Rămas singur, m-am lăsat cuprins în exodul de pe Strada Mare. Pornea de la monumnetul Mama Rusia și se lungea până la cheiul Volgăi. Mergeam ca-n transă, la chemarea soarelui la asfințit. Jos, devale, ovalul incandescent al astrului anunța sfâșitul zilei. În fața mea înainta o fată îmbrăcată nepotrivit zilei de august. Ciorapi negri de lână, în botine cu talpă groasă; sacou trei sferturi. Mâneci lungi, întoarse, buzunare largi, stofă veche în carouri gri cu margini negre. Am lungit pasul. Alături, am întrebat-o:

  • Nu vă supărați, sunteți bibliotecară?

A negat din cap. Accentul meu nerusesc nu i-a stârnit curiozitata. Nici măcar politețea.

  • Păreți bibliotecară, am insistat eu.
  • Sunt laborantă.

Încurajat, am plusat:

  • Vreau eu să fiți bibliotecară!

S-a oprit. Exodul din spate se bifurca la noi, apoi se refăcea instantaneu în fața noastră.  Am reluat drumul alături, fără să ne vorbim.

  • Vreau eu să fiți bibliotecară.

Răspunsul a venit ușor amuzat:

  • Mă agățați?
  • Se poate spune și așa!

S-a oprit; mă fixa cu privirea. Nici vorbă de bibliotecară; cumințenia pământului, aproape copil.

A zis:

  • Nu vă cred.

Însoțitorul meu din partea sovietică, Mircea Druc, viitorul prim-ministru al Republicii Moldova, pe atunci lector universitar, rămăsese la hotel. La despărțire, mă avertizase să fiu cuminte, să nu fac pe reporterul frenetic.

  • Sunt spion? am întrebat-o, înveselit.
  • Sunteți actor… Vă place să vă jucați…

Pe chei, deasupra Volgăi, nu era loc unde să arunci un ac. Grupurile se desfăceau și se refăceau ca-ntr-un dans în care se schimbă perechile. Toți se cunoșteau.

  • Și-acum, a zis ea, găsește-ți altă bibliotecară. Eu merg în docuri…
  • Și eu, tot acolo.
  • Am treabă, m-așteaptă prietenul meu…
  • Iura?…

Rostisem primul nume care-mi trecuse prin minte.

Nimerisem totuși. Iura era prietenul ei bun, și singurul bun la toate; îi copia cursurile la „seralul” Universității Pedagogice, îi motiva absențele în corul orașului, o veghea în nopțile în care rămânea lângă mamă-sa bolnavă. La rândul ei, îl ajuta pe el să desăvârșească lucrarea vieții lui, o barcă. Avea să ajungă la ocean cu ea…

  • Perfect, i-am spus. În școală meșteream cele mai haioase bărci din hârtie…

Mergeam de ceva vreme în tăcere. Nu spusese nici „Mă rog”, acceptîndu-mă, nici „Lasă-mă-n pace!” În lipsa cuvintelor, simțeam crescând în mine încropeala a ceva nou, neliniștitor. Cumințenia pământului și cântecul de sirenă. Mă gândeam chiar să nu avansez, să ascult sfatul lui Mircea Druc și, sub un motiv sau altul, să-i spun la revedere. În loc de asta, am zis:

  • Poți să-mi spui Nicolai…

M-a extras din aglomerație spre grijajul care îngrădea povârnișul spre fluviu. Pe malul celălalt se încercau reflectoare. Lumina a izbucnit brusc, cerul s-a luminat. Instantaneu, mulțimile au izbucnit în aplauze și urale. Uitasem de sărbătoarea care mă adusese acolo. Din difuzoare se revărsau peste chei acorduri de fanfară. M-a sărutat și a zis:

  • .. De la Ghenadi, speranța de băiat a tatei, speranță neîmplinită…

Sărutul ei a stârnit reacțiile de încurajare ale băieților care treceau pe lângă noi. Ghena, și noi, și noi…

  • Povestește-ți viața, Nicolai! Respectă tradiția rusească!

Negam din cap… Nu, nu… Rămăsese în fața mea… Mi-a închis gura cu mâna. Mă privea de undeva de departe.

  • Nu-ți fie teamă, nu se întâmplă nimic… Hai, ușurel!

Simțeam cum dispar din mine. Lumini, bucurie, fericire, muzică de fanfară și două mici cratere albastre care emiteau mesaje necunoscute. Și Volga, cu valurile învăpăiate de strălucirea artificiilor. Se făcuse răcoare. Volga respira curat. Nu mă dezmeticeam. Continuam să neg din cap, cu mâna ei pe gură.

  • Hai să te ajut, a zis. Care este mâncarea pe care n-o suportai în copilărie?

Am răspuns pe nerăsuflate:

  • Ouă ochiuri cu cozonac… Beehee!

A izbucnit în râs. M-a tutuit:

  • Bravo! Te descurci bine!

Ghena, și noi, și noi…

  • Ce urăști mult, mult, mult?
  • Nu urăsc.
  • Minți. O luăm de la început. Eroul preferat?

Nu mă dumiream. I-am cerut lămuriri: erou din cărți, dintre cei vii, dintre legendari… ?

  • Erou și atât.
  • ..
  • Unul cu care să adorm nu ai?
  • Lissagaray e viu, i-am zis, adică a existat. Este eroul meu din timpul Comunei din Paris, ultimul comunard rămas pe baricade, cel care zicea „Nu avem timp să fim liberi, avem o lume de construit…”

M-a oprit. Continua să mă privească, față în față. Și-n spate: Ghena, și noi, și noi… Avea lacrimi în ochi. O frumusețe stranie. S-o cuprinzi în brațe și să o ții strâns, împotriva agresiunii vieții.

  • Mă ierți, s-a scuzat. M-a întors cu fața spre valurile Volgăi. Mi-a luat mâna, și a repetat: iartă-mă! Cel care mi-a dat numele Ghenadia avea de construit și el o lume nouă. Lumea lui nouă avea formatul familiei. A murit în Afganistan. Am rămas doar eu,un pic din mama, și haina asta, de care nu mă despart până nu-i voi dărui tatei familia pe care o visa.

Până la ambarcațiunea lui Iura n-am mai scos o vorbă. Mereu mână în mână. Eram sigur că nu-și dădea seama de asta. Era tulburată, de parcă atunci era întâia oară când îl reîntâlnea, întâmplător, pe tatăl ei.

Iura m-a primit de parcă mă știa de o viață întreagă. Ghenadia mă prezentase Lissagaray. Bătrâne, mi-a zis, după ce a aflat cine era Lissagaray, ai noroc cu sărbătoarea asta. De obicei nu beau șampanie. O sticlă de-asta costă cât o busolă. Am luat-o pentru Ghe… E mare amatoare de aniversări, măcar că azi celebrăm o comemorare… Un milion de victime…  Numai ruși, bașca nemți și alții ca ei… la fel de mulți. Nu știu ce nație ești, nu contează, milioane de tați, de fii, de frați, de unchi…

Ghenadia l-a contrazis: ba contează, Iura, contează… Familia este luptă, este iubire… da? Nu există pace!

Iura simțea și gândea așa cum eu însumi gândeam și simțeam viața. Vorba lui Isaac Babel: „Ca pe o luncă în luna mai, prin care trec oameni și cai”. În dimineața aceleiași zile vorbisem în plenul Marii Adunări Mondiale din Sala Sporturilor. Vorbisem puțin. Mircea Druc, interpretul meu, refuzase să traducă. Spusesem ceva de genul: aici, la Stalingrad, au murit peste două sute de mii de români, frați, fii, tați din neamul meu. Nevinovați, trimiși aici de nesăbuința stăpânilor. Să adăugăm, deci, un gând pios și pentru aceștia. Ceea ce a urmat nu poate fi descris în cuvinte, fiindcă nu există cuvinte. A urmat o tăcere de mormânt. Apoi n-a mai vorbit nimeni cu mine. Singur, francezul, m-a oprit să-mi spună că a fost un discurs „drol”.

Iura și-a acordat balalaica și s-a pus pe fredonat. Era înalt cât instrumentul din mâini, și la fel de armonios. Când Ghenadia s-a retras pentru câteva clipe, Iura mi-a șoptit:

  • M-am amețit, a zis. Atenție multă, bătrâne, e îndrăgostită lulea de tine, dacă-i faci un rău, nu te voi ierta, te voi găsi și-n gaură de șarpe! Ghe este o ființă unică, este chiar unicitatea ființei… Ai grijă, și ia aminte! Nu te ameninț, te rog… Simt că pot avea încredere în tine…  N-am auzit de Lissagaray ăsta, tu ești Lissagaray, pentru Ghe tu ești Lissagaray… I-ai dat o coroniță, o știu pe Ghe de când ne jucam în praf… Îi place măreția…
  • Gata, a strigat Ghenadia la întoarcere, sunt în voce. Nicolai, spune-mi melodia rusească pe care vrei s-o auzi cântată de mine și Iura…
  • Katiușa…
  • Hm, nu e și slăbiciunea lui Iura, dar fie, pentru tine, Lissagaray!

 

Toamna când se scutură salcâmii

Și-au plecat …alde…  Lissagaray la război…”

  • Hai, Iura, curaj, nu mă lăsa dusă, s-a rugat ea și a continuat…

 

Au lăsat buchete albe în gară

Dragoste de întoarcere înapoi…

În duet, Iura și Ghenadia erau caraghioși, știau și se complăceau, nu se fereau de lacrimi, accentuau caraghios dramatismul romantic:

Au lăsat buchete albe în gară

Dragoste de întoarcere înapoi…

Au repetat pentru mine tot repertoriul exersat în corul orașului; eu am repetat pentru Iura motivul busolei în două sticle de șampanie. S-a dovedit că Iura avusese dreptate: nu era obișnuit cu băutura. A adormit pe scaunul de la toaletă. Ghenadia l-a dus în cârcă până la pat. Nu m-a lăsat pe mine, ceea ce dovedea că nu era întâia oară, cunoștea ce-avea de făcut.

  • E obosit, bietul de el. Nu rezistă la fericire. El mi-a zis: bagă la bilă, Ghe, am fost fericit, în seara asta, am fost fericit, și-l cred. E foarte sufletist.
  • Te iubește, i-am spus. Pari a nu ști acest detaliu al vieții lui.

Nu era un detaliu. Era o convenție dezbătută de ei nu de puține ori. Să nu întemeieze o familie, adică. Familia, conveniseră, cuprinde mult mai multe componente. Ea nu este încă femeie-mamă, femeie-soție, poate fi orice, femeie-amantă la o adică, dar nu este încă femeia aptă pentru familia visată de tatăl ei.

I-am cerut voie s-o conduc până acasă; era trecut de miezul nopții. A acceptat cu o condiție: în drum, să trecem pe la hotel. Vrea să păstreze o amintire de la mine.  Un ziar, o carte, un ciorap, un carnețel, orice…

A sporovăit tot drumul. Nimic despre familie, nimic despre ea, nimic despre noi. A vorbit despre tatăl ei, pe care nu l-a prea cunoscut. I-a aflat treptat doar dorurile mari. Mamă-sa nu l-a iubit. Se culca cu cine se nimerea și tot ea era aceea care se considera victimă; că din pricina meseriei lui de ofițer, care, azi e – mâine, nu mai e, ce-i rămânea să facă? Se văicărea lumii, era om, femeie…

N-o iubește, are grija ei, dar n-o iubește…

Luasem cheia cu mine, ca să nu deranjez. Recepționera m-a strigat ca să-mi spună că m-a căutat cineva de la București.

  • București, a repetat Ghenadia aiurită. București nu e capitala României, respectiv a complicei Chinei?
  • România, i-am spus, are douăzeci și două de miloane de cetățeni…

N-am continuat. Era prăbușită. S-a așezat pe pat, cu picioarele peste tăblia mică. Nu simțea disconfortul. De durere, nu știa unde se afla. Privea aiurită în jur. Nu plângea. Nu mai avea lacrimi. Murea întâia oară și murind zicea doar:

  • Te urăsc, chinezule!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.