bunul plac are prilej  să se arate întemeiat doar printre pontifi, iar printre oamenii de rând ca noi, cei sub stăpâni, nu se cade să aibă, îndată ce am găsit un prilej potrivit, mi-am dat silința, ca un umil ticălos, urmându-l pe preafericitul, să mă țin în litera celor sfinte.

Iată, prea ticăloșii mei prieteni, o femeie născută ca și noi, să fie slujbaș, s-a urcat în vârful roții ca un pontif autentic. Noi, cei ce o cunoșteam, ca să glumim, ca-n gașcă, îi spuneam „egalitarista”. Era la fel de lată pe cât era de lungă. Mintea-i însă îi era bântuită de urzeli demne de gloria zeilor ce o inspirau. Eu o adoram; avea la purtător un buget patriotic cazon, care o alungea nițel. Femeia, de parcă l-ar fi citit pe bătrânul Erasmus, a pus zorzoane și clopoței la modelul hulit lăsat moștenire de marele său înaintaș, și a coafat un alt fel de Auschwitz. Un Auschwitz uman. Și se-aude până la voi, bănuiesc, veselia proștilor, și ronț-ronțul rotilelor care nu se mai pot opri. Auschwitzul poznaș primește liber la minciună, laudă de sine, scenarii aiuristice, trădări, uneltiri care mai de care mai ticăloasă. Nu trebuie să mai facă ei pe proștii, sunt liberi să fie chiar proști. Vorba magistrului: iată o lume în care merită să trăiești!

Un alt înaintaș al Doamnei, domnul Hegel, parcă, slujbaș de-al nostru la curtea ducelui de Württemberg, într-o clipă dintr-acelea ale nebăgării de seamă, spintecă aerul cu un șuierat filozofic și zise: această peregrinare a omului, domnilor confrați ai mei, atât de încărcată de munci și spaime, atât de neiertătoare cu primejdiile, nu a fost degeaba. Doar astfel omul s-a desprins de animalitate; și anume, de îndată ce a dorit mai mult decât îi trebuie.

Sigur, oricine dintre voi, ticălos veritabil, m-ați putea întreba, ca între noi, ce are sula cu prefectura? Cum adică? Credeți că pentru a nu rămâne măgar, bivol ori urangutan, animalul s-a făcut om? Eu spun că are. Căci bivolul, măgarul sau urangutanul, ce-o fi fost, avea o frumusețe vrednică de crezare. Pe atunci nu avea cine știe ce mijloace. S-a ostenit fără preget să le obțină și a inventat minciuna, șantajul, escrocheria, tâlhăria, războiul, prădarea, jaful, înrobirea, câte și mai câte sunt ale ființei superioare și atât de sugestiv înfățișate nouă de domnul Erasmus. Astăzi nici nu le mai știm numărul. Așa au apărut șezătorile. Fiecare aducea în desagă, la taifas, ce izbutise a agonisi. Unul, o vorbă – două de la Jean-Jacques Rousseau, altul, o idee de la Montesquieu, Diderot, Voltaire… Au pus totul într-o carte căreia i-au zis „Carta drepturilor omului”. Lumea s-a egalizat, s-a democratizat. Unii, cei în odăjdii, se chivernisesc cu averi în numele lui Hristos; ceilalți, în numele Cărții. Este adevărat, fără proști, nimic din ce-i omenesc n-ar fi viabil; dar e musai să recunoaștem că, fără ticăloșii creatori, artiști, lumea însăși s-ar aneantiza. Respectiv, lumea omului ar fi spoliată de cucerirea sa cea mai de preț: civilizația. Forță are și taurul dumitale, prea ticălosule prieten, viclenie are și vulpea. Doar ticăloșia democratică este un bun exclusiv al omului modern, al civilizației. În nopțile acelea de meditație în mijlocul alor noștri, ticăloșia, această invenție genială a omului, nu putea fi îngrădită de hotare și să rămână o pradă la îndemâna neaveniților. Aceștia ar fi putut vârî  geniul ticălosului modern într-o altă biblie, poate și cu o mai strălucită înlesnire. Ei,  cu roadele, iar autorii adevărați, cu listele electorale. Riscul era uriaș. În noaptea aceea lucrurile au rămas în coadă de pește.

E la nave va.

Așadar, e la nave va.  De ce „curge” ea, nava, prea ticăloșii mei adepți, v-ați întrebat? De ce va?        

Ascultați numai ce zice Luminăția Sa, Erasmus:

„Rogu-vă! Oare capul, fața, piepul, mâna, urechea, care se socotesc părți onorabile, acestea sunt părțile care dau naștere la zei și la oameni? Nu. La zei și la oameni dă naștere acel mădular nerod și caraghios de nu poți să-l pomenești fără să te hlizești. El este prăsitoarea neamului omenesc. Mai vârtos decât petrada pitagoreică, acest mădular este izvorul sacru din care toate își trag viața. Ei bine, vă întreb: care bărbat ar vrea să-și vâre grumazul în jugul căsniciei dacă ar sta să se gândească mai dinainte la neajunsurile acestei vieți, precum fac stoicii? Sau ce femeie ar lăsa să se apropie de ea un bărbat, dacă ar cunoaște în amănunt primejdiile și durerile nașterii, ori truda creșterii copiilor? Apoi, dacă vă datorați viața căsniciilor, iar căsătoria o datorați smintelii, atunci, de bună seamă că veți pricepe cât datorați toate astea prostiei. Pe urmă, ce femeie, după ce a trecut prin pătimirile astea, ar vrea s-o ia de la început, dacă nu i-ar veni într-ajutor prostia? Nici chiar zeița Venus, oricât s-ar opune Lucrețiu, nu va putea tăgădui că, fără ajutorul meu, al prostiei, iscusința ei ar fi deșartă și stearpă. Prin urmare, din acel joc caraghios și beat al nostru răsar și filozofii cei austeri, și regii cei înveșmântați în purpură, și preoții cei cucernici, și preasfinții papi… În sfârșit, întreaga ceată a zeilor, ceată așa de numeroasă că Olimpul, cât e el de încăpător, abia de poate cuprinde gloata lor”.

Mărturisesc în fața domniilor voastre, prea ticăloșii mei prieteni, că și de data aceasta inima-mi bătea în ritmul celui care a deschis lumii calea spre noi, așa cum spuneam mai sus. Știam ce înseamnă singurătatea. Îi înțelgeam prietenului Erasmus dorința de a regăsi bunăvoința prietenilor și de a reveni printre oameni atât de vrăjmași bunei îngăduințe. Voiam să-i spun: prea slujbașul meu interlocutor, Lucrețiu, uriașul poet și filozof, nu se opune, cum sfios grăit-ai. El spune răspicat, ce-i drept, în vorbe simandicoase, cărora le zice științifice, că iubirea și căsătoria sunt o minciună. Iar minciuna, cum prea bine cunoașteți, împodobește patrimoniul nostru, al bunilor ticăloși, este vârful nostru de lance, fără de care n-ar exista politicieni. Iar fără politicieni, n-ar exista democrație. Și fără democrație, n-ar exista ticăloșia salvatoare de viață și omenesc. Zeița Venus, amintită de Domnia Ta, a fost supranumită a dragostei, după ce a fost protectoare a vegetației și fertilității. Consoartă a lui Vulcan, a fost prinsă în adulter cu zeul războiului, Marte. Împreunarea lor naturală, neștiind ce încheiere să capete, a dat naștere vestitului Cupidon; l-au înzestrat cu arc și săgeți, și de-atunci puștiul se ține de prostioare, căci produsul unui adulter ce altceva poate face decât adulterinaje și împingeri la prostii? Cât de încăpător este Olimpul, că de abia poate cuprinde gloata de zei ai prezicerilor, ai războiului, ai vinului, ai infernului, ai tuturor breslelor… și dacă nu se adulterina cu Marte, nici Venus n-ar fi fost ce se zice că este. Deci, nici vorbă de prostie! Îl simt deja un mare prieten și n-aș vrea să ne îndepărtăm de adevăr. Tot ce vedem cu ochii este doar minciună creativă, fertilă. Astăzi, pe marea întinsă și slobodă a vieții o apuci  încotro bate vânt prielinic, mai presus de prejudecăți morale. Puteți vedea furtișaguri ce n-au fost căutate și întortocheli care, printr-un noroc, au avut scăpare din frumoasele judecăți scolastice. Osteniți-vă oleacă și observați ce se poate vedea de-acum cu ochiul liber: după industria medicamentelor, marele succes al prea ticăloșitei civilizații, pe locul doi, fără concurență, a urcat sexul, atât de îndrăgit de mai marii zeilor. Și nu m-aș mira dacă, în curând, acesta va urca pe primul loc. În lume, în afară de sex, cu greu vei mai desluși și altceva. S-o ținem pe-a dreaptă: ce mai poate face astăzi prostia fără neasemuita ticăloșie? Și, fiindcă suntem doar între noi, vă dau o știre pe surse: se pregătește, în laboratoarele noastre, proiectul numit cu un termen poate impropriu: Con-Fis-Ca-Re. Totul se confiscă. Dacă s-a confiscat ea, ideea de revoluție, de grevă, de aruncat cu pietre, principiile cinstei, onestității, onoarei, sincerității, dreptății… Nu merg mai departe. Atât vă spun: ticăloșia cea curată, sinceră, sănătosă, curând-curând, va fi monarhul absolut al lumii. Se va păstra ceva insubordonare în Bangladesh și Țara de Foc…

Să-i spunem marelui din Rotterdam, frate de cruce, căci purtăm aceeași cruce a  nemăsuratei dragoste pentru firea oamenilor, fie că o  numim prostie, fie ticăloșie, căci prin orice stare ai trece, vreau să spun că este datoria noastră să ne unim în solidaritate, ca să zic așa, frățească, deși, atât prostia, cât și ticăloșia aparțin genului inspirat numit feminin și nu cum ar fi corect, bărbătesc. Dar să revenim la oițele noastre. Mădularul, cum l-a numit fratele nostru de cruce într-o clipă de inspirație divină, va fi un bun garantat prin Constituție. Un monarh, pe care dânsul nu l-a apucat, zicea că-și dorește ca-n fiecare duminică tot țăranul să aibă o găină în oala sa. Ei bine, industria noastră chimică lucrează la un proiect care va slobozi inimaginabila cutezanță ca tot cetățeanul să aibă pe noptiera sa o duzină de mădulare de toate mărimile posibile. Dispărea-vor inegalabila mânie a geloziei, suferințele oploșite în chinurile deopotrivă ale femeii și ale bărbatului, chinurile turbate și gândurile urâte statornicite în om de milenii. Răbdarea va ieși din seama gemetelor surde și, pesemne, abia atunci se va gândi cineva din ceruri să proclame și o zeiță a iubirii totale. Prea ticăloșii mei confrați, ne așteaptă veacul suprem al libertății de erecție, de orgasm, ce-i drept, mai puțin în locașurile de spovedanie, unde confesorul e cu gândul mai mult la hatârurile unei fete decât la un sistem de măsurare.

Spunându-vă toate acestea, fraților de suferință și bucurii, deopotrivă, nu uit cât de mult meritați, fiind cine sunteți și ce propăvăduiți lumii, dar, în împrejurările de față nu ne vor cădea galoanele dacă vom lua seama că, deși pe aliniamente diferite, suntem alături de patria noastră de cuget: domnia sa, Erasmus din Rotterdam, concentrat pe harurile prostiei, iar noi, în  calea pe care îl înfruntăm. Natura nu vru să-i dea seamăn pe lume. Dar nici noi, ticăloșii cinstiți, nu ne vedem cu sacii în căruță. Norocul, ce-i drept, e pe măsura meritelor noastre. Suntem pe locul unu și doi în topul profiturilor fără muncă. Am convenit împreună că, prost ori ticălos, menirea omului este creația, arta ocolirii implicării fără conștiința folosului imediat, iscusința în veselia profitabilă, născocirile care poartă marca geniului, cum sunt minciuna, înzorzonarea ei, asigurarea supremației acesteia… Mănâncă oarecine piper gol, sau sare goală, în afară de vacă? Nu. Dar mâncarea fără sare e, cum se spune la noi, ca nunta fără lăutari. Prostia e sarea din bucate. Ticăloșia sfințită – spiritul învingătorului. Chiar spiritul viitorului.

Căci, prea ticăloșii mei prieteni, cine nu ar vrea, mai bine, să fie ticălos și izbânditor, veșnic vesel, mereu tânăr, veșnic văzut bucuros și aducător de plăcere, decât, așa cum spune noul nostru mare prieten, „ca Joe cel Îngândurat, temut de toți, ori ca Pan, ce se desfăta răspândind panică prin ursuzenia sa, ori ca Vulcan, cel mânjit mereu de funingine și pucioasă, ori, în sfârșit, decât Atena, cea mai fioroasă din pricina Gorgonei și a lăncii ei, aruncând priviri ce te pironesc? De ce numai Cupidon rămâne mereu copil – de ce? Nu fiindcă se ține într-una numai de prostii și nu face și nu cugetă nimic sănătos? Și de ce frumusețea bălaie a Venerei este veșnic primăvăratecă? Pe care zeiță o cinstesc romanii mai cu evlavie decât pe Flora, mama tuturor plăcerilor? Dacă ar cerceta cineva mai cu luare aminte viața zeilor celor mai posomorâți, ar băga de seamă că toate-s pline de prostie. Dar ce să mai citez alte pilde, când cunoașteți dragostele și zbenguielile lui Joe însuși, cel ce aruncă trăsnetele? Dar mai bine să-i lăsăm să-și audă mustrarea isprăvilor lor de la Momus, măscăriciul, ale cărui critici obișnuiau să le asculte odinioară. Nu demult, zeii, scoși din sărite, îl prăvăliră pe acesta pe pământ, o dată cu Ate, zeița nenorocirii, fiindcă înțelepciunea lui, rău venită, tulbura fericirea zeilor. Niciun muritor nu catadicsește să-l primească pe pribeag ca oaspe. Cu atât mai puțin își găsește Momus loc pe la curțile principilor, unde însoțitoarea sa, Lingușirea, are, în schimb, un scaun de cinste și se înțelege cu Momus ca oaia cu lupul”.

Frumos, nu-i așa, prea ticăloșii mei fericiți!? Abia după ce au scăpat de Momus, „zeii petrec slobod și plăcut, ducând o viață departe de griji, fără un moralist în coastă. Câte hazuri nu le prilejuiește zeilor acel Priap cioplit dintr-un lemn de smochin! Câtă veselie nu stârnește Mercur, cu furtișagurile și coțcăriile lui! Chiar Vulcan, zeul faurilor și al focului, face, pe măscăriciul pe la ospețele zeilor și le înveselește cheful prin șchiopătatul său, ori cu poznele sau cu cuvintele lui de duh! La fel și Silen, acel crai bătrân, tatăl satirilor, ce obișnuiește să joace dansuri obscene împreună cu Polifem, în sunetele lirei, pe când nimfele horesc cu picioarele goale. Satirii cu coapse de țap țopăie Atelanele, iar Pan, zeul păstorilor, îi face pe toți să râdă prin cântecele lui nesărate pe care ei le ascultă mai cu plăcere decât chair pe muze, mai ales când nectarul începe să li se suie la cap. Să vă mai spun cu ce se îndeletnicesc după un zaiafet la care au băut zdravăn? Doamne, niște prostii atât de deșucheate că până și pe proasta de mine mă umflă râsul! Dar în această privință e mai bine să ne aducem aminte de Harpocrate și să ne temem ca nu cumva vreun zeu din Corcyrus să tragă cu urechea cum înșir aici lucruri pe care nici Momus nu le-ar fi putut destăinui fără să-și primească pedeapsa”.

Momus, măscăriciul, pribegește și azi prin lume. Cine-i atât de prost să asculte adevărul despre sine? O dată cu el au dispărut și securiștii din Corcyrus, care au primit alte însărcinări din Olimp: mai democratice, mai  politice. Astăzi poți să fii cine ai râvnit toată viața. Să spui despre tine orice ți se năzărește, nu te mai poate împiedica Momus și nici nimeni. Doar ziarele. Dar cine le mai crede?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.