Acasa > Informaţiile zilei > Moartea ca farsă

Moartea ca farsă

Și iată-l pe Lev Tostoi, via Henry Troyat. La 82 de ani, marele om trăiește revelația adolescentină că drumul său nu este cel bun. Și fuge de-acasă. Predicase sărăcia și trăise în lux. Propovăduise uitarea de sine și își notase cele mai mici indispoziții. Disprețuise gloria și își întreținuse prestigiul prin corespondență, recepții, fotografii. Venerase cultul adevărului și fusese adus zilnic la prefăcătoria cea mai jalnică. Se îmbrăcă în haine călduroase, își băgă picioarele într-o pereche de cizme, coborî din nou și bătu la ușa Sașei. Când îl văzu în fața ei, în cazaca ponosită, cu o lumânare în mână, cu chipul hotărât, fiica înțelese totul. O înștiință pe Varvara Feocritova și amândouă, ușoare ca niște umbre, urcară scara și-l găsiră pe doctorul Makovițki în biroul lui Lev Tolstoi. După o jumătate de oră, cum pregătirile nu erau încă terminate, el se enervă, declară că nu putea să aștepte mai mult, își puse galoșii, paltonul său mare, albastru, căciula de lână cafenie, mănușile cu un singur deget și porni în direcția grajdului pentru a porunci să se înhame caii. Îl ajută pe vizitiul Adrian Pavlovici să înhame și al doilea cal de oiște. Apucă zăbala, o puse în fața calului, dar mâinile slăbite nu-l mai ascultau; se așeză deznădăjduit pe bagaj, iar umerii i se încovoiară. Când, în sfârșit, trăsura fu gata, se cocoță înăuntru, cu doctorul Makovițki.

Se lumina de ziuă când trăsura se apropie de primul sat. În câteva izbe scânteiau lumini. Primele fumuri se înălțau spre cer. Lev Tolstoi tot se mai temea ca soția sa să nu-nceapă urmărirea. Unde să mergem? se întreba. Doctorul Makovițki îi propuse să plece în Basarabia, la muncitorul moscovit Gusarov, un adevărat tolstoian. Dar călătoria ar fi lungă, obositoare. Bătrânul nu răspunse nimic. O prevenise pe Sașa că mai întâi va trece s-o vadă pe sora lui, Maria, la mănăstirea din Samardino. Apoi se va lăsa în voia inspirației, a împrejurărilor.

În stația Sciokino trebui să aștepte o oră și jumătate sosirea trenului. Fiecare minut scurs îi mărea spaima să nu fie ajuns din urmă de soață. Până la Gorbaceaevo călători cu doctorul Makovițki în clasa a doua; acolo trebuiră să schimbe trenul și urcară într-a treia. Vagonul era înțesat de călători, din care, mai mult de jumătate fumau mahorcă. Stingherit de miros și de lipsa de aer,  trecu pe platforma din spate. Găsi și acolo cinci fumători. Se refugie, în cele din urmă, pe platforma din față, unde, ridicându-și gulerul paltonului, se așeză, sprijinit de baston al cărui capăt de sus era prevăzut cu un scaun pliant. „Ce poate, oare, să facă Sofia Andreevna?”, bombănea el. „O plâng!” Și după puțin timp adăugă: „Ce bine-i să fii liber!” Identitatea îi fu în curând descoperită de tovarășii lui de călătorie: țărani, muncitori, un topograf, o elevă de liceu… Topograful îl atrase într-o discuție despre impozitul unic. În spatele său, un muncitor începu să cânte acompaniindu-se la armonică. În sfârșit, la ora cinci fără zece, ajunseră la Kozeolsk, gara cea mai apropiată de Optina-Pustîni. Imediat, Lev  redactă două telegrame. Ambele telegrame erau semnate cu numele convenit: Nikolaev. Pe fiică o ruga să-i trimită cărțile pe care se pregătea să le citească (Eseurile lui Montaigne, al doilea volum din Frații Karamazov, O viață, de Maupassant), forfecuțe, creioane și halatul de casă. Cât despre discuțiile cu mama,  pe care nu le va putea evita, îi dădea următorul sfat: „Te rog, scumpa mea, cuvinte puține, dar blânde și energice”.

Călătorii închiriară o trăsură și fură conduși la mănăstirea din Optina. Drumuri desfundate, vânt rece, cer negru prin care luna, cu intermitențe, străpungea norii, trecerea unui râu pe un bac – doctorul Makovițki îl observa pe Lev Tolstoi cu neliniște. În arhondaricul mânăstirii fură întâmpinați de călugărul Metokar, un om amabil, cu barba și părul roșii ca flacăra. O cameră cu două paturi, curată și bine încălzită, fu pusă la dispoziția lor. Lev Tolstoi bău ceai cu miere, fără să mănânce nimic. Ceru un pahar pentru a-și pune, pe timpul nopții, stilograful său. Își redactă timp îndelungat Jurnalul și, pe la ora zece seara, se pregăti de culcare, istovit și mulțumit. Respirând din greu, adus de spate, mai spuse: „Vreau să trăiesc într-o simplitate extremă, să nu cheltuiesc bani decât cu economie…”

Apoi se întinse și închise ochii, gândidu-se la acei pe care îi lăsase în casa cea veche și albă, la marginea unei alei de mesteceni.

La micul dejun i se servi meniul mănăstirii: ciorbă, varză și o fiertură de hrișcă gătită cu ulei de floarea-soarelui. Această bucătărie simplă îl încântă.

A doua zi, căută în sat o izbă de închiriat. Găsi una pe care proprietăreasa, o văduvă, consimți să i-o închirieze pentru trei ruble pe lună. De ce să meargă mai departe? Își va sfârși zilele la Samardino. Sub acest cer măreț, erezia sa personală și credința ortodoxă vor face casă bună.

 

Seara, târziu, Lev Tolstoi se întoarse în camera de la arhondaric, deschise ochiul care ținea loc de fereastră, căci suferea de căldură, ceru să fie lăsat singur și începu să redacteze o scrisoare lungă către Sonia.

Itinerariile de urmat puteau fi: Novocerkassk și de-acolo, Bulgaria. Luase cu el 32 de ruble. La Iasnaia Poliana, soția negocia cu un mare editor cedarea drepturilor de autor post-mortem. Contrar dorințelor lui. El dintotdeauna avusese teama superstițioasă a planurilor pe termen lung. Îi plăcea să trăiască de la o zi la alta, în felul oamenilor simpli și al animalelor a căror nevinovăție îl apropie de Dumnezeu.

La patru dimineața îl trezi pe doctorul Macovițki. Între timp ajunseseră la el  Sașa și Varvara Feokritova. Porunci să se închirieze cai și o trăsură. Voia să meargă imediat la gară.

Cincisprezece verste despărțeau Samardino de gară. Bătrânul și ciudatul său medic porniră înainte. Înghesuit în caleașcă, Lev Tolstoi se văicărea la fiecare hurducătură. Supliciul dură mai mult de două ore. Domnișoarele îi ajunseră la gară cu bagajele. Toți patru luară trenul în direcția Rostov pe Don. Planul de fugă prevedea o primă etapă la Novocerkask, unde se vor stabili provizoriu, la un nepot al scriitorului. Dar Novocerkask era la peste o mie de verste, ceea ce însemna cu trenul, care mergea abia târându-se, o călătorie de 30 de ore. Încrezător în constituția robustă a pacientului său, doctorului Makovițchi nu i se părea absurd proiectul. Cât despre Sașa, foarte înflăcărată, avea impresia că trăiește un roman. Pentru a face să li se piardă urma, hotărî să cumpere bilete care se pot prelungi la fiecare gară mare. La capătul puterilor, Lev Tolstoi se întinse pe o banchetă. Capul i se bălăbănea la hurducăturile trenului. Neliniștea nu-l părăsea. Vru să citească ziarele de dimineață. I se cumpărară la stația următoare. Vestea plecării sale se etala în toate gazetele pe prima pagină. Fu uluit.

„Se și știe totul!” suspină el.

Sașa îl înveli cu un pled, îl îndemnă să doarmă și, ieșind din compartiment, se duse în partea comună a vagonului. Acolo călătorii citeau ziarele și comentau noutatea. Doi tineri îmbrăcați cu o eleganță provincială, înfumurați, cu țigara în gură, vorbeau mai tare decât ceilalți. Sașa auzi:

  • Le-a făcut festa, bătrânul! Nu i-o fi venit la socoteală Sofiei Andreevna să-l vadă fugind în plină noapte!
  • L-a îngrijit, totuși, toată viața!
  • Poate că îngrijirile ei nu-i prea conveneau…

Izbucniră în râs. Curând însă, răspândindu-se zvonul că Lev Tolstoi se găsea în vagon, tăcură jenați. În schimb, alții deveniră îndrăzneți. Pe coridor începu îmbulzeala. În fiecare clipă oameni curioși întredeschideau ușa compartimentului ca să-l vadă pe patriarhul ațipit pe bancheta sa. Sașa trebui să cheme un controlor ca să-i îndepărteze pe inoportuni. Când bătrânul se trezi, îi dădu să mănânce o supă de ovăz pe care o încălzise la lampă. El goli cratița cu plăcere și adormi din nou. Pe la ora 4.00 după-amiază se plânse că nu se simte bine. Tremura și-i clănțăneau dinții. Trezindu-i-se simțul răspunderii, doctorul Makovițki îl obligă să-și ia temperatura. Avea 38 cu 1.

Trenul înainta încet cu mare zgomot de fierărie. Podeaua pârâia, geamurile vibrau în cercevelele lor, un miros de seu cald umplea compartimentul. Neliniștită, Sașa scruta chipul cadaveric al tatălui ei. La Gorbacevo, doi necunoscuți cu înfățișări suspecte urcară în vagon și se postară pe culoar. Întrebat de tânăra fată, un funcționar al căilor ferate îi mărturisi că erau polițiști în civil. Între timp febra creștea, bolnavul scâncea slab. „Nu pot spune disperarea noastră, va scrie Sașa. Pentru prima oară simții că n-aveam casă, cămin. Eram într-un vagon afumat de clasa a doua, cu străini în jurul nostru și nici un locșor unde să putem așeza un bătrân bolnav”. Chiar și doctorul Makovițki își pierduse sângele rece.

  • Curaj, Sașa! Totul merge foarte bine! șoptea Lev Tolstoi strângând mâna fiicei sale.

Dar era vizibil că și el era neliniștit. Trenul tocmai trecuse de Dunkov. Fugarii hotărâră să coboare la stația următoare. La ora 6.35 luminile unei gări mici, necunoscute se iviră în noapte: Astapovo. Doctorul Makovițki sări pe peron și reveni puțin după aceea însoțit de șeful de gară. Deoarece nu era nici un hotel în târgușor, acest om serviabil, pe nume Ozolin, oferi călătorilor o odaie în casa lui așezată într-o grădiniță, în fața gării, de cealaltă parte a liniei ferate. Era o construcție obișnuită, numai parter, cu acoperișul de zinc și zidurile vopsite în roșu. Lev Tolstoi coborî din vagon cu ajutorul doctorului și a șefului de gară și merse să se așeze în sala de așteptare pentru femei în timp ce i se pregătea un pat.

Când totul fu gata, veniră să-l ia. Susținut de Sașa și de doctorul Makovițki, pășea clătinându-se, legănându-și capul. În drumul său oamenii se dădeau la o parte, se descopereau. El răspundea la salutul lor scoțându-și pălăria. Șeful de gară pusese un mic pat de fier pentru bolnav chiar în salonul său, din care se scoseseră unele mobile. În clipa când se culca, Lev Tolstoi, căruia i se încurcau gândurile, crezu că se afla la Iasnaia Poliana și se miră că obiectele sale familiare nu erau la locul lor.

  • Faceți ca de obicei, spuse el. Puneți noptiera, scaunul aproape de pat. O lumânare, chibrituri, carnetul meu cu însemnări, lampa electrică. Totul ca acasă…

Își pierdu cunoștința, fu cuprins de ușoare tremurături, apoi se liniști și ațipi. A doua zi temperatura scăzu și el vru s-o pornească la drum. Chiar îi dictă Sașei o telegramă pentru Certkov: „Ieri m-am îmbolnăvit. Călătorii m-au văzut ieșind slăbit din tren. Teamă publicitate. Mergem mai departe. Dă dispoziții. Comunică știri”. Dar el însuși recunoscu în curând că era prea slăbit pentru a se ridica. Sașa îl îndemna la răbdare. Îl întrebă dacă, în cazul că boala se va prelungi, ar dori să înștiințeze familia. Înnebunit la gândul că ar putea fi ajuns de fiii săi mărginiți și milogi, o rugă să nu întreprindă nimic. În schimb, îi spuse smerit:

  • Aș vrea să-l văd pe Certkov.

Imediat, Sașa telegrafie discipolului:

„Ne-am oprit ieri la Astapovo. Febră mare, somnolență. Azi dimineață temperatură normală. Din nou frisoane. Imposibil plecare. A exprimat dorința să vă vadă”.

În acea dimineață, cum se simțea mai bine, tatăl ei o rugă să noteze într-un carnet câteva gânduri despre Dumnezeu, care-i veniseră în cursul delirului. Vorbea cu gals răgușit, gâfâit: „Dumnezeu este acest întreg infinit în care omul are conștiința de a fi un element finit. Omul este manifestarea sa în materie, spațiu și timp”.

Apoi îl primi pe Ozolin, îi mulțumi pentru ospitalitatea sa și-l întrebă despre familie. Acest om cumsecade cedase cele mai bune două odăi ale casei ca să-l adăpostească pe Lev Tolstoi și suita ce-l însoțea. Înghesuiți într-o cameră micuță, cei trei copii ai șefului de gară râdeau și cântau cu glasuri limpezi. „Ascultam aceste cântece vesele și naive, va scrie Sașa, și acest lucru nu făcea decât să-mi mărească tristețea, atât de mare era contrastul între aceste melodii vesele, avântate și deznădejdea inimilor noastre”.

Timp îndelungat, Lev Tolstoi se amuză de această hărmălaie copilărească. Tocmai voia să spună că se simte mai bine, când îl reapucară frisoanele; junghiuri dureroase îi săgetau capul; febra creștea zumzăindu-i în urechi. La ora 9.00 avea 39 cu 8. Doctorul Makovițki, asistat de medicul gării, descoperi la auscultare un horcăit caracteristic la plămânul stâng. Bolnavul tușea și scuipa mucozități sanguinolente. Nu mai încăpea nici o îndoială: era începutul unei pneumonii. În fața gravității situației, Sașa, trecând peste recomandările tatălui ei, telegrafie lui Serghei ca să-l roage să vină de urgență la Astapovo cu doctorul Nikitin. Noaptea de 1 spre 2 noiembrie fu agitată. Inima lui Lev Tolstoi bătea neregulat, respirația era greoaie, o sete nepotolită îl chinuia. Dimineața își luă temperatura, privi termometrul și spuse:

  • E prost. Crește.

În timp ce Sașa îl îngrijea pe tatăl ei la Astapovo, la Iasnaia Poliana un medic și o infirmieră, convocați de Serghei, o vegheau pe Sonia, care se jeluia și refuza să se hrănească. „Acești străini nu fac altceva decât să-mi amărască viața, iar în ceea ce-i privește pe copiii mei, ei nu se gândesc decât să scape de răspundere” nota în jurnal. Totuși, la 1 noiembrie primi un preot, se împărtăși, se spovedi și mâncă „de teamă că nu va fi în putere să alerge la Lev Nikolaevici dacă acesta s-ar îmbolnăvi”. În aceeași dimineață primi scrisoarea pe care acesta i-o scrisese din Samardino. O scrisoare cu totul nedreaptă, dar, în sfârșit, era scrisul său, era ceva de la el. Profund impresionată de acest prim semn de viață, după patru zile de tăcere absolută, ea îi răspunse: „Nu te teme că plec chiar acum în căutarea ta. Sunt atât de slăbită că abia mă pot mișca. Și, de altfel, nu vreau să folosesc nici o constrângere. Fă ce ți se va părea că este mai bine. Plecarea ta înseamnă pentru mine o lecție cumplită – o astfel de lecție încât, dacă nu mor, iar tu te întorci la mine, voi face tot ce este cu putință pentru a-ți asigura fericirea. Dar nu știu ce presentiment îmi spune că nu ne vom mai revedea. Liovușka, trezește în tine iubirea și vei vedea câtă iubire vei găsi în mine. Te sărut, scumpul meu, vechiul meu prieten, tu care m-ai iubit pe vremuri! Dumnezeu să te ajute! Cruță-ți sănătatea!”

Sonia hotărî să pornească imediat la drum cu Tania, Ilia, Mihail, Andrei, medicul psihiatru și infirmiera care o îngrijea. Cu toată starea de neliniște, ea supraveghe, cu o luciditate extraordinară facerea bagajelor, neuitând nimic din ce-ar putea fi folositor sau plăcut soțului ei. Când călătorii ajunseră la gara din Tula, unicul tren al zilei pentru Astapovo tocmai plecase. Superbă în autoritatea ei, contesa puse să se încălzească o locomotivă și să se formeze un tren special.

La Astapovo, în acea zi de 2 noiembrie, la ora 10.00 dimineața, Lev Tolstoi, obosit, dogorind de febră, avu bucuria să-l primească pe Certkov, care, prevenit prin telegramă, călătorise toată noaptea cu Segheienko pentru a-l întâlni. Discipolul luă mâna slabă și zbârcită a maestrului și o sărută cu dragoste. Privindu-se, plânseră. Adunându-și puterile, Lev Tolstoi întrebă de Sofia, de copii, de prieteni și-l puse să citească scrisoarea pe care o scrisese ziarelor pentru a-i explica fuga.

  • E perfect! murmură el, când Certkov termină.

La ora 11.00 temperatura atinse 39,6. Deoarece inima îi slăbea, doctorul Makovițki îi dădu să bea șampanie. Toți cei care intrau în odaie își puneau mai întâi papucii, ca să nu facă zgomot umblând. La începutul după-amiezei șeful gării veni în goană, tulburat și anunță Sașei, în mare taină, că tocmai primise o telegramă de la colegul său din Sceovino: un tren special, transportând pe contesă și familia ei, plecase din Tula și va ajunge la Astapovo pe la ora 9.00 seara. După o clipă de panică, toți complicii, adunați în consiliu, își reveniră în fire. Se hotărî că o întrevedere între Lev Tolstoi și soția sa putea să aibă cele mai grave urmări și că, în astfel de condițiuni, doctorul Makovițki trebuia să folosească autoritatea sa medicală pentru a-i abate pe contesă și pe copiii săi de la gândul apropierii de bolnav. Sașa era cea mai înverșunată în voința de a o îndepărta pe mama ei: „Am hotărât să n-o las să intre! Doar dacă tatăl meu nu și-ar exprima această dorință, va scrie ea. Și să nu țin seama nici de părerea doctorilor, nici de aceea a familiei. O lampă cu petrol lumina odaia aproape goală. Pe un pat mic de fier, în fundal, se odihnea o formă slăbită, cu chipul de ceară și barba albă. Bolnavul, cu pleoapele închise, nările străvezii, respira sacadat. Doctorul Makovițki îi spuse la ureche bolnavului că Serghei era acolo. Atunci Lev Tolstoi deschise ochii; privirea sa exprima o teamă animalică , în timp ce fiul său îi săruta mâna.

Bătrânul izbucni în plâns.

Cu puțin înainte de miezul nopții trenul special intră în gară aducând restul familiei. Doctorul Makovițki alergă pe peron pentru a interzice contesei accesul în casă. Doctorul Makovițki se reîntoarse radios și-i linști pe Certkov și ceilalți. Toți păzitorii recunoscuți ai gândirii și vieții maestrului socotiră că, într-adevăr, era periculos s-o lase pe contesă să se apropie de soțul ei.Însăși Sonia acceptase această sentință aspră. Vagonul special fusese tras pe o linie de garaj, iar călătorii se instalară în el din lipsă de altă locuință. Ei vor rămâne atâta timp cât va fi nevoie, dar fără a încerca să-l vadă pe bolnav.

Din când în când fiii lui Tolstoi dădeau târcoale, ca niște paria, casei interzise. Băteau în geam, Sașa deschidea ferestruica și le dădea, cu glasul scăzut, știri despre tatăl lor. Informați, se reîntorceau la Sonia, care, de supărare, aiura în vagonul albastru de clasa întâi, pe linia de garaj. Dacă medicii cel puțin ar fi interzis toate vizitele la soțul ei! Dar ce defilare de străini în odaia sa: Certkov, Goldenweiser, editorul Gorbunov… Aceștia doi din urmă tocmai sosiseră și Lev Tolstoi vru numaidecât să-i vadă. Îl dojeni pe pianist că renunțase la un concert ca să vină la căpătâiul lui.

  • Când un mujic își ară ogorul, iar tatăl său stă să moară, el nu-și lasă ogorul, îi spuse. Pentru dumneata, concertul este ogorul dumitale. Trebuia, deci, să-l ari!

Apoi, adresându-se lui Gorbunov, care edita colecția „Mediatorul”: „Suntem uniți nu numai prin muncă, ci și prin iubire”.

  • Tot ce am făcut împreună este pătruns de iubire, replică Gorbunov. Deie Domnul ca dumneavoastră și cu mine să continuăm lupta cea dreaptă.
  • Dumneata, da. Dar pentru mine s-a sfârșit, șopti Lev Tolstoi.

Își închipui că o vede pe Sonia stând la pândă îndărătul ușii cu geamuri a camerei. Se adresă celor din jur:

  • Am distins precis în fața geamului două chipuri de femei care mă priveau.

Pentru a-l liniști, trebuiră să acopere ușa cu geamuri cu o pătură. Apoi, el fu cuprins de o activitate intelectuală febrilă. Puse să i se citească ziarele, corespondența și indică răspunsurile pe care înțelegea să le dea fiecăruia. Lui Certkov îi dictă o scrisoare în limba engleză pentru traducătorul său și o telegramă pentru fiii săi, a căror prezență la Astapovo o ignora: „Stare mai bună, dar inima atât de slabă încât întrevedere cu mama ar fi periculoasă pentru mine”.

  • Înțelegi, îi spuse lui Certkov, dacă vrea să mă vadă, eu n-o pot refuza. Dar știu că o astfel de întâlnire îmi va fi fatală.

Încântată de această punere la punct, Sașa duse mamei sale textul mesajului. O găsi supărată pe toată lumea și fără nici un sentiment de căință.

  • Știe că m-am aruncat în apă? întrebă nefericita.
  • Da, știe.
  • Și-atunci?
  • A spus că dacă te-ai fi sinucis, ar fi fost foarte necăjit, dar nu s-ar fi simțit răspunzător, pentru că nu putea face altfel decât a făcut.
  • A trebuit să alerg aici cu un tren care a costat 500 de ruble! țipă Sonia.

Și începu cu învinuirile împotriva soțului ei, afirmând că este un monstru, dar că, de s-ar face bine, nu l-ar mai părăsi.

Lev Tolstoi aflând că fata lui cea mare venise la Astapovo, se bucură și o chemă la căpătâiul său. De cum apăru, o întrebă despre Sonia. Tania se sili să spună cât mai natural cu putință că mama ei rămăsese la Iasnaia Poliana. Și întrucât bătrânul stăruia cu întrebări de genul: ce face, cum se simte, mănâncă oare, nu vrea oare să vină? ea încercă să abată conversația. Atunci, el strigă cu lacrimi în ochi:

  • Vorbește, vorbește! Ce poate fi mai important pentru mine?

Tulburată, Tania îngăimă câteva cuvinte vagi și părăsi repede odaia.

Ceea ce făcea ca această dramă familială să fie și mai odioasă, era publicitatea care se făcea. Împrejurimile stației fuseseră invadate de gazetari. Ei opreau persoanele care ieșeau din căsuța roșie a șefului de gară și le implorau să le dea știri proaspete. Sonia, care n-avea nici o treabă, discuta bucuros și povestea cu aer tragic versiunea ei asupra evenimentelor.

În Rusia era interzisă fotografierea gărilor. Gazetarii protestau: „Suntem împiedicați să ne facem meseria!” Căpitanul de jandarmi făcu un referat la Moscova, autorizația fu dată telegrafic. Mica gară se însufleți de zgomotele produse de declanșarea aparatelor. Dezlănțuiți, vânătorii de imagini luau clișee ale peronului, barierei, grădiniței, câmpiei înzăpezite, noroiase sub un cer umed.

Sergheenko făcea de gardă la ușă și nu lăsa să intre decât pe rarii aleși indicați de Certkov și Sașa. Telefonul suna fără încetare. Telegrafiștii, înecați de valurile telegramelor, cereau întăriri din capitala guberniei. Ministerul de Interne, temându-se de manifestații, înmulțea telegramele cifrate către autoritățile locale: „Luați măsuri! Ține-ți gata, în orășelele vecine, contingente suficiente de poliție călare!” Un detașament de jandarmi se instală la Astapovo.

În timp ce i se făcea patul, Lev Tolstoi gemea:

  • Dar mujicii? Oare cum mor mujicii?

Delirul îl surprinse în mijlocul unei crize de lacrimi. Vru să dicteze ceva important, dar limba i se încleșta, cuvinte incoerente îi ieșeau din gură, se supăra pe fiica lui, care nu prididea a le nota.

Toată noaptea făcură cu schimbul la căpătâiul bolnavului care ațipea, se trezea, cerea să i se repete o frază pe care o auzise prost. Se frământa, sufla, răsucea un colț de cuvertură în jurul degetelor, încrunta sprâncenele în urmărirea unei idei și, incapabil s-o exprime, ofta cu tristeșe:

  • Haide, nu te mai gândi! îi spuse Sașa.
  • Cum să nu gândești? Trebuie, trebuie să gândești!

Adormi cu gura întredeschisă, buzele subțiate și palide, trăsăturile feței brăzdate de durere… Se deșteptă și începu să pronunțe cu o voce întretăriată cuvinte fără noimă.

  • Căutați! Căutați mereu!

Cu vârful degetelor simula scrisul, pe cearșaf, cu repeziciune și eleganță. Spre seară, Varvara Feokritova intră în odaie și bătrânul, luînd-o drept fiica sa moartă, se ridică din pat cu ochii scânteind de o bucurie supranaturlă, întinse brațele și strigă cu voce puternică:

  • Mașa! Mașa!

Apoi recăzu pe spate.

  • Sunt foarte obosit, nu mă mai chinuiți!

A doua zi, la 5 noiembrie, starea bolnavului se agravă. Chemat de urgență, doctorul Berkenheim sosi din Moscova în ajutor. Aducea un pat nou, mai moale, Digitalină și baloane cu oxigen. Lev Tolstoi refuza orice îngrijire, moțăia, delira, confunda numele și chipurile… Puțin mai târziu îi spuse fiului său, Seghei:

  • Nu pot dormi. Compun. Creez întruna. Scriu. Totul se înlănțuie armonios.

Sașei îi spuse:

  • Te sfătuiesc să-ți amintești următoarele: mai sunt mulți oameni pe lume în afară de Lev Tolstoi. Iar tu nu te ocupi decât de el.

Se prăbuși cu capul în jos, istovit de această sforțare. Nasul și mâinile i se învinețiră. Crezură că e sfârșitul. Sonia și fiii se adunară în fața căsuței roșii. Doctorii îi făcură bolnavului o injecție cu ulei camforat și-i dădură să respire oxigen. Cei trei frați și mama lor fură din nou împinși înapoi spre vagonul lor. Când Lev Tolstoi își reveni, scânci:

  • Vai ce penibil! Mă voi duce undeva, nimeni să nu mă găsească. Lăsați-mă-n pace!

Pe neașteptate, cu asprimea unui țăran furios, el proferă: „S-o ștergem!… Trebuie s-o ștergem!”

Mâinile slăbite ale bătrânului se agățau de cuvertură, se urcau până la pieptul său, alungau umbre invizibile.

Ațipi destins, ușurat. Camera era cufundată în penumbră. O singură lumânare ardea pe masa de veghe.

Cu o mână ușoară, doctorul Makovițki îi închise ochii. Era ora 6.05 dimineața.

 

2 thoughts on “Moartea ca farsă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.