Acasa > Informaţiile zilei > Iubire suspendată

Iubire suspendată

Aștepta stingheră, rezemată de peretele de sticlă al holului, semnalul de întoarcere în sala de conferințe. Spatele adus – poziția în bancă a tocilarei. Pieptănată cu cărare și fundițe. Părea a nu agrea genul de adunare unde fusese invitată. Ceilalți tineri, ieșiți în pauză, fumau în grupuri – grupulețe.

– O țigară?

– Nu, mulțumesc.

–  Nu fumezi, sau nu ai chef de vorbă?

– ?!

I-am căutat mâinile cu privirea. Nu mă înșelasem: buricele degetelor, supte, erau impregnate cu cerneală. Găsisem personajul pentru reportajul meu.

După încheierea lucrărilor, am urmărit-o. Aștepta autobuzul spre Gara de Vest. Discuta cu o doamnă în vârstă. Bătrâna ridica din umeri și nega din cap.

– Pot să te ajut?

A acceptat repede, îndatoritoare. Locuia în Sinaia. Fusese adusă cu mașina la Ploiești de directorul liceului. Avea bani puțini; nu se gândise că la întoarcere va lua trenul. Știu eu cât poate costa trenul până la Sinaia? Se gândea că, dacă nu-i ajung banii, i-ar putea telefona directorului liceului…

Am condus-o la gară. Banii nu i-ar fi ajuns nici până la Breaza. Casiera m-a făcut atent că trenul tocmai se punea în mișcare. Am luat-o de mână și aproape că am târât-o peste șine.

În ultimul vagon am fost luați în primire de un domn cu mutră de om bine hrănit.

  • Ați urcat fără bilet ori mă înșel eu?

Nu se înșela. I-am povestit pe scurt întâmplarea. Pe platforma dintre vagoane conductorul ne privea cu pofta pisicii căreia i-au căzut, ca din senin, pleașcă doi șoricei.

  • Prefaceți-vă că nu-l vedeți, ne sfătui insul. Se ascunde de mine. Fără mine, v-ar fi luat toți banii. Acum e obligat să vă întocmească proces-verbal.

Era procuror, ceva de genul ăsta, supraveghea districtul feroviar unde ne aflam. Ce mă fac cu voi? se întreba. Privirea îi aluneca de pe albul bentiței de elevă al fetei, cu un strop de cerneală pe marginea de jos, pe șapca mea stil Fidel Castro. Se dumirea despre ce hram purtăm, ca să decidă cum va acționa. Când s-a decis, a zis: rămâneți lângă mine. La Sinaia, coborâți ca și cum nimic s-a întâmplat.

La despărțire ne-am sărutat pe obraji, ca să vadă conductorul cu cine are a face, dar și fiindcă ne împrietenisem. Era brăilean ca și mine. Ești brăilean!, s-a mirat. De ce n-ai spus de la început? Între brăileni există un legământ nescris, se ajută oriunde s-ar afla, necondiționat.

Pe peron, fata mi-a întins mâna:

– Laura. Cum să-ți mulțumesc?

– N-ai nicio datorie la mine, i-am spus, te conduc până acasă. Vreau să obțin de le părinții tăi semnătura de predare-primire.

N-avea părinți. Crescuse la bunici, într-un sat de peste munte. Locuia la mătușa ei. Să nu mă supăr. Dacă o vede în compania unui bărbat, Tuși va crede cine știe ce. Preferă să rămână cu mine în gară până vine trenul de București. Așa vom fi chit.

O priveam cu coada ochiului. Brațe subțiri, bluza de sub sarafanul bleumarin, împunsă ușor de sfârcuri. Nu purta sutien. Obraji străvezii. Totul în ea era străveziu.

  • Nu ești o vorbăreață. Așa-i?

A confirmat și apoi a revenit: nu-i chiar așa, a zis, când mi-e bine nu mai scoate nimeni o vorbă de mine. Ce-i drept nu prea mi se întâmplă. De fapt, nu mi s-a întâmplat niciodată…

S-a întrerupt ca să-mi spună: te superi dacă vreau să știu câți ani ai? Uau, a zis. 24 de ani !!!

  • Ai dreptate, i-am spus: nu mă mai ia nimeni la vârsta asta. Norocul e că sunt deja însurat. M-a sărutat pe obraz, lângă ureche. Apoi, mi-a întors cozorocul la spate.
  • Acum ești puști ca și mine.

Astfel transformat, am luat loc pe băncuța de lângă ghișeul unde se vindeau bilete. Așteptam să se rărească îmbulzeala, să pot întreba de primul tren spre București.

  • Pari a te fi adaptat atmosferei de oraș… am observat într-o doară.
  • Așa par? s-a bucurat ea. Ești primul care o spui. Cu mintea am rămas la bunici. Bunicul știa carte puțină. Bunica nici atât. Bunicii au avut șapte fete și un singur băiat, pe tatăl meu… Trăiau după un răboj doar de ei știut: copiii au voie asta și n-au voie cutare și cutare. La botez se procedează așa, la nuntă așa, și la înmormântare așa. Tot timpul cu răbojul de îndatoriri în față. N-aveau o clipă liberă, vară sau iarnă grea. Luptau cu natura, cu viața, cu bolile, cu necazurile și bucuriile obișnuite…

Următorul tren spre București pleca târziu. I-am propus Laurei să o conduc totuși până acasă, aveam timp destul. Pe drum i-am adus aminte că greșisem cu observația privind adaptarea. Cum se descurcă totuși?

  • Simplu, a zis, nu mă descurc.
  • Și ce faci? Să nu-mi spui că citești…
  • Nu spun că citesc… Lucrez croitorie. Visez adică…

 

Visa mijlocele de femeie. Grase ca un ardei umplut, scânduri, de-alea plate-plate, ori potrivite. Bunica ei zicea că totul la o femeie este mijlocelul. Iar mijlocelul îl ai cum știi să-l lucrezi, adică să-l îmbraci. La asta lucrează. Desenează rochii, fuste… de toate.

 

  • Avem timp să bem o cafea?

Parcă aruncasem o cană de apă rece pe ea. A tresărit neplăcut.

  • Avem timp să bem o cafea? mă îngână ea. Parcă am fi într-un film american… Ai grijă să nu-ți julești genunchii. Ridică-te!
  • Scuze, scuze, scuze! am strigat speriat. Nu-ți fac curte. Sunt reporter.
  • Nu ești actor?
  • Ce-ți veni?
  • Am crezut că ești actor… Dar chiar ești… Joci rolul omului bun… Uneori îți iese, alteori… alteori… dimpotrivă.
  • Dimpotrivă?

 

Ce credeam eu că fac și ce ieșise? Perfecționistul din mine era umilit.

 

  • Nu chiar „dimpotrivă”, reveni ea. Altceva am vru să zic… Alteori… alteori… nu găsesc vorba potrivită.
  • Alteori sunt stângaci…
  • Sunt urâtă, de ce te porți frumos cu mine?
  • Fiindcă ești urâtă! Chiar foarte urâtă… Aveai niște bani, dai o votcă?

 

Chiar eram supărat. Fetița aceea îmi aducea aminte de Roxana, soția lui Radu Gabrea, prima femeie de care mă îndrăgostisem după căsătorie. Fracțiuni de secundă, avusesem în față nu tocilara, ci poponețul abia acoperit de fusta scurtă, verva și parșivenia, curățenia și acuitatea… „Nu trăim într-o popicărie, zicea, cine dărâmă mai multe popice: nu-mi trebuie medalii…”

La restaurant am comandat o porție de clătite pentru ea și o votcă mare pentru mine. Chelnerul a rămas cu carnetul de comenzi suspendat. Aștepta să comandăm ceva mai substanțial. Votcă fără mâncare nu se poate… Vă las să vă gândiți.

  • Ce impresie ți-a făcut? a vrut ea să știe.
  • Ca înfățișare sau – am arătat cu degetul la tâmplă – la bilă? Ca înfățișare pare un om așezat, calm… Nu pot spune la fel despre bilă… Votcă fără mâncare nu se poate… Bădăran!
  • Eu îl găsesc haios,inteligent, delicat și… hâtru! mă contrazise ea.

Nu mai știam când glumea și când vorbea serios.

  • Acum sunt serioasă. Uită-te la mine!… Sunt serioasă?

Nu era nici așa, nici așa.

  • Te-am rugat să te uiți la mine. Ce vezi? Mă vezi pe mine sau școlărița? Ospătarul a văzut școlărița, și asta dintr-o pricină la vedere: sunt în uniformă de școală. Tu ce-ai face în locul lui? Te-ai burzului? Un tip cu chip de actor de film comandă o votcă mare și școlăriței îi oferă tăiței cu lapte sau clătite, ceea ce este același lucru. Comandai o votcă obișnuită, nu băteai la ochi. O votcă mare e altceva, ascunde ceva… Delicat, ți-a spus să te cari, să cauți în altă parte… Cu el nu-ți merge!

Când a revenit, l-am analizat cu interes. Fata avea dreptate: un personaj  calm, elegant, din fericire, și bătrâior. L-am întrebat cât este ceasul. N-avea ceas. S-a dus să se intereseze. Am rugat-o pe Laura să comande și pentru mine tot clătite și am plecat. Mă întorc repede, am asigurat-o. Am cumpărat un ceas și am revenit. Laura discuta cu insul.

  • Am avut dreptate, m-a întâmpinat ea. Domnul Nelu a recunoscut. N-are încredere în tine.

Am scos cutia cu ceasul tocmai cumpărat și i l-am întins domnului Nelu.

  • Vă mulțumesc, am spus.

A început să râdă. Ce-i asta? Un ceas? Jucărie?

  • Nu, ceas de-adevăratelea!
  • Gest frumos, dar nu-l primesc!

L-a potrivit în cutia de magazin și mi l-a înapoiat.

  • Aveți bani de aruncat?
  • Nu e cadou, vă asigur, nu e nici răsplată, nu voiesc s-o impresionez pe domnișoara școlăriță…
  • Daʾ ce vreți?
  • Vreau să fim prieteni. Fac o listă cu prietenii pe care vreau să-i știu alături de-a lungul vieții… Vă rog!

A intervenit și Laura:

  • Luați-l, vă rog eu!

 

 

Afară, în mijlocul străzii eram ca o geamandură în mijlocul mării de vileagituriști. Pe lângă noi, valuri-valuri. Înainte de a debarca în stradă, Laura se prefăcuse că ezită, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva important. S-a abandonat  în brațele mele. Senzație ciudată. Mai avusesem parte de ea într-o împrejurare fără nicio legătură cu aceea de față. Luasem în palmă un pui de găină, abia născut. Aspectul de început, al unui ghemotoc galben, mic, dar consistent, s-a topit, de parcă aș fi strâns apă cu pumnul. Laura s-a lipt de pieptul meu: era puiul. Un pui de om. Și-un bibelou fragil, totodată. Fracțiuni de secundă, cu acel „Luați-l, vă rog eu” se topise în mine. Primise un dar neașteptat care o încremenise în brațele mele.

Avea și ea o listă ca a mea. De fapt, nu era chiar o listă. Era altceva, un ceva doar al ei, un sentiment… Eu strângeam nume pe hârtie, ea aduna în inimă sentimente din care să se nutrească toată viața. Tocmai ce sfârșise romanul „Calvarul” al lui Alexei Tolstoi despre prietenia dintre doi dușmani, Roscin și Teleghin. Îi făcuse dușmani revoluția. Unul alb și celălalt roșu, căsătoriți cu două surori. S-au întâlnit într-o împrejurare când unul dintre ei trebuia să-l trimită la moarte pe celălalt, și n-o fac, n-o fac… așa…  că n-o fac… iar ea pur și simplu se trezise brusc în urmă cu mii de ani, nu, nu, nu cu mii de ani calendaristici, cu mii de ani adâncime, acolo de unde izvorăște sufletul omului. Și a plâns și mai plânge ori de câte ori dă cu nasul de prietenie adevărată… N-ai cum să înțelegi, a încheiat ea. Dacă n-ai trăit ce-am trăit eu, n-ai cum să înțelegi.

Eram în fața porții unde locuia mătușa. S-a scuzat, mă lasă puțin singur, nu întârzie, o să văd …

Ei! Ce zici? Purta o fustă largă, nițel peste genunchi; să i se vadă  mijlocul subțire, talia mică, brațele rotunde. Se învârtea în jurul axului. În mâna ridicată, o butelcă de metal – cu vișinată, anunță ea.

Nu-mi plăcea vișinata; băusem o singură dată, de ziua mamei, și-mi displăcuse. Am încercat-o, totuși: sirop leșios. Am rugat-o s-o pună undeva bine, nu știm când și cum ne vine cheful. A înțeles, a deschis poarta, a aruncat butelcuța în iarbă și a revenit, oarecum cumințită.

  • Mergem la gară, a zis. Am luat bani pentru taxi, la întoarcere. Tușa m-a rugat să nu te țin mai mult decât ora anunțată. Apropo, ai cumpărat bilet? Dacă n-ai cumpărat, înseamnă că ai avut gânduri ascunse și te spun prietenului tău, Nelu.

Plătisem costul biletului fără loc; locul urma să-l aflu la ora venirii trenului, după staționarea la Brașov. Venea de la Cluj.

  • Mergem la Roscin și Teleghin – ce te uiți așa? Așa-i spun eu locului din fața bibliotecii, unde-i citeam; acasă mă feream de boscorodelile tușii…

Citisem și eu „Calvarul” lui Alexei Tolstoi. Teleghin și Roscin erau și eroii mei. Am contrazis-o. Nu se știe, i-am spus, ce s-ar fi întâmplat dacă eroii noștri ar fi trăit împreună și după aceea…

În jurul nostru, un grup de copii  juca „prinselea”; făcuseră din noi paravan. Laura a prins fugarul, l-a trecut în spatele ei, și a intrat în joc. N-am avut încotro; am trecut în tabăra adversă. Roiul de copii a trecut mai departe; noi, Laura cu mine, ne-am prăvălit pe banca pe care o căutam.

  • Te rog mult, a zis, trăgându-și sufletul, te rog mult de tot, nu-i alunga…
  • Pe cine?
  • Pe Roscin și Teleghin… Da?… Uite, le fac loc între noi…

Se apropia ora când urma să ne despărțim, iar eu habar n-aveam cum voi trăi mai departe. Am tras-o lângă mine.

  • Ce e? a zis, ghemuindu-se la umărul meu. Sufli greu…
  • Dar, nu-i adevărat, am contrazis-o. Suflu ca și tine. De ce greu?

Plângea. Îi simțeam tremurul trupului și-i auzeam smiorcăiturile.

Noaptea venea în huruitul roților de tren. Nu putea fi oprită. Laura se gândea la același lucru, fiindcă zise:

  • Nu pot să te conduc la gară. Te superi? Nu vreau să ne despărțim. Gara înseamnă despărțire. Și să nu-mi ceri numărul de telefon. N-am împlinit 18 ani. Tu ești însurat. Amândoi creștem. Peste un an, nu vom mai fi aceeași. Mai ales că… nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Roscin și Teleghin dacă ar fi trăit împreună toată viața…

 

One thought on “Iubire suspendată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.