Acasa > Literatură > Când se cuvine să mori/Caznele lui Piotr Ilici Ceaikovski (VI și VII)

Când se cuvine să mori/Caznele lui Piotr Ilici Ceaikovski (VI și VII)

VI

Așadar, după trista despărțire de marea sa iubire, Désirée Artôt, stând de vorbă cu Anatol, fratele său mai mic cu zece ani, Piotr Ilici zise: „Iată, acum sunt liber, dragul meu frate, dar și incapabil să fac față realităților de zi cu zi. Muzica îmi ocupă întreaga ființă. Fiecare întâlnire, chiar și numai în treacăt, cu ura și fățărnicia, cu brutalitatea și grosolănia oamenilor, îmi rănește inima avidă de iubire; orice situație complicată, orice împotrivire a vieții îmi zguduie echilibrul labil. Sunt incapabil să fac față până și neplăcerilor mărunte. Urăsc neamul omenesc și m-aș retrage cu plăcere în deșert cu o suită cât se poate de mică. Sunt în sevraj de frumos. Și caut, și caut firimituri de frumos… Și nimic. Doar oameni! Mă arunc în muzică – nu mai țin seama de nimic -, cu capul înainte. Și acolo, uneori, în străfunduri, dau peste mine. Singur ca o focă pe o banchiză de la Pol”.

Dar iată, Cerul promitea să-i deszăvorască lacătele pricinașe. În aburii zorilor târzii prindea contur făptura menită a-i fi strajă și prieten: studenta Antonina Miliukova, căreia îi era dascăl. Aflându-se pradă visării, înainte ca vreo limbă bine intenționată să-i fi făcut cunoscută viitoarea amăgire, văzu în chipul studentei îndrăgostite ghidul micii suite din deșert, aceea la care năzuise. Îl alinta Piotr cel Mare. „Micuțul meu Piotr cel Mare, zicea, unde pup eu, trece durerea, ai să vezi; glăsciorul meu de găinușă te va trezi dimineața cu poftă de tine, de geniul tău!”

Împins de amintirea vechii amiciții, îi scrise prietenului său de spovedanie, Hermann Laroche. Acesta sosi la Moscova de cum auzi strigătul de alarmă al sufletului nepăzit de niciun înger. Și aflându-se amândoi pradă labirinticei întrebări dacă Petia trebuie să se însoare ori nu, văzură că nu există bifurcație; calea era în linie dreaptă.
– Nu te mai frichini atâta, îl mustră prietenul Laroche. Astâmpără-te, nu-mi tihnește coniacul ăsta.

Flacăra dragostei pe care ai aprins-o în păcătoasa asta mică poate fi chiar acea pavăză de care are nevoie un creator pentru a-și asigura spatele și a-și folosi arcul și săgețile doar pentru ce-are în față. Crede-mă, n-o meriți! Dumnezeu uită măsura uneori, bagă norocul în traista unuia care n-are nevoie…
Căsătoria avu loc la Biserica Sfântu Gheorghe, singurii martori fiind fratele Anatol și violonistul Kotek. Hermann făcuse cale-ntoarsă de cum terminase sticla de coniac. Atât sticla de coniac, cât și lista cu multe plusuri și un singur minus îl serviseră cu multă căldură. Minusul inventat de el era acela că traista în care va intra inocenta era prea strâmtă pentru ca ardorile ei să se poată desfășura în toată plinătatea lor.

Cronicarii vremii, ca și ceilalți care s-au adăugat șirului de amatori, au descris evenimentul în felul în care s-a priceput fiecare. Ziaristul austriac, de pildă, scria: „Cât de ciudat fusese totul! Când i-a condus la altar pe ginerele cu privire sumbră și pe mireasa cu ochi spălăciți, care rânjea rușinată, pe Anatol (fratele mai mic) l-a frapat aerul de farsă nenorocită a întregii situații. Ce avea a face omul acesta superior cu fata asta cu ochi serbezi, opaci? De ce o lua de nevastă?” Iar un altul glosa sentențios: „Era limpede. Piotr o luase în căsătorie pe biata Antonina cu scopul fără echivoc de a reduce la tăcere anumite zvonuri despre slăbiciunea emoțională, comună lui Piotr și fratelui celuilalt, Modest, și pe care obișnuiau să o numească în mod misterios AIA în loc de homosexualitate”.

Anatol însuși va povesti mai târziu cum încercase să se convingă că în această manevră nu era nimic greșit; Piotr Ilici nu putea să-și permită o faimă proastă, cu atât mai puțin din poziția lui actuală, de profesor la Conservator. De ce să nu se însoare cu o studentă de-a lui, sincer devotată, sincer îndrăgostită, dacă astfel putea să-și consolideze poziția socială și profesională? Până la urmă nu privea pe nimeni dacă se împlinise în fapt căsătoria. Sigur, pe nimeni în afară de săraca Antonina.

Dar nimeni, chiar nimeni nu părea să țină seama că mirii se puseseră de acord să fie, „în primul rând prieteni”, deci nici Piotr n-avea motiv să aibă privirea sumbră, nici Antonina să rânjească, nici Anatol să se convingă de nimic.

În sfârșit, la mica petrecere ce a urmat, puține lovituri de spadă s-au auzit, puține instrumente războinice au sunat. Mâhnirea „chipurilor sumbre” și a „privirilor serbede” n-a ajuns să pună stavilă plăcerii de a fi împreună într-un moment, totuși, istoric. Limbile își exersau liber cheful de a-și regăsi rostul din naștere și nici buzele nu păreau mai sfielnice. Vedeți, se fălea Piotr Ilici, cum este ursita asta? La ce bun m-a prăvălit ea la rangul de Sisif, dacă tot ea avea să-mi dea, iată, totul: prieten, pavăză iubitoare, refugiu pentru singurătatea la care tot ea mă osândise? Veniți odată, o ceruri milostive, și puneți în fapt acest decret de surghiun pentru toți prietenii mei! Și Antonina, înduioșată de a fi primit un loc de veci lângă Piotr cel Uriaș, îi ținea isonul: binele ce mi-a venit pe negândite, zicea, nu putea aduce alt scăzământ pentru iubirea ce dă în clocot în toată ființa mea; vă iubesc pe toți și pe mine deopotrivă. Și cei din jur se minunau și trimiteau la masa lor ofrande felurite. Kotek, care tocmai ce-i asigurase lui Piotr Ilici, prin buna doamnă von Meck, fonduri salvatoare, nu-și mai încăpea în piele de mulțumire și porunci celor ce îi serveau să nu uite ca la plecarea mirilor, cât se poate de discret, să facă urările cuvenite în astfel de clipe. Și-n chip de companie veselă, pe cât de unită, pe atât de diferită în toane, porniră cu pași întremați spre casa modestă care-i aștepta anonimă și supusă.

Și-n pacea rostuită atât de simplu puțini observară lucrul ciudat care se petrecu la puțin timp după aceea: profesorul de Conservator Piotr Ilici Ceaikovski alesese să-și petreacă vacanța universitară la Kamenka, lângă Kiev, la moșia surorii sale, Alexandra Davâdova, fără Antonina, „pavăza și refugiul” său. Ce se putuse întâmpla într-un răstimp atât de scurt? De mult folos în ochii lumii era pretextul nevoii compozitorului de liniște pentru a-și finaliza lucrarea începută de ceva vreme, Simfonia a patra.
Plângă doar Anatol! Doar el era pus în cunoștință de cauză de Modest, fratele său geamăn, în legătură cu posibilele frustrări ale Antoninei. Și totuși, gândea el, ce deosebire enormă între cuvintele rostite de Petia la modesta, dar plăcuta sindrofie de după nuntă! Cum își mai lăuda ursita care-i dăruise tot ce avea nevoie un singuratic ca el: prietenie, pavăză iubitoare și refugiu! Era limpede ca lumina zilei că în căsnicia fratelui său mai mare intervenise ceva ce nu mai putea suporta. Ce oare? Și atât de repede? Să fie vorba de revolta Antoninei, care, uitând de atmosfera de început, voia mai mult decât să-i fie prietenă, pavăză iubitoare și refugiu? Desigur, una înțelegea Piotr Ilici prin prietenie și cu totul altceva tradusese ea în limba neștiutoarei. Gustase din binele ce-i venise pe negândite și, cuprinsă de noua viață, ciudată, simțirile tulburate noaptea îi înnegurau judecata ziua? Trebuia să fie cumplit! Întrebarea era: cum va suporta Petia consecințele cutremurului care se anunța de o magnitudine devastatoare? Avea totuși putere să glumească: iată afurisită schimbare și-n viața mea, să fiu intermediar în vreme ce mie îmi place să fiu codoș!

Până la urmă lucrurile s-au petrecut într-un chip atât de neașteptat încât n-a mai fost nevoie și de altceva pentru ca Anatol să înțeleagă că mai rău de atât nu se putea. Se pomeni cu o telegramă în care Petia – aflat din nou la Moscova – îl ruga să-l cheme de urgență la Petersburg sub pretextul unor afaceri muzicale de mare anvergură și să semneze chemarea cu numele Napravnik, unul dintre vechii prieteni ai lui Piotr din capitală.

Văzând una ca asta, plin de tulburare, porni spre gară pentru a-și aștepta năpăstuitul frate, fără a se hazarda în închipuiri abracadabrante. N-avea de ce să se umfle în nări până nu va intra în posesia tuturor detaliilor. Rămase locului linștit așteptând să se stingă focul. Curând însă evenimentele îl făcură să priceapă că răbdarea-i era zadarnică.

Fiindcă, iată, ce schimbare îngrozitoare! Abia de-și mai recunoștea fratele. Emoția stârnită în el de o asemenea prefacere îl tulbură până la lacrimi. Când unul dintre picioare șchioapătă, și celălalt, chiar de-i sănătos, ajunge să șchioapete. Inima-i adăpostea o sfâșiere greu de suportat. Fața lui Petia al său, de sub căciula rotundă, de blană, era neobișnuit de palidă, extraordinar de albă și încordată; o mască lugubră, cu ochi albaștri privind în gol. Un Lucifer cu barba neîngrijită și cearcăne negre sub ochi, prăbușit în genune. Pete adânci și negre dădeau apariției sale ceva sălbatic și dezordonat. Barba-i era zbârlită, străbătută de șuvițe cărunte. Câți ani avea fratele lui? Tocmai împlinea 37.
– Hei, Piotr! strigă Anatol, și vocea îi tremura ușor, mistuită de durere. Ce te-ai deghizat așa? Te-a obosit călătoria într-atât?
Neprimind nici un răspuns, adăugă, cu un umor cam forțat:
– Bunul Napravnik te așteaptă.

Fratele mai mare nu găsea o pricină de voie bună în tonul lui Anatol și nu răspunse. Rămase trist și gânditor, asemenea celui convins că toți cei ce-l privesc îi știu durerea. Doar stătea acolo, lângă vagonul de dormit din care coborâse – o siluetă înaltă, lată, masivă, împietrită parcă de o lovitură a sorții.
Anatol își luă fratele de braț; îl rugă stăruitor să-i povestească ce i se întâmplase. La care fratele de 37 de ani oftă și-i ceru să-i îngăduie un răgaz. Gâfâia, mergea încet și cu efort, căzut parcă într-o transă chinuitoare. Mersul lui greoi, târșiind picioarele, privirea pierdută în gol, trăsăturile încordate ale feței, toate exprimau durere și suferință. Anatol îl măsură cu o privire timidă și-i spuse să facă după placul său, după cum îi este lui mai bine. Nu mai văzuse niciodată mai-nainte un chip omenesc atât de copleșit de jale. Dibui după o birjă în piața aglomerată de călători și găsi o trăsură confortabilă, ușor de urcat în ea, joasă, cu linie elegantă, trasă de doi cai arătoși.

Ce ar fi putut să spună Anatol ca să-și ajute fratele mut și disperat? Cum să-l facă să vorbească? Își dădea toată silința imaginabilă să găsească un cuvânt potrivit. În cele din urmă doar îi cuprinse lui Piotr umerii , îi zâmbi și spuse:
– Ți-am reținut un apartamet la Hotelul Dagmar. Îl mai ții minte? Nu e foarte departe. În câteva minute suntem acolo.

Piotr Ilici nu dădea semne că l-ar fi auzit. Pieptu-i tresărea ca la căței în somn; încerca să-și rețină lacrimile; obrajii i se umezeau, îmbrăcau culoarea lacrimilor rebele ce-și continuau calea până în barba-i încărunțită. Efortul făcut îl sleise de puteri; rămânea nemișcat, tremurând din tot trupu-i puternic. Cerul îi luase stăpânirea de sine. Ochii îi erau santinele vlăguite. La hotel nu fu în stare să răspundă la omagiile și florile oferite de personalul plin de zel. Sus, în apartamentul lui de la etajul al doilea, se lăsă pradă unei violente crize de nervi. Barba-i nu mai putea să absoarbă șuvoiul de lacrimi care-i inunda fața descompusă. Cu spume la gură, cu fața învinețită și umflată, ocăra și blestema sălbatic. Anatol, ajutat de managerul general al hotelului, i-ar fi ținut cu îndemânare isonul în irepresibila sa furie dezlănțuită, dar era imposibil. Se auzea o voce străină, lătrătoare, repetând sunete neinteligibile, propoziții întrerupte, crâmpeie de obscenități puerile, lipsite de sens.

– O urăsc!
Aceste două cuvinte reveneau mereu, ca un refren urât, în timpul furiei sale acuzatoare.
– O urăsc! O urăsc! O urăsc! Nu mai pot! Mor!…
Drept mormânt pentru această suferință îi sluji cufărul adus de doi lachei; lucrurile dinăuntru zburau care încotro. În sfârșit, găsi ceea ce căuta: o bocceluță de mătase cu sfoară, săpun și alte câteva obiecte fără o întrebuințare precisă.
– Dragostea ei este ridicolă, falsă, închipuită! O urăsc! E proastă, cretină,idioată, își roade tot timpul unghiile până în carne vie!
Unul dintre obiectele scoase din bocceluță era un pieptar de piele, pigmentat cu pete vinete de sânge închegat.
– Uite ce-a fost în stare să-mi trimită: pete cu sângele din unghiile roase la sânge. O urăsc! Jurgensonii pot să o găsească atrăgătoare, eu însă nu! Mi-e nesuferită! Nu-i pot suferi rânjetul prostesc și insipid! Nu-i pot suferi mirosul, parfumul ăla ieftin pe care-l folosește! Nu-i pot suferi vocea dobitoacă, nasul tâmpit, pălărioarele ei năroade! O urăsc! Îmi spune Piotr cel Mare! Nu e revoltător?! De curând a îndrăznit să mă întrebe, zâmbind rușinată: ești fericit Piotr cel Mare, ești fericit cu mine!?

Izbucni în râs, un râs oribil, dement, în timp ce repeta cu încăpățânare furioasă: – Fericit?! Mă-ntreabă dacă sunt fericit! Nu e cel mai caraghios lucru pe care să-l fi auzit de când trăiești, Tolea? Fericit! Da, sunt atât de fericit cu ea că mai bine m-aș omorî, dacă ar trebui să mai rezist încă o zi. Mai bine mă omor decât să mai rezist un ceas, așa fericit sunt!
Piotr Ilici chiar încercase, în fapt, să se sinucidă cu câteva zile mai înainte. Într-o noapte, într-o stare de surescitare ajunsă la paroxism, s-a dus la râu și a intrat complet îmbrăcat în apa rece ca gheața. A zăbovit, dârdâind, o bucată bună de timp în apa rece, cu speranța că-și va atrage o congestie pulmonară și va muri de pe urma ei fără să bată la ochi.
Dar nu s-a-ntâmplat. Iar acum era la hotel și-i era rău. Majordomul chemă ajutoare. Bietul său client voma. Se murdărise peste tot și arăta îngrozitor, jalnic și de plâns.

La telegrama disperată al lui Anatol, care dorea să știe amănunte, în vederea solicitării unui medic, răspunsul Antoninei a venit prompt:
„Dragă Anatol, am citit, recunosc, fără surprindere, ce i se întâmplă lui Petia. Întrebarea ta m-a rănit. Nu i-am făcut nimic. Dacă tac, tăcerea mea este arogantă. Dacă vorbesc, orice cuvânt scot pe gură trezește în el toate furiile. De divorț nici nu poate fi vorba. Nu există motive. El n-are ce să-mi reproșeze, nici eu lui. Și totuși sunt femeie. Sunt femeie, dar nu femeia lui! El nu mă vrea! Nu există cale de împăcare, întrucât nu avem ce împăca. Nu ne-a obligat nimeni să ne căsătorim. Acum, de pildă, dacă i-aș cere iertare, s-ar înfuria și mai rău. Și pe bună dreptate, nu am greșit cu nimic. Închei aici, n-am nicio putere de a îndrepta lucurile. Ai grijă de el, asigură-i tu pacea de care are nevoie. Dacă pot să ajut cu ceva, scrie-mi fără rezerve. Vă iubesc pe toți”.

Mereu în transă, în noaptea aceea și a doua zi, Piotr Ilici îngăima:
– Află, în sfârșit, bunul meu frate, că în cele ce vreau să-ți spun sunt nevoit să dau în vileag greșeli și gânduri ce-au să mă facă să-mi pierd bunul renume de visător. Sunt bântuit de remușcări, neputința de a le îndrepta cu bună-cuviință mă smulge din firea cu care am fost înzestrat la naștere; nu greșesc când spun „smulge”, căci atunci când pleci cu sila dintr-însa, din firea, din felul tău de a trăi, se poate spune smulgere mai degrabă decât ieșire. Am ajuns în situația de-acum după ocoluri nemaipomenite; am trecut prin nesfârșite primejdii, de parcă mereu ar fi fost pe urmele mele; întorc mereu capul gândind că vin să mă-nșface copoii de care tot timpul mi-e frică. Am făcut cât de cât câteva mișcări ajutătoare. Am izbutit să-mi vând chibzuința în chip folositor pentru mine și am strâns, prin neasemuit de buna von Meck, o sumă consistentă. Și, cu gândul că sunt liber, am trăit în curăție, fără a fi căutat vreodată altă desfătare.
Începuse să aiureze:
– Și nici n-aș mai fi căutat, dacă partitura mea, bună sau rea, nu mi te-ar fi adus în gara din Petersburg, încât astăzi ție îți stă în putere să-mi hotărăști soarta așa cum vrei. De dragul tău am să scot mărgăritarele ascunse în talentul meu, am să supun și-am să-ți aduc în mâini notele ce săgetează văzduhul, am să silesc plantele pământului să-ți închine roadele lor, am să fac să crească din adâncuri tot ce zace în ele mai de preț, am să te fac de neînvins întrutotul; blajin în vreme de pace, temut în război. Am să-ți îndrept soarta în așa fel încât să fii pururea pizmuit și nu pizmaș, dacă reușești să mă scoți din această situație blestemată în care nu credeam vreodată că voi ajunge. Iar în schimbul bunurilor pe care le-aș fi dăruit oamenilor simt nevoia să-ți port iubire ție, lui Modest, chiar și Antoninei.
Anatol, care în acest răstimp tremurase destul, se repezi afară pe culoar și strigă după un servitor, după o cameristă:
– Un doctor, un doctor, un doctor! Grăbiți-vă!

Medicul sosit de urgență îl găsi pe Piotr bâiguind și gesticulând, cu spume la gură. Clănțănea din dinți, mâinile îi tremurau. Doctorul ceru ca pacientul să fie dezbrăcat și dus în dormitor. După ce l-a examinat, s-a uitat la Anatol compătimitor:
– Fratele dumneavoastră… trebuie să fiți pregătit pentru tot ce e mai rău. Boala lui este serioasă. Se poate întâmpla să nu se mai trezească din coma momentană. Va mai fi treaz câteva ore. Nu vă pot promite că va rămâne în viață sau că își va recăpăta sănătatea mintală, dacă supraviețuiește crizei.
Anatol colindă două zile și două nopți dintr-o parte în alta a camerei; și când auzea o foială, când pași pe coridor, când voci îndepărtate; și de câte ori se instala liniștea și auzea răsuflarea tihnită a suferindului, gândurile i se întortocheau în închipuiri macabre. Ce va face dacă se va întâmpla o nenorocire? Ciudat, nu simțea niciun fel de aversiune pentru aceea care își rodea unghiile până la sânge. Rândurile trimise de ea cu promptitudine și fără ranchiună erau străbătute de la un capăt la altul de simplitate și resemnare. Mama lor murise la fel, în chinuri greu imaginabile. Îndurase suferințe provocate de spaima destrămării familiei, a întinării prestigiului ei. Își închinase existența vitează întru unitatea familiei întemeiată pe veșnicia unui prestigiu la care trudise ca un martir. Murise eroic. Eroic și în anonimat.

Anatol îl înștiințase pe tatăl lor, bătrânul Ilia Petrovici, și pe încă alți câțiva membri de familie despre criza de nervi a lui Piotr, nu fără să redea și avertismentul doctorului, acela de a fi pregătiți pentru tot ce poate fi mai rău. Piotr se ghemuise în somn, într-o stare de odihnă rău-prevestitoare. Fața lui schimonosită, umflată, reflecta chinurile prin care trecuse.
Fratele său avea nevoie de îndrumare și ajutor. Piotr era un om atât de dificil, un visător atât de naiv încât dacă plecai de lângă el s-ar fi dus de râpă.

Și după 48 de ore Piotr Ilici s-a deșteptat.
– Bine ai venit! strigă Anatol entuziasmat.
Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, Anatol îngăima o melodie ce voia să însemne imnul familiei lor. Fratele său trăise în somn plecarea din viață, plecarea din familie.
– Ce-i asta? îl iscodi Piotr.
– Nu-ți aduci aminte? Melodia pe care ne-o cânta mama când eram mici.
– Imnul nostru? Ce-ți veni?
Atent la cel revenit pe pământ, uimit de o priveliște atât de frumoasă, dar neîncrezător în minunea ivită, Anatol încercă să ridice glasul, ca să rostească și prin viu grai fericirea ce-i umplea sufletul, și vrând să zică simplu, o, Doamne, îți mulțumesc, facă-se voia Ta, atât de mare ar fi fost sforțarea, încât își destrămă clipa și se pomeni plângând fără vorbe. Doar plângând.

 

VII

Povestea de mai sus însoțea reportajul despre funeraliile naționale de la moartea lui Piotr Ilici, trimis la redacție de jurnalistul austriac. Prietenul său, șeful departamentului cultural, a pulblicat doar reportajul de la funeralii. În scrisoarea de răspuns a explicat în felul următor absența însemnării însoțitoare:

Bunul meu prieten

Am primit reportajul tău. Textul din antet mai ales a plăcut mult. Deși ne era destinat nouă, celor din redacție, l-am publicat integral. Scrii tu plin de voie bună: „Despuiați arborii de fructele rele întâmplătoare, curățați curtea și încredințați-i pe cititorii noștri, publicând acest reportaj emoționant, pe lângă sinceritatea probată de noi atâta amar de vreme, și de dorința noastră de a-i sluji cu înalt profesionalism”.
Îndemnul ți-a fost dus la îndeplinire și editorul, plin de uimire pentru găselnița ta din antet, nu mai prididea cu ordinele; printre altele, a poruncit responsabilului de număr să publice reportajul tău în legătură cu funeraliile naționale din Rusia în frontul principal al ziarului, iar antetul să fie cules cu majuscule.

Secretarul de număr făcu întocmai, și-ntr-o clipă, ieșite parcă din pământ, ne-am trezit cu tot de felul de exclamații ce mărturiseau plăcerea tipografilor care culegeau textul. Mai mult, toți se îngrămădeau să ghicească numele acelui nepot al țarului care-i procurase mortului plăcerile alea necreștine. Căci, ziceau ei, e mare deosebire între plăcerea de a avea ce stăpânești și ai în mână și plăcerea pentru ceva ce-ți excită curiozitatea fără curajul de a o încerca.
Editorul a găsit nu știu unde o ilustrație cu o salbă de aur sclipind de mulțimea pietrelor scumpe despre care se spunea că o purta broscoiul de nepot, ca să-l incite pe bietul Piotr Ilici. Înțelegi și singur cum tocmai prinosul ăsta gazetăresc, ce părea o adevărată pleașcă, a putut dubla tirajul în doar câteva ore.
Succesul îți aparține acum ție și poți dispune de el ca de un lucru al tău. Legat de asta, aș vrea, o bunule prieten, să nu iei în nume de rău ce-am comis, înainte de a-ți fi cerut sfatul, fiindcă sunt sigur că suntem gând la gând. Am retras din extravagantul tău reportaj partea legată de căsătoria decedatului cu studenta Antonina Miliukova. Ar fi păcat să n-o extinzi, să nu-i speculezi harurile. Ea poate fi „asezonată” cu multe dulcețuri și vinuri apetisante într-o investigație ce-ți stă la dispoziție, fiind pe gustul tău. Bate vânt prielnic și-ar fi păcat să nu-l folosești. Am mai vorbit cu unul și cu altul, inclusiv cu soții Grieg, aflați în drum spre Italia, ce anume drum să urmăm și am decis împreună să mergem pe acela ajutat de vântul iscat din senin.

Dar, ca să nu lungesc introducerea, iată doar o întrebare la care vântul prielnic îți poate fi de folos: de ce personajul tău n-a ales ca refugiu, pentru a-și ostoi durerea, Kamenka, locul unde sora sa, Alexandra Davâdova, era păstrătoarea căldurii familiei Ceaikovski? Așa ar fi fost normal. De ce a ales o chemare mincinosă și un loc lipsit de căldura cuvenită pentru a-și obloji zădărnicia în care-l aruncase viața? Piotr Ilici, spui tu, avea nevoie de îndrumare și ajutor; era un om atât de dificil, un visător atât de naiv, încât dacă plecai de lângă el s-ar fi dus de râpă. De ce ar fi ales văzul elitei ca să-și etaleze neputința, mizeria interioară? Înțelegi? Demitizarea este o armă de temut și jurnalistului îi este la îndemână, iar pentru jurnalistul de vocație – o minune a Cerului.
Eu unul ard de nerăbdare să mergi departe, tot mai sus, fiindcă dorința de a urca profesionalismul la cote nemaiîntâlnite, pe mine nu mă lasă să petrec, mă ajută să aflu care sunt vîrfurile adevărate și care sunt cele nălucite, cu atât mai mult cu cât noi cunoaștem despre înălțimi ceea ce puțini știu și mulți doar cred că știu.

Îmi iau suflet, așadar, să îți atrag atenția și asupra altui detaliu: încercarea de sinucidere a unuia care-și blestemă ursita. Ce face el? Intră îmbrăcat în apa rece ca gheața a râului Moscova pentru a-și curma viața în felul romanțelor populare: să capete o pneumonie și a muri neștiut de nimeni în durerea ce l-a mânat la un atare gest.

Bunul meu prieten, chiar și noi europenii care nu bem votcă știm că beția ne dă brânci spre eroisme păgâne. Personajul nostru, predispus natural la sacrificii grandilocvente a intrat beat în râu și a ieșit clănțănind din dinți; trezit brusc, s-a urcat în birjă și dus i-a fost romantismul. Unde să se ducă? La Kamenka? Unde s-ar fi dus oricare dintre noi, europenii? Pentru un vanitos ca el Kamenka era doar un deșert, deșertul acela populat de o mică suită. A ales Petersburgul, cu doctori și manageri de hotel, și cameriste, și lachei, și chelneri, și scrisori la tată, frați și prieteni. Bineînțeles că după două zile de somn zdravăn, Piotr Ilici s-a trezit sănătos tun.
Să tragem deci ghiulele, pentru că doar zgomotul, iar nu leșinul în sine, ne poate scăpa. E ca și cum într-o zi, la trezirea dimineții, ne-am pomeni lângă țărmul unei insule. Niciunul dintre noi n-o cunoaștem și cu gândul de a ne reîmprospăta proviziile pe care, din automatismul existenței, le-am consumat fără să le drămuim, am hotărî să așteptăm miezul zilei fără a ne depărta de țărm.
Bunul meu prieten, iată, miezul zilei ne-a cuprins. Am aruncat ancorele și ne-am lăsat în voia trupurilor în așteptarea hranei. Hai să debarcăm și să pășim pe țărmul învăpăiat, cu nisipul împodobit cu bobițe de mărgăritare și, treziți de-a binelea, să recunoaștem că o natură ca a nefericitului Piotr Ilici nu putea produce decât muzica pe care tu, într-o clipă de nestăpânită indignare, ai numit-o „împuțită”. Întunecă lumina divină, este o muzică sodomistă. Iată adevărul! Restul, vorba maestrului nostru, steaua călăuzitoare, este tăcere. Dumnezeu l-a facut pe om după chipul Său; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Homosexualitatea reprezintă o depășire și o încălcare a limitelor stabilite de Creator, o încălcare a ordinii Creației. Renunțarea la propria sexualitate și preluarea rolului sexului opus, așa cum se întamplă într-o relație homosexuală sau lesbiană, înseamnă desacralizarea ordinii divine a Creației. Mai mult decât atât, însuși Dumnezeu, în calitate de Creator, este insultat prin aceste practici, căci este scris în repetate rânduri pe paginile Bibliei: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru!”
Durerea, așadar, este a Antoninei, nu a bărbatului practicant al sodomei. Editorul șef a fost de acord cu noi, te așteaptă cu producții pe potrivă. În ce mă privește, voi reveni cu note despre cealaltă poveste, la așa-zisele chinuri suferite de compozitor înaintea morții neînchipuit de murdare. Cu bine!

Replica redactorului a venit imediat:

Dragul meu Sașa
În primul rând, te rog să nu te superi că ți-am rusificat numele. Scrisoarea ta este impresionantă și totuși, iată, nu mă sfiesc să mă arăt în postura celui care trăind chiar și un răstimp scurt într-un mediu sălbatic sufăr cu plăcere influențele acestuia. Sunt la Kamenka, moșia doamnei Aleksandra (Sașa) Davâdova, după numele soțului, membru al familiei de decembriști, sora mai mică a defunctului. Aceasta, al treilea copil al soților Ilia Petrovici Ceaikovski și Aleksandra Andreevna d’Assier, dintr-o pricină sau alta, s-a pricopsit cu rolul de păstrător al zestrei spirituale de leagăn al familiei. Eu văd acest leagăn în felul următor ca imagine: văd cum, din butoiul lui Diogene, ies pe rând, gând după gând, simțire după simțire, ispravă după ispravă, care, împrăștiindu-se la naștere în cele patru vânturi, revin de fiecare dată la matca lor ca un roi de albine; nu se înstrăinează, nu se pierd. Matcă, în cazul familiei Ceaikovski, fiindu-le Aleksandra Andreevna d’Assier, mama de origine franceză. Franțuzoaica asta avea ca religie de căpătâi familia. FAMILIA MAI PRESUS DE TOATE. Crezul protestanților alungați din Franța de nimeni altul decât Regele Soare.

La puțină vreme după ce-am părăsit moșia doamnei Sașa cu încredințarea că ajunsesem în miez, m-am întors să ascult și alte glasuri ce-mi fâlfâiseră pe la urechi fără a le reține contururile adevărate. Acum, auzite întregi, faptele erau deosebite de cele doar mângâiate, fiindcă purtau mai multă elocință și erau mai desfătătoare.

Aș risipi câteva cuvinte întru lauda protestantei Aleksandra Andreevna. A forței ei de a frământa aluatul numit familie și a-l duce la maturitatea finală. Văd o caleașcă pe un drum de țară. Aleargă ca vântul, trasă de bidivii zdraveni; văd praful iscat de tropotul cailor și rotirea roților; văd orizontul lăsând în urmă izbe și bordeie răzlețe printre salcâmii desfrunziți. În caleașcă, mama Aleksandra Andreevna d’Assier. În urma birjei, copilul ei favorit, Petia, Pierre. Copilul aleargă bezmeitc, cade, se ridică, supus la proba maturizării fiului de barză. Vrea la mama. Și mama, plângând, dă bice cailor.
Încă două zile și două nopți am colindat prin ospitalitatea rusească și n-a fost oră de la Dumnezeu lăsată să nu mă umplu de trofee ale minții, drept care ochii mei se bucurau și nu regretau că reveniseră. S-a întâmplat însă ca într-o noapte să fiu răpit de un îndârjit conclav al foștilor decembriști, toți membri ai familiei Davâdov, care nu mi-a îngăduit să slăbesc măcar o parte din atenția solicitată de pasiunea depusă de ei spre a ridica pentru mine, în onoarea mea,o statuie. Abia după ce febra a revenit la indicatorii optimi am aflat că statuia aceea era a unei ființe care supraviețuia veșnic doar în închipuire – MAMA.

Apoi conclavul a luat iarăși înălțime cu, de data asta, povești despre chinurile neomenești îndurate înainte de a muri de aceea care ținuse întinse până atunci pânzele vorbitorilor în laude vii. Când doamna Aleksandra Andreevna d’Assier, încă tânără fiind, începuse să-și piardă din vioiciunea firii și amenința să devină o fantomă confuză, cu memorie slăbită, punând în primejdie soliditatea temeliei pe care chiar ea o ridicase.
Imediat însă, cu ultimele forțe, doamna mamă a lui Petia luă hotărea nemărturisită nimănui de a ieși din viață anonim, fără a tulbura necuvenit apele și așa învolburate ale urbei și în respectul dogmei bisericești – bântuia holera și ea se abandonă valurilor de victime fără număr. Un fel de sinucidere creștină. Nu-și lua viața, gest contrar dogmei, cu otravă sau cu o frânghie și săpun; s-a lăsat în voia Domnului, să hotărască el. Ea n-a făcut decât să bea apă bolnavă.
Revenind la zi, la moartea ciudată a lui Piotr Ilici, cei mai mulți dintre participanții la conclav erau de părere că alegerea morții prin holeră a genialei lor rude își poate avea rădăcinile tocmai în această tradiție sădită de marea doamnă Aleksandra Andreevna, aceea că, dacă nu mai vezi rostul de a trăi, nu stârnești spectacol, o faci discret, te vâri în rândul victimelor anonime, de preferință prin holeră. Eu, dragul meu Sașa, sunt de altă părere și voi reveni.

P.S. Nu mă lămuream dacă familia asta era întreagă la minte sau era demonizată. Ca să nu greșesc, la revenirea în Petersburg, într-o noapte, l-am căutat din nou pe Hermann Laroche. S-a dovedit că m-am găsit să trag la un alt nebun.
Căci domnul acesta,celebru pe meleagurile sale, spuse:
– Așa e! Urmașii decembriștilor din familia Davâdov au dreptate. Piotr Ilici s-a încărcat cu melodia legendei. S-a abandonat valurilor de holerici, discret, fără zarvă. Logica lor, formală, ce-i drept, conține îmbălsămată întreaga mentalitate populară. Mergând mai adânc, deshămat de povară, lucrurile se complică, de data asta,european. Mizeriile presei înfundă rațiunea, nu o destupă. Talmeș-balmeșul câștigă teren și nimeni nu mai înțelege nimic. Regretata Aleksandra Andreevna dispunea în judecata ei protestantă de un argument vital pentru a purcede la folosirea geniului feminin: prelungirea vieții nu-i mai era de folos nici sieși, nici familiei. Dimpotrivă. În cazul lui Petia, lucrurile stăteau exact pe dos: era sănătos, era în culmea gloriei, era slăvit în cercurile muzicale din întreaga lume, tocmai livrase omenirii cea mai enigmatică simfonie, Simfonia a șasea – Patetica. I s-au inventat plăceri sodomice. Dacă s-a servit ori nu de ele, întrebarea nu e de luat în seamă la o personalitate fără frontiere. Nu era nevoie să se retragă din viață pentru a-și acoperi rușinea de a fi practicat sodomia, era de ajuns să se retragă la New-York, Paris și în oricare mare oraș al lumii, unde slava sa era de câteva ori mai strălucitoare decât în Rusia. Sigur, dacă se săturase de viață, de glorie, ovații și urale, tradiția familiei îl servea onorabil. Nebunia e că nu se săturase de nimic, decât poate de oameni în general. Căuta un deșert? Era plină lumea de deșerturi. Așadar, care era întrebarea?
– Întrebarea, i-am răspuns, era dacă familia asta este nebună ori demonizată.
– Dar nu e întrebare, răspunse râzând domnul Laroche. E ceva pe care nu știu cum să-l numesc în germană. Cum se spune prostesc în nemțește? Un monument de bună-credință, bună-creștere, bună-cuviință cum a fost doamna Aleksandra Andreevna, doar la Viena poate naște nebunie, demonizare…
După ce peroră astfel, își zăvorî buzele și l-am lăsat în plata Domnului. La impertinență nu se răspunde tot cu impertinență decât dacă ești pe maidan. Mai era ceva vreme până la revărsatul zorilor când, părăsindu-l pe Hermann Laroche, m-am decis, asemenea celui care smulge buruiana din semănături, să încetez cu întrebările idioate și să mă mulțumesc cu ceea obținusem; reținusem câteva informații care-mi vor fi de folos în continuarea investigației. Așadar, prietenul Hermann nu respinge acuzația de homosexualitate. Avea dreptate și când afirma că nu ascunderea viciului l-a mânat pe sinucigaș la gestul nebun. La Paris sunt cluburi specializate, în Anglia, scriitori mai cunoscuți decât el se dedau plăcerilor sodomiste. Îți amintesc o informație pe care nu știu dacă am amintit-o în relatările trecute. Întrebat care ar fi programul Simfoniei Patetica, acesta a răspuns că programul acestei producții nu va fi cunoscut niciodată, de nimeni. Nu se temea că pământul de sub el are să rămână pustiu dacă nu va da rod din convulsia muzicii pe care tocmai o însuflețise.

Dangătul nopții cerea să vadă ce încheiere voi da eu și m-am dus la culcare. Adunasem mult și simțisem și mai mult. Voi fi succint. Și voi folosi câteva vorbe ale Marelui Wil. Iată-le: Se-aud rele zvonuri
Citez mai întâi din personajul Apuhtin din Simfonia Patetica:
„Este o prostie să iubești femeile. Am cutreierat toate stările sufletului, am dat roată încolo și-ncoace; am iscodit vești despre toți și toate.Nu se cade să o facem. Nu este pentru unii ca noi. Nouă nu ne trebuie. S-o lăsăm în seama filistinilor care vor să aibă copii. Noi nu iubim ca să facem copii. Nu facem din dragoste o afacere atât de ordinară. Vrem să iubim fără scop, trebuie să iubim fără țel…”
Apuhtin moare, poet minor, singur, părăsit de toți. Patimile homosexualului sunt abisuri amețitoare. Îl despart de lume, îl aruncă în haos, rănit, îndurerat. A slobozit versuri care au încântat,a înapoiat averile necuvenite, și-a burdușit conștiința cu remușcări, s-a-ntors mereu la ale lui, în brațele iubirilor lui sodomice.

Și-un alt rău-zvon despre legătura lui Piotr Ilici cu nepotul său Vladimir Davâdov, căruia îi este dedicată Patetica:
„Micul meu Vladimir își caută deja alți oameni, un copil care vrea să iubească altfel decât o fac eu, om bătrân. Gândul ăsta ar trebui să-l duc până la capăt. Plin până la refuz cu disperare m-ar doborî, m-ar face să mă împleticesc și să-mi doresc moartea”.
Ca și um ar fi spus :iubirea nu este ceva de ciugulit; un pic de-aici, un pic de dincolo, azi un pic, mâine cât se poate. E totul sau nimic.

Și:
Ușa se deschide brusc. Infirmiera îi face semn lui Vladimir să intre. Veniți, se sfârșește…V-a chemat. Vladimir ajunge la patul unde Piotr Ilici zace cu ochii închiși. Era prea târziu. Vladimir nu îndrăznește să privească fața celui drag. Se împleticește spre perete. Apasă piatra ca pentru o îmbrățișare. Își lipește gura de perete. Îi transmite acestuia căldura pe care atâta amar de vreme întârziase s-o transfere celui care-o râvnea, ca să nu trezească bănuieli, încrezându-se în propriile sale sentimente.
Se apără cu adevărul nemărturisit vreodată, după cum o arătase încercarea atâtor strădanii făcute pentru a-l ascunde. Efort inutil. Calea eficientă pentru a ascunde un adevăr este să-l faci plicticos. Dorind să afle cine este el, preastăpânita sa iubire îi oferise unchiului șansa de a sfârși în dramatismul muzicii sale.
„Bunul meu prieten, îmi pare rău. Avântul tău profesional nu mă împinge mai sus. Mai sus ori mai adânc, mai adânc în special, nu vom fi crezuți. Iar noi avem datoria profesională de a vinde ziarul. Adevărul e incolor, searbăd, nu se cumpără. Rămânem la nepotul țarului și muzică împuțită”.

Sfârșit neașteptat:
„Țin să te informez îi scria lui Vladimir, de plăcuta stare sufletească în care mă aflu în legătură cu lucrările mele. Știi că simfonia compusă și doar parțial orchestrată în toamnă am distrus-o. Și am făcut foarte bine, fiindcă avea puține lucruri bune; era un joc searbăd de sunete, lipsit de o adevărată inspirație. În timpul călătoriei mi-a venit ideea unei alte simfonii, de data aceasta programatică, dar cu un program care va rămâne pentru toți o ghicitoare… Acest program este tot ce poate fi mai pătruns de subiectivism și deseori în timpul peregrinărilor, compunând-o în gând, am plâns foarte mult. Acum, după ce m-am întors, am început să scriu schițele și munca a mers cu atâta înfocare, atât de repede, încât în mai puțin de patru zile eram absolut gata cu prima parte, iar în mine se conturau deja celelalte părți. Ca formă vor fi multe lucruri noi în această simfonie și, de altfel, finalul nu va fi un allegro zgomotos, ci dimpotrivă, cel mai tărăgănat adagio. Nu poți să-ți imaginezi ce fericire simt la gândul că nu mi-a trecut încă vremea și că mai pot lucra…
Eu o consider, în mod hotărât, cea mai bună și, îndeosebi, cea mai sinceră dintre toate lucrările mele. O iubesc așa cum n-am iubit niciodată vreuna dintre celelalte odrasle muzicale ale mele. Am spus totul. Ce-aș mai avea de adăugat?”

Trecuseră doar câteva luni. De la „plăcuta stare sufletească” la finalul Simfoniei a VI-a.
Finalul lent – adagio lamentoso – în si minor nu are precedent în muzica simfonică. El este o tânguire funebră. Compozitorul a indicat că partea a patra a simfoniei este pătrunsă de atmosfera unui reqviem. În fond, această muzică dureroasă nu are nimic comun cu marșul funebru. Doar hohotul funest zguduie inima sfâșiată de durere. Nu există aici nici cântec funebru, nici cortegiu, nici ritualuri. Este strigătul durerii de nepotolit îmbrăcat într-o formă armonică. (A. Alșvang)

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.