Acasa > Literatură > Când se cuvine să mori (Caznele lui Piotr Ilici Ceaikovski – 2)

Când se cuvine să mori (Caznele lui Piotr Ilici Ceaikovski – 2)

Despre aceasta se vorbi și în zilele următoare, nouă la rând, și-ntr-a noua condeiele maeștrilor în scorneli se-nflăcărară când se văzură atât de aproape de ținta dorinței lor gazetărești: Piotr Ilici Ceaikovski muri de holeră; scenarii peste scenarii, care mai-de-care mai îndreptățite să-și adjudece podoaba adevărului logic, se învălmășeau în paginile ziarelor de pe micuța noastră planetă și-ar mai fi încăput încă și mai multe dacă peste măicuța Rusie, și așa năpăstuită de răscoale și comploturi, nu s-ar fi abătut din senin acordurile unei ierni cum n-a mai fost. În Ural se pritocise un ger de crăpau pietrele, pe Neva hoinăreau începuturi de sloiuri, la Moskova străzile rămâneau pustii chiar și în toiul zilei. Din fericire, în Montbeliard,orășelul natal al fostei sale guvernante, Fanny Durbac, se putea circula în voie și domnul Hanslick, cel mai influent critic de la Dunăre, bătu cale de multe sute de kilometri pentru a o vizita și oferi nesațului lumii informații în exclusivitate. Gazetarul vienez purta pe chipu-i brăzdat de certitudini și luciul unei trese de zile mari: fusese singurul cronicar căruia Piotri Ilici îi memorase cuvintele și le recita ori de câte ori îl apuca cheful de voie bună. Acestea ziceau așa: „Știm că în literatura contemporană apar tot mai numeroase opere ale căror autori agreează să redea fenomenele fiziologice cele mai respingătoare, printre ele și mirosurile urâte. O astfel de literatură se poate numi împuțită. Concertul domnului Ceaikovski ne-a arătat că există și muzică împuțită”.

Soarele bătea urbea de la zenit și-l colora în nuanțe de imn care tresăreau în inima celebrului pamfletar în promisuni de zile mari. Atât de adânc răzbătuseră în el acești fiori obștești ai preacinstitei bresle, încât îi uitase numele. Voind să întrebe pe cineva de fosta guvernantă a celebrului compozitor Ceaikovski, cel recent mort, fără a indica și numele, se pomeni cu o duzină de adrese, una mai sigură ca alta. Fu ajutat de pronie. Fanny, robustă și nu prea sigură pe vorbe, îi zâmbea blajin, compătimitor..

– Eu sunt aceea pe care o căutați: Fanny Durbac. Mi-a spus o vecină că mă căutați și am dat zor să vă ies în întâmpinare.

Marele gazetar o isodea cu cea mai mare luare-aminte, căutând să afle pe chipul ei ce hram purta și cum se cuvenea să-i vorbească pentru a obține ce-i cerea traista jurnalistică.

– Trebuie să-l fi iubit mult, continua bătrâna, cu voce secătuită de emoție, atminteri n-ați fi bătut atâta amar de drum până la mine. Nu cumva a murit? Veștile de azi de prea puține ori vin din inimă.

– De holeră, fu răspunsul sec al oaspetelui neașteptat, tăind chirurgical pornirile băbești în asemenea ocazii. Într-adevăr, l-am iubit vehement, ca să mă exprim succint, a fost compozitorul meu, așa cum spuneați, de inimă. Pricinile care m-au împins să-mi părăsesc huzurul și să vă caut sunt aceleași nădejdi care clocotesc deopotrivă în sufletele celor ce l-am cunosascut și iubit. Părerea mea de prieten apropiat, devotat și nedespărțit este că s-a sinucis.

– Doamne ferește! hohoti de plâns cea care se prezentase Fanny Durbac. Haideți să beți un ceai la mine, nu am altceva, dar, la nevoie, mă dau peste cap și mă rostuiesc eu cumva, dacă poftiți ceva anume. Bărbatul meu e mort, cum ar fi luna viitoare, pe zece, împlinește un an. Haideți, sunteți obosit, ceaiurile mele pe mulți îi trezește la viață. Am și un samovar, pricopseala mea din țara cu stepe și râuri, și izbe fără hornuri, și un cântec care pogoară necurmat din înălțimile văzduhului niciodată cuprins de om… Am citat din micuțul Petea. O luă-nainte, pe o uliță umbrită de case cu un cat. Soarele coborâse dincolo de acoperișuri; trimitea când și când palide scânteieri de toamnă. Luară loc în vestibulul de la parter cu o masă rotundă în mijloc și câteva taburete în jur. De jur împrejur, pereții erau îmbrăcați în scoarțe rusești, imitații. O candelă în formă de piatră de cimitir, cadoul de nuntă al bărbatului ei, groparul, lumina jurul pereților până la măsuța cu samovar.

– După cum vedeți și din ce-aveți înaintea ochilor, începu bătrâna povestea ei, o singură voință am avut în viața mea, și pe ea am încredințat-o, nu silită, ci de bună inimă, familiei din Votkinsk. Această voință a făcut cu putință să tot sporească și a sporit și a crescut în vâltoarea multor cazne și deznădejdi prin care am trecut mai târziu.

Și întrucât atmosfera se încălzise și ceaiul aburea în cești, oaspetele ceru voie să-și lepede pardesiul vienez și, mult înviorat, se pregăti să asculte mai departe istorisirea bătrânei ale cărei riduri estompate de penumbra flacării unduitoare din candelă eliberau lumina ochilor aprinși de amintirea vieții scurse nu se știe unde.

– Pesemne, domnule ziarist, soarta a voit să cad pe locul acela binecuvântat ca să mă pot regăsi pe mine, cea zămislită într-o societate de muncitori cu silință pentru disciplină și iubire de suflete de copii, încât sfiala firii mele m-a aruncat dintru-nceput în îmbrățișări de parcă mă întorsesem acasă după plecare îndelungată. Și-n odăile joase de la mezaninul conacului, unde fuseseră chivernisite sala de clasă și odăile copiilor, am străbătut mii de ore în intimitatea unor suflete ca și al meu; și era de ajuns o singură privire a mea plină de reproș pentru ca neastâmpărul să se potolească și la capătul călătoriei noastre să fim laolaltă o familie; și-n din depărtări ne-am scris, și Petea, ajuns mare compozitor, m-a vizitat înadins în casa unde vă găzduiesc și pe domnia voastră; venise să doarmă mângâiat de prietena din copilărie măcar un ceas, care s-a făcut vreo trei dacă nu chiar patru, căci n-a fost chip să mă înduplec a-l trezi. Și-a plâns la despărțire, n-ar fi vrut să mai plece. Și-odată, de un revelion, cu familia adunată din nămeți, cum a fost și are să fie pururea pe lume, pe drumul ce ducea în salon, Petiușa al meu a presărat în pâslarii părăsiți mici cadouri pe firea fiecăruia: unuia o poezioară, altuia o jucărie. Mie mi-a lăsat o poezioară pe cât de naivă pe atât de sensibilă:

O, Patrie, eu te iubesc/Nu vreau să te părăsesc/Aicea vreau să mor/O, patrie, pământ iubit/Orașul meu natal e mic…

– Trăia pentru a-i vedea pe cei din jurul său fericiți, născocea jocuri, recitea poezii vesele, ținea partea celor persecutați, se avânta în protejarea celor slabi, îl tulbura cea mai neînsemnată nedreptate. Și parcă-l văd a doua zi, când darurile ticluite de el în multe ore de inspirație erau părăsite pe pardoseala holului de la intrare. M-am repezit să le ascund; Petea era livid și țeapăn ca o statuie; mi-a fost teamă că se va scrânti la cap. Pornise băietan vesel și dornic de frumos spre un an nou mai bun și mai viteaz, întrucât cel ce pleca fusese, după căpușorul său, unul strâmt în dărnicii și eroi precum Ioana dArc, de care era îndrăgostit, și la vederea dezastrului ce se alesese din aleanul său de copil, aprope leșinat de nedumerire, înghețase cu pasul în aer. De aceea, domnule jurnalist, eu cred că Petia nu a compus muzică, a meșteșugit daruri pentru oameni, odoare care să-i facă mai încrezători, mai generoși, mai puternici. De ce și-ar fi pus capăt zilelor cu atâta treabă pe cap?

Mirat de elocința femeii, care întinerea cu fiecare pas întins în amintire, oaspetele spuse că vorbele-i sunt înnobilate de curtenie și împodobite cu o frumosă învățătură despre mersul lumii. Îi mulțumi și o asigură că el însuși nu gândește altfel.

– Sunteți o institutoare erudită. Știm amândoi că în literatura contemporană apar tot mai numeroase opere ale căror autori agreează să redea fenomenele fiziologice cele mai respingătoare, printre ele și mirosurile urâte. O astfel de literatură se poate numi împuțită. Concertele domnului Ceaikovski ne-au arătat că muzica se abate de la moda vremii, este viguroasă, curată, avântată, înălțătoare…

Încetini ritmul, coborî vocea, prevăzător să nu atace o temă pe care Piotr Ilici s-o fi amintit în timpul vizitei sale în văgăuna prietenei sale din copilărie. Pentru atât nu renunță totuși la scopul urmărit și-n care învestise speranțe ce-i urcaseră la cote amețitoare nădejdile scriitoricești; era pregătit să nege sau măcar să dreagă eventuala aluzie la articolul său care spunea contrariul afirmației de ocazie, despre muzică generoasă, curată, înălțătoare.

– Mi-e teamă, zise cu voce șoptită, pentru a întări nota de taină, că prin iubirea ce i-o purtați, dorind să-l împodobiți cu-n nimb de sfânt, de înțeles până la un punct, mai degrabă îl bagatelizați; ridicându-l, îl coborâți, de fapt, în lumea cu feți-frumoși a copilăriei. Piotr Ilici, geniul său nu are egal în lumea de astăzi. Iar eu, ca prieten ce i-am fost și i-am rămas, găsesc a fi de datoria mea să-i redau măreția la înălțimea veacului. Marele meu prieten a iubit și nu oricum, așa cum iubim noi, eu și dumneata, a iubit peste veac, s-a îndrăgostit de nepotul țarului, de unul dintre nepoți, pentru a respecta taina ce înconjoară o asemenea iubire. Ceva de genul Romeo și Julieta, cu nepotul în rolul Julietei, dacă Piotr Ilici dorea să rămână Romeo. Și-acum fac apel la simțul dumitale de observație, neîndoios aprig de ascuțit, și te întreb: în jocurile pe care Piotri Ilici le punea la cale cu fete și băieți, balansa oarecum mai mult spre băieți?

– Înțeleg unde doriți să ajungeți, domnule ziarist. Îmi pare rău, eu nu vă pot însoți. Petia își înzestra personajele cu harurile Ioanei d Darc care purta chipul mamei lui.

Scântei scoteau ochii marelui gazetar câd rosti vorbele astea:

– Ai grijă, bună doamnă, ca secretul și numele meu să rămână pecetluite pe buzele tale și mai ia seama că de au rămas cumva lucruri uitate și nespuse să le faci tovărășie iubirii mele de adevăr.

– Multe au rămas nespuse, domnule, dar vă rog să beți ceaiul, e unul dintre cele mai rare prin părțile noastre. L-am ferit după moartea omului meu de poftele rudelor; l-am păstrat ca pe ochii din cap pentru clipa când va reveni Petia; acum, îl dau celor care-l merită, prietenilor băiatului meu – gemu discret,își potrivi degrabă glasul și încheie spunând, gura mea rămâne pecetluită și-n mormânt, vă asigur, dar observând pe chipul vostru mândru oarece mâhnire, cat să vă fiu de folos cu puterile mele și cu ce-mi aparține: Anatol, fratele mai mic al lui Petrușka, a vegheat la capătâiul lui zile și nopți de-a rândul, pe când chiar a vrut să se sinucidă.

Temutul gazetar, părându-i rău că-și făcuse cunoscut gândul unei femei care-și rostea vorbele de parcă le tăia cu bisturiul , porni în căutarea lui Anatol, a fratelui mai mic al lui Piotr Ilici, deoarece credea că-n presupsa sa căință stătea puterea de a înclina după dorință voia sorții. Și nu se înșela. Anatol însuși socotea că voia Domnului îngreunase talgerul în partea nădejdii sale, că până la urmă va găsi calea de a-l sili pe conflictualul comentator să-și atenueze pornirile războinice. Austriacul gândea că-i la o azvîrlitură de băț de clipa biruinței pentru care îndurase atâtea și atâtea cazne. Se temuse că pornise pe tobogan și nimerise un pisc. Se adeverea că prefacerile acestea ciudate se află în puterea celei îndeobște numite soartă, care nu-i altceva decât o nestrămutată rânduială a Cerului în favoarea celui predestinat izbânzilor. Anatol, la rândul său, mulțumea aceluiași Cer, că i-l trimisese la judecată pe cel mult și aprig blestemat de el și, iată, și de ursită. Pentru el suna ca o sentință neiertătoare de osândire a nedreptății, căci la codoși nu disprețul decide dreptatea, ci dreapta judecată.

Ziaristul îl ținea îmbrățișat pe Anatol de mijloc, fratele mai mic al compozitorului își ștergea lacrimile izbăvitoare, după slovele culese din manualul bunului creștin, cu care fusese întâmpinat și care ziceau exact ce doreau să audă urechile celui îndurerat:

– Moartea fratelui domniei tale lasă deschisă o rană aproape mortală în lumea muzicală și condoleanțele unui rănit sunt doar puținul menit să ostoiască durerea unui frate care, iată, astăzi este și fratele meu. Nădăjduiesc ca inima mea să rămână parte din inima dumitale și viitorul să certifice în fapte această comuniune. O sinucidere atât de cumplit venită în împrejurări haine…

– Dar n-a fost sinucidere, ieși Tolea anevoie din puhoiul de lacrimi. N-a fost sinucidere, rostea, căci pentru el aprecierea aceasta suna ca o sentință neiertătoare de osândire; iar noblețea vorbelor și mierea glasului adăugau poveri grele, căci stă în firea îndureratului să multiplice deznădejdea.

Gazetarul își ceru scuze pentru această inexactitate datorată, cum altfel, informațiilor citite în presa, desigur, superficială, a vremii, dar nu mai avu timp să-i dea vreun sfat în legătură cu felul în care e de folos să fie citite ziarele, pentru că în aceeași clipă fură înconjurați de droaia de gazetari petersburghezi care le luaseră urma și-i așteptau în dreptul caleștii. Urcară anevoie, cu prețul diminuării solemnității, și a fost nevoie de oarece timp ca Anatol să-și recapete glasul și să-și potrivească răsuflarea pentru a aduce precizările necesare chiar pe drumul înspre hotelul unde ai săi reținuseră un apartament pe numele lui:

– A fost și o tentativă de sinucidere, reveni el la vehemența cu care respinsese varianta sinuciderii, este adevărat. Faptul s-a petrecut însă în urmă cu mulți ani. Eu aveam 27 de ani, iar Petea 37.

Aducerea aminte îi răpi culoarea din obraji zugrăvindu-i pe chip oroarea trăită timp de 48 de ore necurmate la căpătâiul muribundului frate. Folosi răgazul cerut de emoție pentru a-l ruga pe surugiu să nu forțeze caii pe zăpada care se așternea ca o pânză imaculată în fața lor, să-i îngăduie oaspetelui plăcerea unei plimbări prin iarna rusă.

– Așadar, zori el vorba, pentru a nu lăsa în seama altcuiva vestirea cea corectă, atunci, Petea se lăsase cuprins de apele înghețate ale Nevei, îmbrăcat cum era, stărui în bezna și gerul nopții minute nu puține, atât cât considerase el că ar fi de ajuns pentru a contacta o pneumonie și sfârși din viață într-o moarte anonimă ca toate morțile de pneumonie, fără scandal și rumori.

Ajuns în acest punct, luă aminte la trăsăturile chipului de alături, găsi asprimea mai înmuiată și ochii mai limpezi, și continuă:

– Păcălise lumea tocmai el care era incapabil să facă față chiar și neplăcerilor mărunte, iar fiecare confruntare, chiar și doar în treacăt, cu grosolănia și brutalitatea realității, îi zdruncina și îi rănea inevitabil inima vulnerabilă. Pentru a nu da apă la moară zvonurilor despre incapacitatea sa de a iubi femei se căsătorise fără a iubi cu o fostă studentă a sa. Remușcarea, confruntarea cu o realitate pe care dorise nu să o înfrunte, ci s-o evite, îl îmbătrânise cu cincizeci de ani; nu mai știa unde-i clanța ușii; se aruncase în Neva nu pentru a fugi de lume, ci pentru a nu mai fi.

Își pierdu cumpătul la vederea plictisului reinstalat în ochii interlocutorului și se opri.

– Interesant, îndrăzni gazetarul o introducere neutră. Interesant și pentru că toate circumstanțele de atunci sunt identice cu cele de astăzi. Iată că n-am greșit foarte grav afirmând că a fost o sinucidere.

– Domnule, începu Tolea să se enerveze, v-am spus: nu a fost sinucidere! A murit de holeră…

– A băut apă infestată din Neva la 53 de ani, murmură ziaristul ca pentru sine, după ce marea iubire a vieții, mama, murise tot de holeră, nu e același lucru cu a te arunca îmbrăcat în apa înghețată a fluviului?

– Nu! Nu, categoric nu! Una din marile năzuințe a lui Petea, din tinerețe, era să capete un libret de la Alexandr Nicolaevici Ostrovski. Când, în sfârșit, l-a obținut, după câteva zile l-a pierdut. Ce e suspect în faptul că nu s-a asigurat să bea doar apă fiartă?

– Foarte, foarte interesat, hohoti ziaristul.

– Știți ce? răbufni Tolea. Auzindu-vă hohotul ironic, trufaș, dacă aș fi Petea, aș opri caleașca și m-aș arunca în Neva, să nu vă mai aud; și nu știu să înot. Nu sunt Petea, prefer s-aștept momentul când vă pot arunca pe domnia voastră.

Gazetarul făcu cale întoarsă chiar a doua zi. După o săptămână, Tolea primi facsimilul unui articolaș dintr-o gazetă vieneză intitulat: Lumea muzicală s-a curățat de împuțiciune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.