Acasa > Informaţiile zilei > Ziarist ucis în America Latină

Ziarist ucis în America Latină

   Martor la moartea mea

 

Băiatu’ o luă-nainte. Nu venise pregătit pentru un drum mai lung. Alergase de gura maică-sii. Era cu picioarele goale în ghete; ocolea gropile şi băltoacele întinse; pe cele mici le sărea într-un picior. Sven îl imită un timp, după care renunţă. Pe băiat aventura îl distra. Eşti sigur că ştii unde mergem? l-a-ntrebat Sven, şi-a zis că nu de alta, da’ prea se-ntunecă totul în jur. Ce dracu’, comuna asta e nelocuită?

Puştiul rămase într-un picior şi ne aştepta. Când ne apropiarăm îndeajuns, a zis să nu ne supărăm, dar să nu mai strigăm şi mai ales să nu drăcuim; oamenii îşi camuflează geamurile, nu şi urechile.

– Nu pot să cred, zise Sven tare, doar nu vă bombardează nimeni!

Se apropie de marginea şanţului să poată observa mai bine ferestrele camuflate, şi zise:

– Aşa-i! Sunt camuflate.

Nu-i venea să creadă. Şi se-nchină. Max, care fusese instruit pentru activitatea de caraulaş, zise că şi tatăl lui se-nchinase când auzise vestea de la el şi că Hannibal, starostele caraulaşilor, zicea că dacă i se mai pun întrebări nasoale el se cară, că nu el stabileşte regulile, el face două lucruri: păzeşte satul şi aduce bani. Şi dacă era întrebat unde-s banii, zicea că-i o-ntrebare nasoală şi ceilalţi îl certau tot pe cel care-şi vâra nasul.

–  Au înnebunit, zise Sven către mine. Au inventat un duşman comun, colonia noastră, preotul ne-a afurisit şi face ce-i trăsneşte lui prin cap. Ai auzit, Max? Vine apocalipsa.

– Am auzit. Dar nu e voie să vorbim. Pentru o întrebare de-asta, în Serbia, oamenii se pomenesc în casă cu o rachetă deşteaptă.

– Deşteaptă? De ce deştepată, Max?

– Fiindcă vede tot, chiar şi după colţ. Aude vorba şi poc!

 

Poliţistul de serviciu avea un cap de metis chipeş: bust de atlet, tunică nouă, gât lung, delicat. În pivniţă sau într-o cameră alăturată, şoarecii lucrau la proviziile poliţiei fără nicio jenă: ronţ-ronţ, ronţ-ronţ… Ronţ-ronţ, ronţ-ronţ-ronţ…

– Şoareci, zise poliţistul. Atâţia ca anul ăsta n-au mai fost niciodată.

–  Să auzi şi să nu crezi! Harnici, totuşi. Şi nu e o oră potrivită. Mai degrabă e o oră propice pentr-un miting, observă Sven cu urechile ciulite la zgomotele care veneau din piaţă. Se smereşte lumea, nu glumă! Vrei să te uiţi şi să ne spui şi nouă ce se întâmplă afară?

Mi-adusei aminte de o imagine de film: nişte oameni paşnici îşi vedeau de cina lor creştină şi-afară, în piaţă, se ridica o spânzurătoare cât se poate de păgână. Sven îmi zisese că am o imaginaţie de tabloid. E posibil, zicea, ca sat mic, să se fi aflat repede de sosirea noastră. Se pune de-o şezătoare. Nu ai în fiecare zi ocazia să vorbeşti cu un „mare ziarist”.

Când poliţistul reveni, prin uşa deschisă am putut auzi voci care strigau: bă curcane, dă-l afară pă spionu’ ăla! Vociferările erau însoţite de huiduieli care prevesteau altceva decât o şezătoare. Şoarecii – ronţ-ronţ! Eu – cu privirea lipită pe rastelul cu arme: două carabine ferecate cu lacăte. Ciudat, pentru o comună în stare de necesitate. Sven se duse la uşă şi dădu să o deschidă. Poliţistul îi blocă drumul cu cizma; o cizmă de poliţist; dacă aveai răgaz să o priveşti, te puteai vedea în ea ca-ntr-o oglindă. Căutam cu ochii după un telefon; l-am descoperit blocat în aşa fel încât să poţi răspunde, nu şi telefona. Larma se înteţea. Poliţistul împingea zadarnic în uşă; încerca s-o închidă. Cineva de-afară opunea rezistenţă. Până la urmă călcă zdravăn laba piciorului care bloca închiderea. Se auzi un strigăt de durere şi apoi nu se mai auzi nimic desluşit. Sven se folosi de aiureala poliţistului, îl dădu la o parte şi ieşi să pacifice mulţimea dezlănţuită.

Fu prins şi târât în stradă. Poliţistul lovea în stânga şi-n dreapta, tot încercând să-l extragă din mâinile mulţimii.

– Dacă-l bagi înăuntru, dăm foc, caraliule!strigau. Nu facem nimic rău. Îl judecăm pe Atihristu’…

Poliţistul nega din cap.

– Ce nu, băi filfizonule? Tu te vezi cum arăţi? Ignatius, ce păzeşti acolo?

Sven se adăpostea în spatele unuia care, aflam, se numea Igantius. Mie nu-mi dădea impresia că era un adăpost, dimpotrivă. Nu ştiam cum să procedez. Dacă strigam să-l avertizez, nu m-ar fi crezut. Era încredinţat că Igantius îi era prieten şi că-i pregătea locul unde urma să vorbească oamenilor. Fiind cu spatele la el, nu-i vedea chipul; era al unuia care a primit un trofeu şi se pregătea să anunţe izbânda. Şi o tobă, apoi alta, aplauze. Şi silueta de golem a lui Pierre Bezuhov, colegul nostru Catar, căruia îi spuneam Pierre Bezuhov pentru asemănarea cu personajul lui Tolstoi, urmat de Simonsen. Făceau pârtie. De jur-împrejur, pancarte – când apăruseră nu ştiam.

Libertate şi credinţă! Căraţi-vă acasă! Vrem înapoi pacea strămoşilor!

Sven trecu în faţă. Ignatius îl trase înapoi. Mâinile disperate ale polţistului înotând împotriva valurilor mulţimii.

  • Nu vă dau voie! Răspund de viaţa lui, striga.

Şi Sven, aveţi încredere, mă descurc, zicea. Întrebări, cine are întrebări? Cei prezenţi se-mbulzeau, se strângeau unii-ntr-alţii, se-mpingeau. Îndrăzni să iasă la vedere o namilă de peste doi metri. Îl dădu la o parte pe Ignatius. Igantius nu se opuse. Îmbrâncit din spate, agresorul se-mpiedică şi căzu la picioarele lui Sven. Namila mârâi către Sven, care se oferea să-l ajute:

– Ia laba! Aş putea să te omor, ştii?

Sven zise că ştie. Cu gâtul întins, căuta să vadă dincolo de matahală cine este dispus să-l asculte. Făcu un pas spre namilă şi zise tare, să fie auzit cât mai departe:

– Iată un bărbat! Mă poate omorî şi n-o face…

–  Nu-l lăsaţi să vorbească! Închideţi-i gura! Zahe, trage-l încoace!

Şi când bărbatul care se numea Zahe făcu gestul de-a-l înşfăca, Sven se trase înapoi, se-mpiedică de treaptă şi căzu pe spate.

Râsetele mulţimii îl ţintuiau locului. Râdea şi Zahe.

 

– Mă pocitanie, zicea, aţi adus dihonia, cât crezi că mai răbdăm?

Îl ridică de brâu să-l arate lumii.

Sven nu protesta, spunea, samaritene, dacă vrei să ne batem, s-o facem în luptă dreaptă. Samariteanul care se numea Zahe râdea cu poftă şi după el râdeau toţi şi strigau: „Aoleu, ne omoară!” Şi râzi, şi râzi. Ce vrei? întreba Zahe printre hohote. Vrei să repeţi? Şi Sven repeta: dacă vrei să ne batem, s-o facem în luptă dreaptă. Ai haz! zicea Zahe, ştii că ai haz? Zahe, strigau oamenii, fugi că te omoară! Sven se încoţopenise locului şi repeta: ne batem sau nu?

–        Măi piticanie, hohotea Zahe, te-ai văzut vreodată în oglindă?

–        M-am văzut, răspunse Sven.

–        Şi?…

–        Şi asta!…

–        Şi asta, ce?…

–        Că vreau să ne batem în luptă dreaptă…

–        Ne, ne, puişorule!…

–        Mă proştilor, cârâia un glas de femeie isterică, nu-l lăsaţi să vorbească, vă învârte cum vrea muşchii lui.

Din străduţele apropiate veneau bărbaţi cu copii în cârcă, femei cu sticle de rachiu turnau în pahare de plastic şi le ofereau în stânga şi-n dreapta, doi adolescenţi întindeau un banner pe care era scris „LIBERTATE şi CREDINŢĂ”, un bătrânel cherchelit striga sugrumat: „Jos robia!”

–        Pentru „Jos robia”, îi răspunse Sven, am scris toată viaţa…

Vocea i se pierdea în vacarm ca acul într-un balot de vată.

–        Ia-i  glasul, Zahe, urla mulţimea, fă-l să tacă!

–        Nu, zicea numitul Zahe, lăsaţi-mă să-l frăgezesc oleacă!… În sfârşit vom face lumină în treaba asta murdară.

–        Dacă treaba-i murdară, lumina o va face şi mai murdară, zise Sven. De care treabă vorbiţi?

–        Fă-l să tacă, Zahe, striga mulţimea, fă-l să tacă!

 

Colegul Withold îşi făcu apariţia din sediul poliţiei. Fusese de la început acolo. Poliţistul ne păcălise. Pentru prima oară în ziua aceea şi întâia oară de când mă ştiam trăiam convingerea că sunt cu gâtul pe eşafod. Simonsen se descotorise de ideea folosirii coloniei drept atracţie turistică. Alte interese, tocmai descoperite, îl aduseseră la ideea că era mai profitabil să confişte şi terenul închiriat de UNESCO. Am bruscat mulţimea şi m-am repezit la Sven. Suntem aiurea, îi spuneam. Simonsen este aici, a fost tot timpul aici, poliţiştii sunt cu ei, Sven, crede-mă, nu există cale de scăpare… Mă înecam. Plecăm acum, cât mai avem sprijinul formal al poliţiei, ori acceptăm să fim călcaţi în picioare.

Zahe s-a aruncat spre mine, să mă alunge. I-am văzut ciomagul ridicat deasupra capului şi pieptul masiv al lui Pierre Bezuhov aruncându-se în faţa mea… Şi n-am mai ştiut nimic.

Când mi-am revenit, Pierre Bezuhov nu mai era. Mă păzea un puşti până-n 15 ani. Rastelul cu arme era gol. Înţelegeam că poliţiştii îşi intraseră în rol. Aşa era. Poliţiştii sunt amândoi în piaţă, mi-a zis puştitul. Pe mine m-a rugat mătuşa Mariska să am grijă de dumneavoastră până se întoarce ea. A plecat cu unchii mei să-l ducă pe domnul Catar, cel care v-a salvat, acasă la ea. Are capul spart rău şi nu poate merge singur. Mătuşa a zis că se întoace repede, eu să nu mă mişc de-aci, că de se întâmplă ceva rău cu dumneavoastră, s-o anunţ pe tanti Rusalia, nevasta poliţistului.

Când apărură Mariska şi fraţii ei, eram în picioare. Slavă Domnului, slavă Domnului! zicea că mă vede zdavăn. Domnul Catar e rău de tot, are capul spart, nu vede cu un ochi şi n-aude cu o ureche. Puiule, zise către puşti, poţi să pleci, mamă, ai fost un viteaz. Dacă va fi nevoie, rămâne aici unul dintre fraţii mei. Slavă Domnului, mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că sunteţi întreg! zicea, pipăindu-mă să vadă dacă sunt lovit. O interesau urechile mele, acolo unde bănuia că mă atinsese totuşi bâta lui Zahe. A fost mai mult o sperietură, mamă…  Voiam să ştiu ce e cu Sven.

 

–        Cu domnu’ Sven nu e bine. S-a năpustit asupra lui Zahe şi s-a luat la bătaie cu zdrahonul. Zahe a luat-o pe cocoaşă bine rău, şi ar fi păţit-o şi mai rău dacă ostaşii colonelului şi poliţiştii nu i-ar fi despărţit. Pe Zahe l-au luat să-l ducă la poliţia oraşului. Domnu’ Sven nu mai poate mişca o mână, da’ e bine, a acceptat să meargă la biserică şi să se spovedească. Cum i-a zis domnul Simonsen. Pe domnul Simonsen l-a luat de-acasă domnul Catar. Domnul Catar era la mine când a început zavera. Dacă nu era el, mie nu-mi trecea prin cap să dăm pe la domnul Simonsen. Dumnezeu l-a dus acolo. Domnul Simonsen i-a beştelit pe cei care se purtaseră urât cu domnul Sven. Că să le fie clar, zicea, noi nu urâm, iubim, iubim viaţa, iubim solidaritatea noastră dreaptă, iubim libertatea şi credinţa. Haideţi să ne spovedim mai bine. Spovedesc tot ce vreţi voi, zicea domnul Sven, dar numai după ce văd ce se întâmplă cu prietetenii mei, cu dumneavoastră şi domnul Catar, adică. I-au închis gura repede. Îl auzeam cum geme când era atins la mâna care-l durea. M-am grăbit cu domnul Catar la doctor, da’ nu l-am găsit. L-am lăsat în grija mamei şi am venit repede încoace să vedem ce e cu dumneavoastră. Am venit cu fraţii mei să-l luăm pe domnul Sven cu forţa din mâinile gloatei, nu mai merge cu vorba bună. Dacă vă simţiţi în stare să mergeţi cu noi, vă luăm. Dacă nu, rămâne unu’ din fraţii mei cu dumneavoastră.

 

Drumul din piaţă până la biserică era luminat ca ziua. Mulţimea solidară aprindea făclii una de la alta. O mare de oameni purtând candele deasupra capului cânta imnuri religioase. Pancartele se înmulţiseră.

„Libertate! Zahe, eroul nostru! Vrem înapoi pacea strămoşilor! A-sa-si-nii, a-sa-si-nii!” Valuri de capete şi lumini. Şi alţi oameni se urneau din casele lor şi torţele urcau şi coborau uliţa către biserica de vizavi spre care era târât Sven; prin uşile deschise, pe deasupra forfotei, interiorul bisericii radia incendiat în lumina lumânărilor şi a podoabele bisericeşti ale preotului Ambrozie.

Şi au început să bată clopotele; lumea se-nchina şi se ruga, şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi dacă li se părea că Sven se împiedica şi nu mai putea merge, încercarea lui era întâmpinată cu huiduieli şi fluierături; şi-n drum, oamenii murmurau, se-nchinau şi îşi fereau privirile. La un moment dat n-am mai putut înainta. În jurul lui Sven se formase un cerc. Printre ei, Ignatius, prietenul nostru. Brusc unul din cerc trecea înaintea lui Sven şi, ca şi cum s-ar împiedica, se rotea şi-l lovea cu piciorul ridicat în plex ori în burtă. Şi aşa rând pe rând, tot cercul. Dacă nu era un procedeu folosit într-unul din jocurile naţionale, era unul îndelung exersat anume pentru astfel de întâmplări.

 

În cădere, Sven mă văzu şi dădu să se ridice. N-apucă, se trezi cu capul în noroi; sub el trosnise ceva, ca un vreasc – mâna lui ruptă. Ne-am făcut loc, eu şi fratele mare al Mariskăi, care s-a desprins din mulţime. Zicea: ce-ai făcut?! Pentru Dumnezeu, dă-mi mâna ailaltă şi hai! Şi din nou dispăreau amândoi, cu mulţimea deasupra lor.

 

Călare pe Sven, Ignatius striga: omoară-mă şi pe mine! Hai, criminalule, dă! Şi-un altul îl lovea cu piciorul în coaste. Auzeam bufniturile surde ca-ntr-un sac de box. Omule, îl ruga fratele Mariskăi, încearcă să te ridici, dă-mi mâna!

 

Şi ca o sfâşiere de suflet – ţipătul Mariskăi. Ajunsese deaspra lui Sven. L-aţi omorât! L-aţi omorât! Şi bocetul ei urca spre cer purtat de dangătele clopotelor deasupra mulţimii care striga

 

–        Ridică-l să-l vedem!

 

Şi-un val de bucurie se ridică-n slăvi, poporul exulta înfierbântat. Cerea:

 

–        Să vină televiziunea! Ignatius, nu fi neam de traistă, cheamă televiziunea!

 

Şi clopotele băteau; lumea se-nchina şi se ruga şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi dacă li se părea că Sven nu-i mort de tot, mai mişcă, iluzia era însoţită de huiduieli şi fluierături, şi-n drum oamenii murmurau, se-nchinau şi îşi ferecau privirile. Şi restul de popor sta şi aştepta să vadă ce se va mai întâmpla. Şi deasupra flutura scris cu litere de-o şchioapă:  Libertate şi credinţă!

 

Povestire din volumul „Foc nebun”, de acelaşi autor, apărut la editura eLiteratura în 2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *