Acasa > Literatură > Un pian nebun

Un pian nebun

Şi veacurile treceau, precum anii şi zilele. Trecuse şi mia de ani invocată de Seneca: „Aceasta este lumea, îi spunea lui Novatus; ea a făcut spre sinea ei doar câţiva paşi în raport cu veşnicia. Unde va ajunge ea peste o mie de ani?”

Având în față îndrăcita întrebare a lui Seneca, mi-am  luat inima în dinți și am purces la drum să aflu răspunsul în locul lui. Am lăsat deoparte rugăciunile și, în noaptea de 23 august a anului 1572, am coborât peste niște fapte care se încadrau un pic mai mult de un mileniu și jumătate în îndreptățita întrebare. Casele credincioșilor adepți ai îndemnului biblic „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”,  numiţi „protestanţi”, erau însemnate cu o cruce de către creştinii adepţi ai aceleiaşi porunci evanghelice, numiţi catolici. Am numărat pașii făcuți de om spre sinea sa; nu erau încântător de mulți.

Primii, cei numiți protestanți, se odihneau după o zi ca oricare alta. Clopotele bisericii Saint Germain l’Auxerrois sfidau tăcerea nopţii de vară cu dangăte rău-prevestitoare. Creştinii din familia catolicilor făceau harcea-parcea din „aproapele” lor protestant; aruncau leşurile pe străzi şi în valurile Senei. Nimic nu-i putea abate de la acea petrecere. Au murit atunci, ucişi catoliceşte, cei mai vrednici fii ai familiei numită generic Franţa. Noaptea aceea a fost botezată pios, cu numele unui sfânt:  „Noaptea Sfântului Bartolomeu”.

Primul lucru care mi s-a înfățișat privirii a fost o revelație: sinea omului nu poate fi ștearsă și cunoscută într-o mie de ani și, pesemne, nici într-o mie de mii de ani.

Și-n sufletul meu de creștin doar aproximativ catehizat n-a rămas sfânt din litanie pe care să nu-l chem în ajutor pentru a grăbi încetineala.

Și iată-l urcând pe tronul Franţei pe cel mai falnic dintre bărbaţii de până atunci, Henric al IV-lea. Atârna spânzurat, doldora de bunăvoință și cumpătare, în copacul raiului. Pesemne mi-a înțeles ruga de pace și iubire, căci, de îndată, legendarul rege instaură pacea în familia „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Suflete de catolici și protestanți fierbeau în aceeași oală, binecuvântându-l pe Dumnezeu. Fapta fu botezată Edictul de la Nantes. Mai mult: după ea, creştinul rege a zis şi nişte vorbe care au mers direct la inima supuşilor: „Vreau ca fiecare ţăran să aibă Duminica o găină în oală”.

Ce bine mai puteam nădăjdui?

Iată însă că un cetăţean francez, bun catolic, nu putu fi oprit de Dumnezeu, cel de la care vine tot binele, și-l ucise frăţeşte pe galantul rege. În drumul acestuia cu picioarele înainte, poporul l-a preamărit cu pietre şi huiduieli. Iar pe cel care a anulat creştinescul Edict de la Nantes, pe frumosul Ludovic al XIV-lea, l-a numit „regele-soare”. Acesta huzuri catoliceşte şi preacurvi păgâneşte, venerat de cronicari de toate seminţiile, până la adânci bătrâneți.

Mi-am luat picioarele la spinare și pe-aici ți-e drumul spre sinea mai departe a omului.

Cum trăiau pe atunci din nou învrăjbiți vrednicii creştini catolici şi vrednicii creştini protestanţi aflăm de la La Bruyere:

„Vedeam un fel de animale sălbatice, bărbătuşi şi femeiuşte, umblând pe câmp, negri, plumburii şi pârliţi groaznic de soare, lipiţi de glia pe care o scormonesc şi o răstoarnă cu o înverşunare de neînchipuit. Au ceva în ei ca o voce articulată şi, când se ridică în picioare, arată un chip omenesc şi, într-adevăr, sunt oameni. Noaptea se retrag în nişte vizuini unde se hrănesc cu pâine neagră, cu rădăcini şi cu apă. Ei îi scutesc pe stăpâni, pe ceilalţi oameni, de grija de-a ara, de-a semăna şi de-a culege spre a trăi. În chipul acesta doar meritau să nu fie lipsiţi de pâinea pe care o munceau”.

Aşa mergeau lucrurile; dar, fie că nu a fost împlinit un număr îndestulător de găini pentru tot ţăranul, catolic ori protestant, fie că nu s-a ştiut dacă tot omul are o oală unde să fiarbă găina de duminică, un snop de intelectuali de ispravă a înţeles că nu era bine cum era. Greu, dar a înţeles. Mai bine şi mai târziu decât niciodată. Distincţiunea între grupurile de oameni după condiţia socială căreia îi aparţin, grăia snopul, siluiește condiția umană, este artificială şi antinaturală. Toţi oamenii au acelaşi început, tot atâtea membre și organe, aceeaşi obârşie, nimeni nu e mai nobil decât celălalt decât dacă spiritul său este mai drept şi mai capabil de înnobilare.

Mai ziceau și că părintele nostru al tuturor, bogat ori sărac, plebeu ori aristocrat, este unul singur: Universul. Din dânsul ne tragem seva şi legile, la dânsul duce obârşia noastră cea mai îndepărtată prin trepte, fie strălucite, fie umile. Având aceeaşi origine, născuţi fiind din aceeași substanță, posedând aceleași elemente, stăpâni şi sclavi, suntem, ca oameni, egali. Ne naştem liberi. Aceeași Mărie cu Edictul de la Nantes. Aproape. Și-n gând mă întrebam dacă noul Rege-Soare va avea aceeași înfățișare, aceleași năravuri sau fățărnicia va lua chipul și slovele noilor vremuri?

Şi într-o zi de duminică, zi toridă de iulie, bună pentru picnicuri şi vin răcit în ochiuri de apă, zidurile Parisului se înveşmântară cu afişe; cetăţenii erau povăţuiţi să stea în casele lor, să nu se alarmeze şi să se ferească de orice adunare la un loc – ordin de la rege, şi ce vine de la rege e sfânt.

Episcopul Parisului avea ce-avea cu unul pe nume Voltaire: „Un instrument al diavolului şi al rătăcirii de la calea cea dreaptă”, răcnea din amvon, până la saţul sufletului, trimisul lui Dumnezeu.

Străjile elveţiene, comandate de Besenval, montau, pentru indisciplinaţi, patru guri de tun ornate sărbătoreşte…

Şi arme zornăiau în adânc de zori. Zvonurile misterioase dinspre Palatul regal se încăierau cu înjurăturile pornite din inimile celor din peisajul lui La Bruyere. Și-n sfințirea unei veghi încordate, poporul îşi urma destinul prevăzut în Cartea Universului.

Șuvoaie de dragoni şi husari mărşăluiau spre Piaţa Ludovic al XV-lea, urmaşul Regelui-Soare, ascuzându-și militărește limba. Erau primiți cu ocări şi batjocuri vesele de cei porniţi spre picnic. Un spectacol de mare sărbătoare. Unii se distrau, alții, ca marea moartă. Era sărbătoare şi sărbătoare va rămâne în veci ziua de 14 iulie.

Și vuietul unui tun descărcat de arşiţa soarelui trimitea lumii glasul unei sentinţe nedesluşite – Parlamentul cerea regelui retragerea trupelor din jurul Parisului.

Pârtii de tenebre.

Răspunsul regelui a fost: Ba! Adică numai el singur putea aprecia necesitatea unei asemenea măsuri.

Jurnalistul Camille Desmoulins, cel pe care peste patru ani, scotocind printre harurile aduse de revoluție, îl voi descoperi în pâraiele rău mirositoare din Saint Antoine în rol de leş, printre alte mii de cadavre, se repezi în cafeneaua Foy. Cu pletele în vânt şi un pistol în fiecare mână, sări pe o masă, supravegheat de epistaţii de poliţie.

Găsindu-mă în calea lui, mă îndepărtă cu brațele, nu prea cuviincios, dar mult revoluționar. Vorbi ca în zi de sărbătoare, fără să se bâlbâie. Evenimentele îl dezlegaseră la limbă: „A venit ceasul, zicea, ceasul suprem al francezului, al bărbatului, când asupritorul este faţă în faţă cu asupritul, iar acesta din urmă, asupritul, n-are altă alegere: ori moarte, ori libertate!” Și harști! cu pistolul fără gloanțe.

Atâta frumos îmi înghețase sufletul, îmi zăpăcise simțirile, dăduse iama în dragostele mele, care nu erau puține. În acele clipe, un singur strigăt era ca și al meu:

  • La arme, cetăţeni! Moarte ori libertate!

În drumul meu spre sinea omului trăit-am până azi cu muzica asta în suflet.

Simțeam lacrimile lui Camille pe obrajii mei încinși de dor. „Moarte” era clar ce însemna. Cuvântul  „libertate” putea fi la fel de bine atotputernicia lui Dumnezeu şi la dracu’ cu Dumnezeu! Figurile se semeţeau, inimile băteau nebuneşte, val înalt şi liber pe care nimeni nu-l putea înhăma.

Jos, coborât de pe masă, Camille, scăldat în lacrimi, era înăbuşit de sărutări. Cineva îi dădu un căpeţel de panglică verde. El o puse la pălărie, cocardă. Doamne! Fără cocardă, o luptă nu e luptă!

Şi gloatele din tabloul lui La Bruyere în prospeţime renăşteau. Copacii erau despuiaţi de verdele lor, în prăvălii se cumpărau panglici verzi, orice stofă verde era luată pe sus şi transformată în cocardă, şi, în alai zgomotos, acasă la sculptorul Curtius, cu figurile lui de ceară.

În drum, fură sacrificați câțiva bărbați, pentru a se anunța împlinirea bucuriei. Busturile lui Necker – ministrul cu impozitele şi al ducelui d’Orleans – stâlpii de conjunctură ai momentului, plămădite din cea mai nobilă ceară, luară culoarea zăbranicului.

Și pe când mă aflam într-o asemenea lămurire, auzeam trecând pe lângă locul unde mă găseam mulţimea pestriţă, înarmată cu topoare, cu ciomege, cu tot ce era contondent, în triumf spre libertate ori moarte; teatrele se închideau, orice veselie, alta decât cea din puhoaie, înceta atât pe scene cât şi pe iarba verde. Parisul începea dansul cu tunete şi fulgere. Curajul era-n pânze. Nerăbdarea-n febra sângelui.

Se lumină de ziuă, o zi istorică: În noaptea de început de august, deputaţii  deciseră să stabilească principiile revoluţiei lor şi au scris Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului:

Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.

Poporul este suveran.

Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia …

Greu ai fi putut găsi în acele neguri ale copilăriei omului modern ceva mai de soi pe piaţa revoluţiilor.

Se vedea cu ochiul liber, autorii Declaraţiei conspectaseră minţile cele mai luminate ale vremii, în frunte cu Jean-Jacques Rousseau, părintele principiului „poporul suveran”.

Înţelegeam emoția acelor oameni: se sfârtecau între ei, căci nu exista pe atunci, şi nu există nici astăzi, o bucurie mai omenească decât ucigând în numele fraternităţii, egalităţii şi libertăţi; de fier să fi fost şi tot îți scapă o lacrimă, o înjurătură sau un glonţ.

Vorba aceea, când te afli pe o cale umblată de mulţi, graba devine chiar pricina îndepărtării de ţintă; păşeşti ca într-o turmă, alai vesel, unii în urma altora, strigând:

  • Trăiască Poporul suveran!, Poporul îşi este sieşi principe!

Încântător!

Cineva de lângă mine cerea ajutor: domnule Jean Jacques-Rouseau, lămuriți-mă: eu sunt popor, mata ești popor și ești dușmanul meu care și eu sunt popor. Care dintre noi doi este poporul suveran? Și-un altul, dintr-aceia mai cu moț, îl dojeni: dacă ești tălâmb stai acasă; poporul e majoritatea aleasă prin vot secret. Necredinciosul nu se lăsă și zise: omul e om, poate fi mințit și poate fi cumpărat, cum la fel de bine poate fi manipulat. Eu unul nu cred în majoritatea crescută din mulțimi…

Dialogul a continuat, dar eu nu-l mai auzeam. Saint Just perora fierbinte:

Camarazi, faceţi o cetate cu cetăţeni care să fie prieteni şi fraţi; peste tot ce ne poate deosebi, deasupra diferenţelor de origine, de clasă, de avere, stă omenescul din noi, sentimentul că avem un rost comun… Guvernul revoluţionar înseamnă trecerea de la rău la bine, de la corupţie la probitate, de la maximele proaste la cele bune. Virtuţile sunt măreţia lumii; să mergem, dar, în casele de pe malul râurilor, să ne legănăm copiii, să-i învăţăm ce este obiectivitatea şi curajul.

Şi o fierbere albă, ca sticlirea unei spade, se aprindea și se stingea, și nimeni nu înceta să cânte în suflet, fără a fi acompaniat de alte instrumente în afara isonului revoluționar: „Biet om, adu nesfârșite mulțumiri cerului că te-a scăpat de sub puterea despoților făcători de rău!”

Și-n adânc, toate prefacerile prin entuziasm se topeau în năluciri ale fierberii ce aduceau la suprafață alte măști.

Saint Just, dragul de el, el însuși venit de nu se ştie unde, nonconformist bântuit de complexe şi înălţare, totodată, zicea: secretul revoluţiei se află în cuvântul „Îndrăzniți”. Uraaaa!

L-am întrebat cât să fie, oare, ceasul. Mi se părea că soarele zilei mari apunea și se punea de o noapte al cărei capăt se încropea pe etape.

Mi-a arătat 30 de exemplare ale unei broşuri închinate virtuţii, opuse constituţiei civile a clerului. M-a luat cu el la Municipalitate; strânsese acolo populaţia oraşului Belancourt să-l asiste la depunerea juruinței.

Avea 25 de ani.

În faţa gărzii naţionale, a ofiţerilor municipali în uniformă de gală, în bătaia tobelor, întinzând mâna dreaptă, jură, în faţa adunării împietrite, emoţionate, fermecate de priveliştea barbară, să moară pentru patrie şi mai degrabă să piară prin foc decât să uite acest jurământ.

Și iată-l şarjând  în fruntea escadroanelor republicane; se arunca în luptă cu morile de vânt care nu erau chiar mori, ci femei, bătrâni, copii, bărbați vii, care voiau tot libertate și prosperitate, dar pe firea lor.

Căci, zicea: „Revoluţionarul nu trăieşte pentru sine; deviza lui este totul sau nimic; învinge sau piere. Neîmpăcat, rămâne duşman al oricărei minciuni, al oricărei îngăduinţe – căci e-n pace cu propria-i inimă. Rostește adevărul pentru a instrui şi nu pentru a jigni; este pe atât de bun pe cât de rău a fost cândva… Revoluţia cere sânge. Dacă nu-l vom vărsa pe-al duşmanilor noştri, ni-l vor vărsa ei pe-al nostru! Să piară tot ce ni se opune! Un stat nou nu se poate face cu menajamente, ci cu rigoare sălbatică faţă de tot ce este învechit! Naţiunea se regenerează doar pe mormane de cadavre! În ziua în care voi fi convins că este imposibil să îi dau poporului francez moravuri blânde, energice, sensibile şi nemiloase faţă de tiranie şi nedreptate, îmi voi înfige un pumnal în inimă”.

De la Jean Jacques Rousseau la Saint Juste și Robespierre. În pregătire – etapa de la Karl Marx la Lenin și Stalin, de la Iorga la Iohannis.

Saint Simon se va lăsa executat fără să spună un cuvânt, consfinţid astfel sfârşitul la care îl obliga patetismul discursurilor sale. Pe scenă urcau, unul câte unul, alți lustragii de vorbe frumoase, cu iubire de ranguri și bogăție, căci nici ei, vorba înțeleptului, nu puteau şterge nimic din ce era înrădăcinat în om, s-a născut odată cu el.

Și am rămas singur, cu rapoartele  generalilor trimiși pe malul râurilor să legene noile generații, să le înveţe ce este obiectivitatea şi curajul. Generalul Westermann, trimis să moșească nașterea lumii noi  în Vandeea răsculată,  raporta:

„Nu mai există Vandeea, cetăţeni republicani; ea a murit sub sabia noastră liberă (rostind adevărul pentru a instrui și nu pentru a jigni) împreună cu copiii şi mamele lor. Am înmormântat-o în mlaştinile şi pădurile din Savernay. Conform ordinelor pe care pe le-aţi dat, am zdrobit copiii sub copitele cailor, am masacrat femei care, cel puţin acestea, nu vor mai da naştere la bandiţi. Nu-mi pot reproşa luarea nici măcar a unui prizonier, am exterminat totul… Husarii mei au cu toţii la coada calului zdrenţe din steagurile banditeşti. Drumurile sunt presărate cu cadavre. Sunt atâtea încât, în mai multe locuri, formează piramide. Se împuşcă fără încetare la Savernay căci în fiecare clipă sosesc bandiţi care vor să se predea.

Nu facem prizonieri, căci ar trebui să le dăm pâinea libertăţii şi mila nu este revoluţionară. Vandeea nu mai există!”

Nu isprăvisem bine de citit raportul generalului Westerman, și mă și fulgeră bănuiala că, dacă ar fi să las libere frâiele emoției în fața vitejiei revoluționare,  nu-mi voi găsi loc în închipuire pentru alte și alte fapte glorioase care vor urma. Și așa a fost.

Populaţia din Vandeea se încăpățâna să creadă că revoluția da, e bună la Paris, modelele se schimbă acolo, cum își schimbă ei ciubotele de iarnă cu încălțările de vară; nu tot ce se născocește la Paris se încalță și în Vandeea. Revoluție, da. Paris, ba! Ei se mulțumesc cu ce-au învățat de la părinții lor. Au biserica lor, portul lor, obiceiurile lor. Și s-au pus pe însulițat cu furci și căsăpit cu secere tot ce nu era vandeean.

Sosi sorocul când avea să se facă clipa oră, ora zi, și ziua lună, în care liderii de o parte și de alta porunceau să se sacrifice totul pentru idealurile lor. Idealurile se numeau și pe-atunci tot idealuri, doar că, în numele lor, se ucidea diferit.

În Vandeea, noaptea îmbălsăma inimile contra furtunii; vandeenii puneau mâna pe arme: cuţite, furci, coase, puşti de vânătoare, ciomege. Mâinile erau ca la Paris,  la fel și funcțiunile acestora, diferea doar eficacitatea. Oraşul Saumur fu cum-necum eliberat; isprava le aduse  15.000 de puşti şi cinci tunuri. Angers s-a predat mimetic, dacă tot se împământenise obiceiul; entuziasmul nu mai avea margini; izbânda era izbândă, dușmanul, după gust; încleştarea balansa când într-o parte, când în cealaltă.

Chantillon, Montaigue, Mortagne – rând pe rând erau când cucerite, când recucerite, când recucerite, când cucerite. În cele din urmă, pronia avertiză ca nu cumva din joacă să se uite ce spunea stoicul Seneca, cum că nimic din ce s-a născut odată cu omul nu poate fi schimbat. Generalii vandeeni intrară în dezacord asupra obiectivelor şi hotărâră să lupte separat. A durat ceva timp până și-au împărțit dușmnii. Din nefericire, dușmanul nu a avut răbdarea să aștepte. Orgoliile dospeau ceva din natura sinucigaşului. Pământul Vandeei se aureolă cu nimbul haosului;  începu exodul dincolo de Loara, în direcţia Granville, unde se spera a găsi alimente. În urmă, pădurile, dumbrăvile, codrii arătau ca după Crăciun:  animalele – obosite; sălaşurile – adormite, recoltele – hocus-pocus.

Și chemarea Parisului:

„Soldaţi ai libertăţii, bandiţii din Vandeea trebuie să fie exterminaţi înainte de sfârşitul lunii octombrie, salvarea patriei o cere”. (Și multe alte vorbe de sorginte eroică, patriotică). Nerăbdarea ordona, curajul trebuia să înfăptuiască. Recunoştinţa naţională îi aştepta zeci și sute de ani pe toţi cei a căror valoare şi patriotism (vezi generalul Westermann și gașca) vor fi întărit pentru totdeauna libertatea şi republica! Ca-ntr-un ocean, fluxul aducea valurile, refluxul le retrăgea. Libertatea unora era nonlibertatea altora, și nu știam dacă inversul se potrivea. Ba cred că da. Căci, dacă mă gândesc bine, nu era vorba de nicio libertate. Nici la unii, nici la ceilați. Așa ceva n-a existat și nu va exista vreodată. Libertatea, ca să fie liberă are legi. Legile sunt constrictive; le respecți, nu mai ești liber… Vă las să vă descurcați singuri până voi reveni.

Într-un vacarm de carnaval, (avea dreptate pronia) generalul Turreau, comandant al armatei de Vest, scria ministrului de Război :

„Mă grăbesc să-ţi dau samă de măsurile pe care le-am luat… Fiecare şef de coloană are ordin să răscolească şi să incendieze păduri, sate, oraşe şi domenii rurale, exceptând locurile pe care le consider posturi importante şi necesare pentru a restabili comunicaţiile.

Punctul de corespondenţă este Cholet, unde voi fi şi eu la aceeaşi dată, după ce voi fi fugărit vânatul, cu coloana din centru, în fruntea căreia mărşăluiesc…”

Și dă-i și fugi sub cerul nopții în flăcări de iad. Încât mă întreb dacă iadul exista și înainte de descoperirea focului cu flăcările sale învăpăiate iado-revoluționar.

„Vandeea, răspundea pașnic ministrul, trebuie să fie un cimitir naţional”. Iată, într-adevăr, pacea râvnită. Trebuiau eliminate „în mod prioritar femeile, brazde reproducătoare,  şi copiii, pe cale de a deveni noii bandiţi”.

La Bourgneuf şi la Nantes, ca-ntr-o petrecere continuă, (la chef, ca la chef) penisuri tăiate, cercei din testicule arborate la centură ca trofee, cartuşe în organul genital al femeilor. Într-o veselie revolționară.

Lamberty , pentru că salvează câţiva copii de la înec, e arestat şi condamnat la moarte. Vorba proniei: nu care cumva să uitați, în joacă, spusele nemuritorului Seneca: omul s-a născut om, după chipul…

Li se părea că erau împresurați de preziceri și vârâți până peste cap în zvon de baladă, ce să mai zic și eu: lumea fără un ideal ca lumea e serbăd. Ce spun eu searbădă? Ar fi o lume prozaică, și căreia, de n-ar fi întărit-o zilele și nopțile de reverie, cu greu i-ar fi dat crezare tinerii școliți, bacalaureații, cum le zice Erasmus..

Carrier îi însoți până la drum pe toți cei ce veniseră la spectacol și, după plecarea acestora, se dedică raportului următor:

„Toţi locuitorii acestei regiuni, de la mic la mare, au participat, mai mult sau mai puţin activ, la acest război. Războiul va fi terminat doar atunci când nu va mai rămâne un singur locuitor în Vandeea.”

Dulce ca înghețata de vanilie: nu mai e, nu mai e nici dulcele.

Și înalt tumult  de dreptate.

Generalul Amey dă foc tuturor femeilor de la La Rochelle până la Les Herbiers; pe o distanţă de trei leghe.

Patrioţi, cu certificatele de civism în mână, cereau să le fie cruţată îmbrăcămintea, și ca-ntr-o poezie cu rimă, li se frânse doar beregata.

Fânul era ars în grajduri (igienic), grânele, în hambare (cine n-ava hambare, n-avea nici grâne), vitele, în staule. Cultivatorii care încercau să-şi dezlege boii erau împuşcaţi pe loc, pentru discriminare.

Regiunea Vandeea se va numi departamentul Venge (Răzbunat) – căci un om nu se  revoltă  împotriva republicii. Patria e monarhul. Cine o face nu este om, este antimonarhist. Teritoriul lor nu poate avea un nume, pământul trebuie să fie repopulat cu buni republicani în departamentul Venge.

Carrier refuză orice sentiment de mărinimie:

„Să nu vină nimeni să ne vorbească de omenie faţă de aceşti vandeeni feroce; ei vor fi exterminaţi cu toţii; măsurile adoptate ne asigură o rapidă întoarcere la linişte, dar nu trebuie să lăsăm nici măcar un singur rebel, căci căinţa lor nu va fi niciodată sinceră –  rasa este blesemată. A o lăsa să scape, ar însemna să ne solidarizăm cu crima existenţei lor” .

Carrier, către ministrul de război:

„Înfrângerea bandiţilor este totală, posturile noastre îi prind şi-i aduc la Nantes cu sutele; ghilotina nu ajunge; am luat hotărârea să fie împuşcaţi; se predau aici şi la Angers cu sutele. Le asigur aceeaşi soartă ca la toţi ceilalţi. Îl poftesc pe colegul meu Francastel să nu se îndepărteze de această salutară şi expeditivă metodă, din considerente umanitare; eu curăţ pământul libertăţii de aceşti monştri”.

Cetăţeanul  Minier:

„Mai sunt câteva detaşamente ale trupelor noastre care răscolesc toate satele din jurul lui Savenay, pentru că acolo sunt încă arme şi bandiţi ascunşi prin case, dar sunt puţini; se pare că au scăpat doar vreo şase sute, pe care o să-i prindem la Angers”.

Era vorba de a elimina 815.000 de locuitori şi de a nimici un teritoriu de 10.000 de kilometri pătraţi.

Un farmacist din Angers, fizician şi alchimist, pe nume Proust, inventează un germen ce ar putea să facă mortal aerul unei întregi regiuni; inventează o bilă de piele umplută cu o compoziţie al cărei abur degajat de foc ar trebui să asfixieze orice fiinţă vie foarte departe în jur.

Generalul Santerre e de părere că bine ar fi să se recurgă la mine, mine din abundenţă, cu fumuri soporifice.

Carrier propune folosirea otrăvii:

„Otrava e mai sigură decât întreaga voastră artilierie, domnilor! Otrăviţi sursele de apă, otrăviţi pâinea pe care o veţi abandona voracităţii acestei armate de bandiţi şi lăsaţi-o să-şi facă efectul; uciderea cu arsenic e mai puţin costisitoare decât ghilotina”.

Ziaristul Camille Desmoulins:

„Nu pot pricepe cum putem condamna la moarte în chip serios aceste bestii  cu chip de om; nu avem decât să-i călcăm în picioare, nu ca la război, ci ca la vânătoare; cât despre cei care sunt făcuţi prizonieri, în sărăcia şi lipsa de hrană de care suferim, ar fi bine să-i schimbăm cu boii lor din Poitou…”

Ghilotina, „răzătoarea naţională”, era costisitoare: călăul percepea 59 de livre, 50 pentru el şi 9 pentru cărător; gloanţele erau rare, destinate eforturilor de război; baionetele şi săbiile se rupeau uşor, paturile puştilor, ca măciuci, nu erau destul de solide; călăii-soldaţi, insuficient de căliţi.

Hainele, dinţii, părul, totul era scos la mezat; oraşele mari şi mijlocii – transformate în centre de exterminare – oameni urcaţi pe vapoare lăsate în mijlocul râului, scufundate după doi kilometri şi jumătate.

„Antecamere ale morţii”, la Nantes şi Le Bouffay – lagăre sub cerul liber, pe insulele Loirei – nave-închisori, la Angers sau Pont-de-Cé – prizonierii îngrămădiţi unii peste alţii, răpuşi de boală, se ucideau între ei.

Amorţeală cu grad mare de risc; se revine la ghilotină, la împuşcări masive şi înecări; mari festivităţi şi banchete chiar la faţa locului; înecuri pe cupluri, poreclite „căsătorii republicane”.

Nuduri legate în poziţii obscene între bărbat şi femeie, de preferinţă tata şi fiica, frate şi soră, preot şi călugăriţă.

Încărcătura umană în galiote prevăzute cu saborduri; în larg – scânduri făcute bucăţi cu lovituri de topor; apă ţâşnind din toate părţile, vase scufundate, supravieţuitorii trecuţi prin tăişul sabiei: „însăbiere”.

Gabare încărcate cu oameni la La Prairie aux Doux; sute de oameni înecaţi şi tăiaţi în bucăţi; focuri de armă asupra oamenilor de deasupra; femeie încă vie cu copil mort la piept; fată încolăcită în jurul mamei ei; copil pe eşafod, către călău: „O să mă doară tare?” – asfixiere în gropi acoperite; ţipete sinistre, vecini deranjaţi .

Generalul Turreau ordonă:

„Camarazi, intrăm în ţinutul răzvrătit. Vă ordon să daţi foc la tot ceea ce poate fi ars şi să-i treceţi prin tăişul baionetei pe toţi locuitorii pe care îi veţi întâlni!

Ştiu că pot exista câţiva patrioţi în acest ţinut. Nu contează, trebuie să sacrificăm totul…! Dacă intenţiile mele sunt bine sprijinite, nu vor mai exista în Vendeea nici case, nici hrană, nici arme, nici locuitori!”

Generalul Caffin rezumă astfel în raportul său:

„Ordonasem să fie trecuţi prin tăişul baionetei toţi sceleraţii ce ne-ar fi ieşit în cale şi să se dea foc fermelor şi cătunelor din jurul Jallais-ului; ordinele mele au fost executate cu precizie şi, în clipa de faţă, 40 de ferme luminează câmpia”- femei însărcinate – zdrobite sub teascuri; femeie spintecată de vie, la Bois-Chapelet – membre însângerate, sugari purtaţi în triumf în vârful baionetelor; în La Chapelle, tânără violată, agăţată de un stejar, spintecată cu sabia până la cap… – la Pont-de-Cé, piei de vandeean tăbăcite, croite apoi în pantaloni de călărie; la Clissons, cadavre fierte pentru grăsime…

Carrier declara:

„Să nu vină nimeni să ne vorbească de omenie faţă de aceşti vandeeni feroce. Ei vor fi exterminaţi cu toţii. Măsurile adoptate ne asigură o rapidă întoarcere la linişte în această regiune. Nu trebuie să lăsăm nici măcar un singur rebel; căinţa lor nu va fi niciodată sinceră. În ziua în care bandiţii au intrat în Cholet, femeile, în număr mare, masacrau fără milă prizonierii. Copilandri de treisprezece – paisprezece ani ridicau arma contra noastră, iar cei mai mici erau iscoadele bandiţilor. Declar că atâta vreme cât  va mai exista un singur rebel de cealaltă parte a Loirei, nu vom putea fi siguri de liniştea noastră. Sunt cu totul de părere să-i nimicim pe toţi în vânătoarea generală pe care o vom face şi care ne va scăpa, în sfârşit, de acest război infernal…”

Genocidele erau ale oamenilor pentru oameni; unii mureau, alţii omorau. Oameni. Judecătorii care condamnau genocidul erau genocizători sub acoperire. Cu genouciși cu rafinament, civilizat.

Merkelienii, în Evul Nou: de ce să ucidem și să nu ne asigurăm slugi?

În anul când se năştea Saint Just, Jean-Jacques Rousseau, părintele suveranităţii poporului, începea s-o ia razna – invitat în Anglia de prietenul său, filozoful David Hume, i se năzări că motivul chemării ar fi fost acela al uciderii sale.

Veacurile îşi văd de mers într-o direcţie ştiută doar de ele.

Până găsesc o altă încheiere, vă invit să-l ascultați pe

Jules Michelet, coborându-și glasul:

„Ne aflăm în iulie 1794. Cimitirele din Paris nu mai pot înghiţi cadavrele pe care le livrează ghilotina fără oprire, în fiecare zi din ce în ce mai numeroase.

Miasmele devin insuportabile; începe teama de epidemii. Trăitorilor în vecinătatea cimitirelor le este lehamite să mai vadă cadavrele revenind la suprafaţă şi să calce în râul de putreziciuni care se scurg din cimitire”.

Căldura era terbilă şi, fără îndoială, agrava lucrurile. În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că plângerile erau mereu aceleaşi, în orice cartier, în orice anotimp. Era o trăsătură generală a imaginaţiei populare. Cimitirele destinate ghilotinaţilor sensibilizau, nelinişteau, făcându-i pe toţi să se teamă de epidemii.

Plângerile au început la 7 februarie, în plină iarnă, în cartierul De la Madeleine, pe atunci un cartier mai puţin populat şi bine aerat.

Comuna a hotărât, în urma acestor plângeri, să închidă cimitirul şi să facă înhumările la Monceau. Danton, Desmoulins, Lucile, Chaumette au inaugurat noul cimitir cu leşurile lor.

Fiindcă autorităţile nu ignorau afecţiunea şi fanatismul legate de aceste nume, o vreme, înhumările de la Monceau au rămas un mister.

Când totuşi a început să se afle că înhumările aveau loc la Monceau, au început alte reclamaţii. A doua zi de la teribila lege din Prerial care trebuia să accelereze maşina revoluţionară, s-a decis ca execuţiile să nu mai aibă loc în Piaţa Revoluţiei, ci în Piaţa Saint-Antoine (sau Bastilia).

Acest cartier, cel mai comercial din Paris, era invadat de valuri de urlători recrutaţi anume, de cumetrele ghilotinei, comedianţi teribili, mereu aceiaşi, care puneau oamenii pe fugă.

Mult timp după aceea strada a rămas tristă şi funestă… Până la urmă s-a decis ca execuţiile să se facă la capătul celălalt al foburgului, la bariera Tronului.

Şirul lugubru de căruţe străbătea strada pe toată lungimea ei. Feluritele drame oferite privirilor se petreceau sub ochii celor ce munceau din greu, sub privirile săracilor, ale populaţiei care suferea; aceştia erau şi cei mai iritaţi.

Acolo era fibra umană cea mai dură. Accidentele tragice ale familiei şi ale rudelor, tinereţea debordantă a unora şi bătrâneţea altora, toate aceste lucruri care ţin de natura omului, erau mai puternic simţite în lumea lucrătorilor decât în lumea de plăceri, mai sensibilă la lacrimi, dar, în fond, mai egoistă, gata să întoarcă privirea şi să-şi dea putere prin plăceri şi uitare.

Foburgul, din contră: departe de distracţii şi de plăceri, rămânea doar cu aceste impresii. Femeile le resimţeau puternic; vorbeau deschis, deseori seara îşi aminteau şi repetau la infinit ceea ce vedeau ziua. Cu vorbre aspre, pline de mânie, încet-încet, inimile vibrau.

Frumoasă răsplată pentru patriotismul lor! Cartierul devenise abatorul, cimitirul Revoluţiei. Locuitorii au declarat că nu mai pot suporta mirosul.

Exista un remediu. Să se arunce var nestins pentru a se grăbi distrugerea cadavrelor.

Dar şi un obstacol: ghilotinaţii erau amestecaţi cu morţii din cartier, nu puteau fi arşi cu var nestins unii fără ceilalţi.

Comunitatea a ales un alt loc, la extremitatea foburgului, la Picous, aproape de zidul de incintă al barierei, unde aveau loc execuţiile.

Era grădina unei comunităţi ecleziastice canoniale pentru femei. Comuna, din pricini de utilitate publică, a luat jumătate din grădină, a înconjurat-o cu un gard de scânduri şi a pus să se sape gropile comune.

În nici două săptămâni, prima groapă comună deborda. Comuna a pus să se sape a doua groapă. Scenele lugubre se petreceau noaptea: cadavrele erau dezbrăcate, veşmintele erau trimise la râu şi de acolo la aziluri. Angajaţii cereau să le ridice un şopron de scânduri măcar, căci vântul le stingea lămpile şi rămâneau în întuneric cu ghilotinaţii.

Nemulţumirea cartierului ajunsese la culme. Sângele inunda locul, nu era altă soluţie decât să se sape o groapă de şase picioare, în toate sensurile, acolo unde se mai putea.

Terenul dur şi argilos nu absorbea nimic: totul se decompunea. Emanaţiile teribile se răspândeau până departe. Se acoperea groapa cu scânduri, dar acest lucru nu împiedica lucrarea vântului care, de oriunde sufla, aducea miasmă greţoasă de putreziciune.

Arhitectul oraşului, Poyet, propuse ca sângele să fie colectat într-un fel de roabă căptuşită cu plumb şi să fie transportat zilnic, după fiecare execuţie.

În realitate, situaţia din fobourg nu era deloc reconfortantă. Erau trei cimitire, toate trei alarmante. Argila scotea totul la iveală. Totul ieşea la suprafaţă. Putreziciunea fierbea şi deborda sub soarele de iulie.

Cadavrele erau bătute în scânduri: leşurile ieşeau la iveală printre crăpături. Se arunca var cu nemiluita, dar se vărsa prea multă apă, ceea ce înrăutăţea şi mai mult lucrurile.

Arhitectul a găsit un teren dincolo de bariere, pe drumul spre Saint- Mande. Era o veche carieră de nisip, abandonată, numită Mont-au-Poivre. Numai că trebuia timp pentru a o adapta acestor treburi.

Acest loc, zicea Poyet, va fi mai târziu bun pentru o vie şi o livadă cu pomi ale căror roade nu vor fi de lepădat. Comuna recomandă să se ardă peste gropi cimbru, salvie şi ienupăr.

Un artist inspirat de aceste cadre, a imaginat un monument pentru combustia morţilor, care ar fi simplificat totul: un vast portic circular, de la un pilastru la altul, multe arcade şi, sub fiecare, o urnă care conţine cenuşa.

Un imens aparat chimic care, fără dezgust, fără oroare, scurtează treaba Naturii, cuprinzând întreaga naţiune, la nevoie, pentru ca astfel, din starea maladivă, tulbure, murdară, pe care o numim viaţă, să se facă trecerea la starea de pace a repaosului etern…”

 

Citeam totul, atât din curiozitate, cât și pentru a-mi potrivi pașii la mersul omului – natură. Învățasem multe din ce apucasem să agonisesc în călătoria asta. Văzusem lucruri vrednice de mirare și văzusem fapte ce mă înspăimântaseră; obiceiuri felurite, unele mândre, altele înspăimântătoare, și toate erau ale oamenilor drepți, cu frica lui Dumnezeu. În cele din urmă am trecut print-o furtună care a ținut ceva mai mult de două mii de ani, la capătul cărora am ajuns a-l parafraza pe Alexandru cel Mare: am văzut totul și totul era un rahat din care nimeni dintre cei prinși într-însul nu scăpase de moarte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.