Acasa > Literatură > Când se cuvine să mori (Caznele lui Piotr Ilici Ceaikovski – III)

Când se cuvine să mori (Caznele lui Piotr Ilici Ceaikovski – III)

În capcana amorului propriu rațiunea trece la spate; nicio măsură nu mai e păstrată. Această zăbavă a gazetarului austriac în drumul spre țintă -demitizarea genialului compozitor -, ocolul pe la prietenii victimei, se vădea a-i fi potrivnică. Fi scurtătura tradițională între două caractere mărunte ține de la viclenia mândriei rănite, a gazetarului în cazul de față, până-n bârlogul uneia asemenea ei, a fostei prietene de suflet a lui Piotr Ilici, Nadejda Filaretovna von Meck. Austriacul și-a pus zicala în faptă și iată-l în salonul secret al doamnei Nadejda. Buna și misteroasa prietenă de suflet a lui Piotr Ilici îl primi cu brațele deschise, excesiv îngroșate, ce-i drept, realitate recunoscută de însăși deținătoarea lor, c-un samovar de decor și felul de scuze amintind de o cochetărie abia scuturată de naftalină.

– Vă iubesc scrisul, stimate domn, îl uimi ea de la primele cuvinte.

Grația, eleganța și ținuta trupului bătrânei doamne se vădeau mai degrabă în eforturile cuviincioase de a fi astfel, decât în pașii greoi.

– Sentimentul acesta doar, adăugase repede, îmi îngăduie să vă primesc în absența oricărui efort pentru cuvenita solemnitate. Scuze pentru ținuta poate neprotocolară. Anii impun legea.

Ea apăruse în viața compozitorului în același an în care acesta intrase în aventura matrimonială ratată cu năbădăioasa Antonina Ivanovna. Era în anul 1877. Piotr Ilici avea 37 de ani. Situația lui era jalnică. Doamna von Meck mulțumi Cerului pentru situația neplăcută a adoratului ei, dar și pentru harul cu care fusese înzestrată, acela de a descoperi virtutea în sărăcie. Înțelegea cu dragoste muzica, dar și viața. Piotr Ilici era încă pradă crizei care-l fixase la marginea sinuciderii, când împătimita doamnă îl folosi pe tânărul Kotek, cu care obișnuia să facă muzică, drept intermediar, pentru a se apropia de nefericitul prinț al Rusiei muzicale. Prin Kotek i-a comandat mici compoziții, oferindu-i o plată disproporționat de mare. Când era vorba de munca lui, însă, Piotr Ilici era bănuitor și ezită să primească. Ezită în pofida gândurilor aprinse instantaneu în el tocmai de flacăra ce o aprinsese și pe enigmatica necunoscută. Ca-n legendele cu Ioana d Arc, eroina eternă a nostalgiei lui. Doamna von Meck nu s-a lăsat intimidată de ezitarea convențională și a consimțit, la îndemnul alarmei din cetatea sufletului său prins în amor, să lase vâlvătaia în voia ei, așa fel încât cel ce s-ar afla în cale să i se poată opune la nevoie, fără a fi rănit. I-a propus, ca să fie totul în ordine de la început, să-i trimită grosso modo 3.000 de ruble.

La încrucișarea vânturilor prielnice iubirii ce se anunța, focul își întețea văpaia și-n toiul ei se-ntețea și cea din pieptul compozitorului blagoslovit. Îndoielile lui au dispărut. A primit cu recunoștință propunerea. Printre trosnetele focului mistuitor, printre răpăielile de tobe și cimpoaie din inimi, misterioasa necunoscută își lepădă rezervele de timiditate și, pândind clipa favorabilă, îi oferi renta viageră de 6.000 de ruble pe an, sporind astfel și mai mult dogoarea flăcării ințiatice. Era un dar ceresc. Beneficiarul își căută izbăvirea în nevinovăția sa. Cu pași iuți, încrezători în neprihănirea nevoii lui de dumnezeiesc, începu o prietenie ferită de negurile din jur. „Celui mai bun prieten”, a scris el, pe coperta Simfoniei a IV-a, din care o parte fusese compusă în timpul scurtei și jalnicei sale căsătorii cu nefasta Antonina.

Generoasa și romantica văduvă von Meck își însoțise propunerea cu o condiție: nu voia să facă niciodată cunoștință cu destinatarul binefacerilor și visurilor sale. Își disciplina astfel mișcările trupului, stârnindu-le pe cele ale sufletului. Soarta le pornise ambilor la drum un lung șuvoi de trăiri romanești. La întâlnirile ce s-ar fi putut produce întâmplător nu trebuia să o salute, nici să o privească.

Și cum ascetismul nu-și cumpără ieftin plăcerile, iar sacrificiile sunt cele care duc în spinare osânda, se lăsară amândoi în voia ursitei. Visul de matroană romantică avea în urmă o viață grea. Văduva inginerului von Meck, mamă a unsprezece copii, fusese foarte mult timp foarte săracă și întâmpinase multe greutăți. Piotr Ilici a acceptat condiția fără supărare. Doamna von Meck, binefăcătoarea de nădejde și cea mai bună prietenă, rămânea, în același timp, marea necunoscută.

Când Piotr Ilici era oaspete în casa prietenei sale de suflet, ceea ce se întâmpla uneori, ea dispărea, zbura… Enigmatică, se evapora ca o zână căreia legi tainice, de neclintit, îi interziceau să se arate muritorilor. Lui Piotr Ilici asta îi plăcea, îi stimula fantezia. Iar când, odată, la Operă, cineva a vrut să i-o arate pe temnicereasa tainei sale, ca pentru a se feri de păcatul întinării legământului, o nelegiuire la care medicina nu are remedii, a aruncat numai o privire timidă, dintr-o parte, spre doamna care se găsea la o oarecare distanță în fața lui. Bătrâna doamnă purta lanțuri grele, de aur, care zornăiau ușor la fiecare mișcare. Mergea ușor aplecată, rezemându-se într-un un baston cu mâner de aur. A privit-o nu ca pe o vrăjitoare, ci ca pe-un înger trimis de cer să-i aline potrivniciile veacului și ale țării în care se născuse.

– Așa să fie, a răspuns gazetarul ușor contrariat de primire, încercând dezăvorârea enigmei, dacă așa vă este voia. Cerul însuși răsplătește simțămintele curate ale inimii deschise, așa cum pe cele ascunse sub false solemnități nu le consimte și le dă îndată în vileag. Nu spun mai mult. Las restul pentru ochi. Laudele în vorbe n-au cum spune totul. Văzul e mai rodnic, sporește în trepte plăcerea de a spune totul.
– Cred că am roșit toată, chicoti gazda, acoprindu-și gâtul trădător al vârstei.

Încurajat de cochetăria bătrânei, elegantul oaspete continuă:

– Înțeleg că vizita mea nu vă pricinuiește nedumeriri, scopul ei fiind lesne de pătruns pentru un spirit cultivat. Breasla noastră, a truditorilor scrisului, ca și aceea a muzicii, vă este familară. Nu spun un adevăr necunoscut vouă că roadele unui asemenea familiarități sunt cu atât mai prețioase cu cât sunt mai rare. Cuvintele voastre mă descătușează de povara explicațiilor, care, de obicei, sunt menite să ocolească, să acopere adevărul.

– Nu altfel stau lucrurile cu mine, vă asigur, maestre. Iată vă ofer fotoliul destinat singurătăților mele; eu vă voi asculta cu atenția cuvenită de pe canapeaua pe care obișnuiesc să-mi întind picioarele obosite. În legătură cu scopul vizitei voastre îl știu sigur doar pe acela care nu este. N-ați venit cu intenția de a vă exprima condoleanțe pentru pierderea celui mai mare, a singurului meu prieten de suflet, nu-i rostesc numele. Durerea mea, în pofida cauzelor înstrăinării, nu poate fi ostoită prin cuvinte. În semn de înțelegere, îngăduiți-mi să nu mă folosesc de serviciile unui slujitor pentru a vă ademeni la coniacul gruzin pe care l-am ales special pentru această vizită. Serviți-vă! Consemnăm astfel caracterul discret al întâlnirii noastre. Vânt prielnic bate în pânzele amândurora. Gestul nefericit al celui mai mare compozitor al Rusiei vă poate întinde faima nemărginită acum de niciun hotar. Puteți dovedi ceea ce altminteri nu ar fi fost la îndemâna multora. Sunteți printre puținii gazetarii ai lumii care au găsit în ei destoinicia de a observa, citez: „Știm că în literatura contemporană apar tot mai numeroase opere ale căror autori agreează să redea fenomenele fiziologice cele mai respingătoare, printre ele și mirosurile urâte. O astfel de literatură se poate numi împuțită. Concertul domnului Ceaikovski ne-a arătat că există și muzică împuțită”. Și, aș adăuga eu acum, ne-a arătat că există și o viață împuțită. Aceea a pederaștilor, a celor care batjocoresc poruncile sfinte ale divinității… Scuze! M-am înfierbântat!

Nepoftitul oaspete rămase fără replică. Impresiile balansau când înspre a lua vorbele gazdei drept sarcasm ori acuzare, când spre a întinde între ei o potecă de întîlnire.Tăcu și doamna von Meck continuă:

-Știu de la iscoadele mele că în clipa când eroul visurilor mele a primit de la mine înștiințarea că sunt ruinată și deci n-aș mai putea plăti pensia viageră de 6000 de ruble pe an, de consternare a rămas încremenit vreme îndelungată. Ce lovitură grea și ce surpriză îngrozitoare pentru Piotr Ilici! Se spune că a rămas statuie vreme îndelungată. De înțeles: marea protectoare îi reziliase contractul atât de frumos! Venitul lui cel mai sigur și mai agreabil pur și simplu nu mai exista. Se gândea că poate ar fi trebuit să facă chiar el plăți prietenei de suflet. Nu-i așa? Dacă aceasta a sărăcit, atunci ar fi obligația lui să-i vină în ajutor!

Interlocutorul profită de clipa acordată de semnul exclamării din ultima propoziție pentru a îndrăzni și a pune punctul pe I:

– Ați folosit cuvântul pederast. Știu din informțiile mele că ar fi vorba chiar de o relație cu un nepot al țarului…
– Greșit!… Ori Dumnezeu știe!… Orium, ar fi prea mulți nepoți la mijloc. Sigur e că pe partea de vizavi e chiar nepotul său, din partea sorei din Kamenka. Îngrozitor!… Îngrozitor!…Vă spune ceva numele de Vladimir Davâdov?
– Davâdov? Unui Davâdov îi este închinată ultima simfonie…
– Da, lui Valdimir Davâdov. Nepot bun, de soră. Ți se face părul măciucă. Câtă promiscuitate! Câtă murădărie!… Mi-e de ajuns!

Privirea musafirului prinse a se însufleți brusc. Căldura pe care o degaja apropierea unei solidarități prindea să pună stăpânire pe simțurilor celor doi. Marile prietenii nu conțin obligatoriu și osteneala înaltelor idealuri. Este suficient să-l întrebi pe cel de lângă tine de lucruri de trebuință comună pentru a ști să le folosești interesul comun. Deodată, cerul se leapădă de încruntări, te îmbie la mărturisiri ferite de martori nedoriți și ocolișuri sterile. Gazetarul își reumplu paharul. Matroana observă cu plăcere ironică: „Eram sigură că o să vă placă. E un coniac primit în dar de la domnul Ippolitov-Ivanov, dirijorul operei din Tiflis”. „Mulțumesc, neasemuit de frumoasă doamnă, mă miram că mi se părea un coniac necunoscut”, pară el ironia.

– Iată, stimate domn, ce-mi scria eroul meu cu ceva vreme în urmă: „Așadar, întreaga viață este o neîntreruptă alternare a realității apăsătoare cu efemerele vise și aspirații spre fericire. Liman nu există. Trebuie să plutim pe această mare până ce ea ne afundă în adâncurile ei”.
– Încântător! Înțeleaptă doamnă, sunteți încântătoare! Locul dumneavoastră este pe fotoliul imperial pe care mi l-ați cedat cu atâta generozitate, iar al meu pe canapeaua pe care obișnuiți să vă țineți picioarele în seducătoarea voastră singurătate. Parcă-i aud pe mironosiții critici la modă strigând „Evrika!”. Sau „Pământ!„ precum exclamă marinarii. Nu știu dacă acestea sunt chiar cuvintele folosite de infamul călcător de legi. Domnia voastră le-ați esențilizat.
– Chiar ați înțeles? chițăi matroana. Ați dezlegat cifrul? Felul în care prietenul meu de suflet duce în deșert voința Domnului?
– Ba bine că nu, rosti tărăgănat ziaristul, gândindu-se cum să întoarcă pe dos, pe placul doamnei, filozofia proscrisului. Exact ca în muzica sa: emite un adevăr, acela că viața este o alternare a întâmplărilor crude ale vieții cu visurile neroade despre fericire. Apoi, imediat, provoacă trăznetul: nu există liman. Omul e liber să născocească orice-i convine, chiar și că poate fi Dumnezeu. Piotr Ilici al dumneavoastră se crede el însuși îndreptățit să năzuiască spre dumnezeire.

Trecuta doamnă lăsă să-i alunece pe obrazul drept o lacrimă de recunoștință.

– Mulțumesc! Muțumesc din suflet, îngăimă ea. Este exact ce-am vrut să spun: Petia nu s-a sinucis. A fost pedepsit de Dumnezeu prin holeră pentru aroganța lui nebunească. Am păstrat scrisoarea lui de răspuns. Nici urmă de regret, nicicio remușcare… Iată ce scrie:
„Dragă scumpă prietenă, vestea pe care mi-ați dat-o în ultima voastră scrisoare m-a mâhnit foarte tare. Dar nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră. Durerea și dezastrul petrecute la voi nu îngăduie numaidecât mângâieri, oricât ar fi ele de înțelepte. Abcesul doare câtă vreme e viu, iar dispariția lui cere timp, până când vine și sorocul. Câtă vreme plângi, câtă vreme ai în fața ochilor pricina care-ți înmoaie voința de luptă, nu-i prea cuminte să recurgi la încercări zadarnice, despre care știi de la început că nu ajută. Nu sunt fraze găunoase. Vă rog să mă credeți! Firește, aș minți dacă aș vrea să afirm că o astfel de reducere a bugetului meu nu ar avea nici o influență asupra stării mele materiale. Această influență nu este însă atât de importantă cum poate că presupuneți. În ultimii ani veniturile mele au crescut foarte mult și există perspectiva ca și în viitor să crească rapid. Așadar, deoarece o părticică a nesfârșitului șir de griji și temeri ce vă apasă mă privește și pe mine, atunci vă rog, pentru Dumnezeu, să fiți convinsă că gândul la această reducere a veniturilor mele nu este nicidecum atât de amar”.
– Mda, își permise gazetarul.
„Mai rău însă, nu se întrerupse doamna von Merck, este că vă așteptați la renunțări față de obișnuințele și viața voastră în stil mare. Gândul acesta mă îndurerează”…
– Ipocritul! Își schimbă caracterul cum îmi schimb eu ciorapii, nu se mai putu stăpâni ascultătorul. Acum e înduioșat, acum e tare precum cremenea, acum vă plânge pe umeri.
– Sunteți răutăcios… Passons! Scrisoarea era marcată la Tiflis. N-am luat în seamă o slovă din ea. Eram totuși curioasă să știu cum își petrecea timpul genialul corespondent când scăpa din strânsura prozei mincinoase. Și i-am scris dirijorului operei, sub pretextul unei subvenții. Bineînțels că nu m-am ferit să-i descriu prosperitatea afacerilor mele și obișnuința, devenită manie, de a sprijini fenomenul muzical. Și că tocmai ce i-am suspendat unuia dintre favoriții mei stipendia care nu-i mai este folositoare. Nu trezeam în mine nicio îndoială în legătură cu ceea ce va face cu spovedania mea după ce va fi citit întreg textul scrisorii mele. Deosebirile dintre prosperitatea pe care i-o descriam lui și afaceriele mele ruinate din scrisoarea către Petia le atribuia desigur memoriei mele decrepite. Profit de ocazie, scriam în continuare, pentru a-mi îngădui o rugăminte: mi-e dor să aflu cum se simte la Tiflis eroul meu înstrăinat, cel pe care îl găzduiți etc, etc.
Nărăvașul Ippolitov Ivanov, veți vedea imediat de ce-l numesc „nărăvaș” a fost prompt. Gândul bun care a inspirat oferta pe care ne-o faceți, scria el, ne onoreză și rămânem recunoscători pentru el, dar… și urma un șir de pretexte pentru care el personal își declina competența și înaintase scrisoarea mea conducerii operei. Îmi oferea cu plăcere, în schimb, informații despre felul cum se simte la Tiflis „eroul visurilor mele” – vezi bine! Prietenului meu de suflet îi plăcea orașul de la poalele munților Caucaz cu vedere spre câmpia melancolică – vechiul labirint oriental al ulițelor șerpuind înghesuit între cursul râului Kura și versantul muntelui. Aici se întâlnesc și se amestecă o mulțime de popoare ale Orientului. Pe ulițele înguste, pline de mii de mirosuri și mii de zgomote de tot felul, treceau, unii lângă alții, georgienii frumoși, înalți, cu ochi mândri, migdalați și pielea cafeniu-gălbuie, evreii cu caftan, barbă și perciuni, plini de demnitate și mereu activi, armenii cu nasuri groase și chipuri viclene, pricepuți în afaceri, persanii, turcii și turcmenii. Piotr Ilici consimți a nu-i părăsi curând într-atât de puternică era prietenia ce se înfiripase între ei doi, ca și plăcerea conversației cu artișii georgieni. Ulița care-l găzduiește e ceva mai sus și la aer mai curat. Lui îi place să se amestece în forfota de tătaro-mongoli de pe ulițele din bazarele și din curțile orientale cu o dragoste atât de cuviincioasă, încât nu cutează să fie atceva decât bucurie și plăcerea de a exista.
Mărturisea că aici îi place cel puțin la fel de mult ca și pe bulevardele Parisului. Îi place cum miroase aici a tot felul de mirodenii pline de mister. Dar, când află despre prosperitatea de care mă înconjuram, ca și cum n-ar fi auzit ce deconspira scrisoarea mea, aproape că nu mai clipea. Când și-a revenit, a bâiguit ceva de felul: „Așadar, prietena mea de suflet m-a mințit pomenind de ruina ei. Ca să nu-mi mai plătească renta, s-a săturat din cine știe ce motive, a recurs la pretextul cel mai grosolan și străveziu avut la îndemână, la un motiv cusut cu ață albă a cărui falsitate știa că trebuie să iasă curând la lumină. Și-a permis să mă rănească în modul cel mai grosolan, să mă jignească pe față. E limpede: nu-i mai pasă de prietenul de suflet”.
Și că niciodată nu mai fusese jignit atât de oribil și doar avea deja experiența jignirilor de tot felul pe care le răbdase în viața lui lungă și grea. Asta era, categoric, cea mai rea. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se culce în pat și să plângă.
Căci ființa cea mai de încredere i-a întors spatele. Cel mai bun prieten l-a jignit și l-a mințit cu nerușinare și bla-bla-bla, că nu-i fusesem niciodată cel mai bun prieten. Marea prietenie de suflet – o iluzie. Cea mai frumoasă și curată binefacere care îi înfrumusețase viața se dovedea a fi marota trecătoare a unei doamne bogate. Ce greșeală tristă și grotescă! Probabil că în ultimii ani plata rentei nu i-a mai făcut plăcere. Cu siguranță că mă amuzasem pe seama lui, fiindcă acceptase cu încredere naivă atât de mulți bani. Acum, matroana prosperă, cu suflet rău, care eram eu, ședea în palatul ei de la moșie și chicotea pe seama nătărăului Piotr Ilici care primea ceea ce eu donam numai din viclenie. Ah, de-ar putea să-mi dea înapoi tot ce îl făcuse să primească ducându-l cu vorba. Dar asta, firește, era de neconceput; ar ajunge la sapă de lemn, i s-ar sechestra pianul și covorul, ar fi trebuit să ducă la casa de amanet blana și ceasul…
– Vă rog să rețineți, frumosă doamnă, o întrerupse jurnalistul, că nici acum în ceasul al doisprezecelea, într-o atmosferă de intimitate solidară, omul perfid nu are tăria de caracter să mărturisească, se preface, ipocrit, că habar nu are de motivele care v-au forțat mâna darnică să-și retragă ceea ce nu credea ca va face vreodată. Vă amintesc acea zicere a Ecclesiastului care spune că nimic din ceea ce e strâmb nu poate fi îndreptat …
– Ziceți că așa a profețit Ecclesiastul, că nimic din ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat? Doamne, câtă dreptate are! Care inimă ar fi atât de împietrită, încât, știind această prezicere, să nu renunțe la scârbavnica homosexualitate, să dorească să nu mai fie strâmb? Îl deplâng pe idolul meu muzical. M-am temut că de nu i-o spun, o să am toată viața mustrări de cuget. Iar dacă i-am spus-o, a fost de prisos; mă felicit că am încheiat-o cu demnitate!

Și, fiindcă în jurul fiecărui gând îndurerat mergeau pe de lături altele la fel, toate la un loc îl împingeau pe Piotr Ilici, în disperarea sa, de a nu mai vedea și simți frumusețea orașului pe care îl adorase până atunci și s-a închis în camera lui. De teamă a nu recurge la ceva necugetat, prietenii au chemat medicul. Și așa cum un copil neajutorat din nicio parte convoacă în el puterile dăruite de Dumnezeu, devine dârz și neînfricat, același copil, adăpostit la sânul mamei, se pune pe plâns, și Petia, cu sufletul descătușat, la sânul doctorului, porni a-și plânge de milă, în felul în care domnul Ippolitov-Ivanov îl înfățișa în scrisoarea sa:
„Nadejda, Nadejda, ce puțin se lipește rușinea de tine. Astea-s jocuri de să nu le păzești ca pe lumina ochilor? Nu știu cum rabdă cerurile asemenea blestemății! De ce mi-ai făcut asta!? Tu ai fost pentru mine mai mult decât o prietenă de suflet căreia îi încredințam totul, cu care mă sfătuiam prin scrisori… Tu mi-ai fost, de fapt, soție. M-am bizuit pe tine ca pe o soție adevărată. Dacă asta s-a întâmplat la îndemnuri străine, am să strig de să m-audă și surzii. M-ai înșelat și m-ai amăgit și te-ai distrat în modul ăsta atât de infam pe seama mea! Un hohot de râs batjocoritor, asta-i tot ce rămâne din prietenia de suflet. Ți-a reușit să transformi fiecare binefacere a ta într-o umilință pentru mine. De ce trebuia să fie așa? Caut să aflu ce motive te-au putut face să te porți așa cu mine. Tare mi-e teamă că și-a vârât aici coada un răuvoitor cu minciuni despre mine. Dar chiar dacă ar fi ceva adevărat, ai afirmat că-ți place muzica mea, ar fi trebuit să ai înțelegere pentru viața mea – o viață deloc ușoară și deloc veselă. Tare n-aș vrea ca dracul să-și facă mendrele și, fără voia ta, să-ți dea porniri nechibzuite”.

– Vorbea tare bine, iubite oaspete, nu-i așa? Ca și cum am fi fost de-o seamă, unul mai creștin decât altul; de parcă bogățiile sufletului se pot măsura cu aceeași măsură.
„N-am fost eu nici cel dintâi, nici cel de pe urmă care s-a poticnit și a căzut în râpele vieții, grăia mai departe. Sau poate te-a indispus că nu am renunțat mai demult, de bunăvoie, la renta binevenită, ceea ce veniturile mele din ultima vreme mi-ar fi permis dacă era necesar. Dar eu, și-așa, nu m-am descurcat niciodată cu banii mei, la atât de mulți a trebuit să împart daruri. Vladimir și fratele Modest contează pe sprijinul meu. Viața e scumpă. La Florența am fost, recent, din nou, într-o încurcătură fatală. Cum aș fi putut renunța la cele 6.000 de ruble?”
Mai departe, doar simțeam ce gândește: că îmi va scrie ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Că nu i-a la cunoștință că l-am mințit atât de obraznic și de urât. Că așa-i mai nobil și mai abil. Ca să înceteze să-mi scrie ar fi vulgar, ar fi vorba de răzbunare, și a fi fi răzbunător e ca și cum ți-ai păgubi singur prețuirea și tot vorbe de-astea.
– Și, vru să știe gazetarul, chiar v-a scris?
– Da, dar degeaba.
– Mult inimoasă doamnă, întrezăresc în spatele vorbelor izvorâte din negura revoltei îndreptățite, o căldură nostalgică proprie domniei voastre. Nu vor trece o zi și o noapte și sunt pe sfârșite pregătirile în vederea funeraliilor naționale. Pe domnia voastră v-ar înnobila efortul de a sprijini financiar demersurile de la curtea țarului, v-ar împodobi generozitatea cu nimbul unei inimi rare, cum n-a mai fost, iar pe mine, strigând împotriva curentului mondial, m-ar așeza în vârful schelei din breaslă. Și pe amândoi ne-ar uni pe viață într-o cauză creștină. Domnia ta, iertându-l, iar eu, dărâmându-i statuia iertată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.