Acasa > Articole > Presa > Nero neştiutul – cap. II

Nero neştiutul – cap. II

Nici istoria nu este perfectă. E scrisă de învingători. Dar învingătorii de azi, din mileniul nostru, să zicem, pot fi învinşii din mileniul următor. Şi invers. Sigur, sunt multe exemple. Chiar şi eu am descoperit o victimă a învingătorilor. Învingători care au fost când învingători, când învinşi: exponenţii culturii evreieşti. Printre victimele acestora, eu l-am descoperit pe Nero. În aşa-zisul incendiator al Romei, respectând faptele şi personajele istorice, dar expuse sub o altă lumină, eu întrevăd Prometeul de mâine – mâine putând fi şi peste o mie de ani. Iar asta nu e tot. Dacă Hitler nu ar fi atacat evreii, nici până în ziua de azi nu s-ar fi pus problema Holocaustului, aşa cum nu s-a pus, de exemplu, în cazul americanilor cînd au aruncat bombele de la Hiroshima şi Nagasaki. Dar în ce priveşte adevărul despre Nero nu sunt singurul. Istorici precum Arthur Weigall şi Edward Champlin au întrezărit adevărul, dar l-au pus între paranteze. Motivul nu e greu de ghicit.

„Sentinţa” îşi asumă răspunderea de a-l face pe Nero cunoscut integral şi publică în foileton romanul „Nero neştiutul” de Nicolae Cristache.

 

Capitolul II

 

Messalina şi Domitia Lepida aveau zilele numărate… Şi-n salonul lui Fabius se auzi vestea că mama lui Nero a fost chemată din exil. Intuiţia de cititor în capete îi spunea bărbierului că împărăteasa Messalina şi Domitia Lepida, mama ei, aveau zilele numărate.
 

Nici istoria nu este perfectă. E scrisă de învingători. Dar învingătorii de azi, din mileniul nostru, să zicem, pot fi învinşii din mileniul următor. Şi invers. Sigur, sunt multe exemple. Chiar şi eu am descoperit o victimă a învingătorilor. Învingători care au fost când învingători, când învinşi: exponenţii culturii evreieşti. Printre victimele acestora, eu l-am descoperit pe Nero. În aşa-zisul incendiator al Romei, respectând faptele şi personajele istorice, dar expuse sub o altă lumină, eu întrevăd Prometeul de mâine – mâine putând fi şi peste o mie de ani. Iar asta nu e tot. Dacă Hitler nu ar fi atacat evreii, nici până în ziua de azi nu s-ar fi pus problema Holocaustului, aşa cum nu s-a pus, de exemplu, în cazul americanilor cînd au aruncat bombele de la Hiroshima şi Nagasaki. Dar în ce priveşte adevărul despre Nero nu sunt singurul. Istorici precum Arthur Weigall şi Edward Champlin au întrezărit adevărul, dar l-au pus între paranteze. Motivul nu e greu de ghicit.

„Sentinţa” îşi asumă răspunderea de a-l face pe Nero cunoscut integral şi publică în foileton romanul „Nero neştiutul” de Nicolae Cristache.

Capitolul II

Messalina şi Domitia Lepida aveau zilele numărate… Şi-n salonul lui Fabius se auzi vestea că mama lui Nero a fost chemată din exil. Intuiţia de cititor în capete îi spunea bărbierului că împărăteasa Messalina şi Domitia Lepida, mama ei, aveau zilele numărate.

Şi lumea, în aşteptare.

„Cum ziceai că va fi circul ăla al tău?”, îl întreabă complice pe Nero. „Înalt cât cerul şi întins cât toată Roma? Sper să nu mă uiţi!”
Nero, cu mintea nedezlipită de imaginea lui Circus Maximus, cu cei 150.000 de prieteni haioşi şi egali între ei, nu-şi mai amintea ce-a spus.
„Aşa am spus eu, înalt cât cerul? Dar nu vreau înalt cât cerul, vreau cât Circus Maximus şi mai lung decât Roma. Iar pe tine şi pe unchiul Paris nu vă voi uita niciodată!”
Şi e dimineaţă. Prin ferestrele deschise, Roma se împlineşte în zvon de pregătiri; începe o nouă zi de viaţă pe pământ. Fabius se precipită spre palat. I-a promis lui Nero, deşi nu ştie cum o va putea face, că va reveni la el cu veşti bune.
Palatul zumzăie ca un stup de albine agresat. Agrippina, nepoata noului împărat, este aşteptată la palat. Să fi aflat ea, oare, de încercarea Messalinei de a-i ucide odrasla în somn?
Agrippina este condusă înaintea lui Claudiu. Faţă-n faţă, nepoată de frate şi unchi subţirel la minte. La naşterea lui Nero, Agrippinei i s-a propus să-i dea numele Claudiu. A refuzat dezgustată. Cine s-ar fi încumetat pe vremea aceea să dea copilului său numele unui om la care nici cel mai cutezător dintre profeţi nu s-ar fi gândit ca la un viitor împărat?
Ambianţa e familială. Nu anunţă în niciun fel viitorul cuplu. Claudiu îşi iubeşte cu poftă nevasta de şaptespreze ani; pentru el, Agrippina este doar nepoata pe care a salvat-o de la o moarte sigură.
Fabius aşteaptă în holul imens ca fiind chemat cu treaba lui de bărbier. Messalina, soţia împăratului, apare veselă, cu tupeul adolescentei care s-a trezit peste noapte stăpâna lumii şi a inimii unui nerod, împăratul romanilor. Paşii săltăreţi nu trădează deloc ipocrizia obişnuită în cazul unei femei care urmează să se afle în faţa duşmancei de moarte. Fabius se ridică, aplecându-se din motive de reverenţă, dar şi pentru a nu fi recunoscut.
Prinde pe sub sprâncene îmbrăţişarea celor două duşmance: Messalina e posesoarea unei frumuseţi atipice: roşcată, cu pistrui, ca toată familia Ahenobarbilor, mijlocel delicat şi sâni agresivi, ochi alunecoşi peste un zâmbet parşiv, de o depravare inocentă, provocatoare. Agrippina se prezintă ca o vestală: sobră, castă, oarecum emoţionată de rolul pe care urmează să-l interpreteze.
Şi totuşi nu are emoţii… Fabius îşi înşiruise aprecierile pe firul vorbelor de salon, ca nişte clişee scoase la soare. Degrabă, ca bumerangul, gândul îi revine la ce vede cu adevărat: Messalina e doar un copil; de ce ar fi pus la cale o crimă? Tot ce trăieşte e un dar cuvenit, gustă viaţa mereu ca pe un frunct nou. De bună seamă nici n-a auzit de crimele despre care oamenii vorbesc, fără ca măcar unul să fi văzut cum împăratul Augustus, şi împăratul Tiberiu, şi ăla, şi ăla, erau otrăviţi.
Porneşte spre casa Domitiei. În drum, face un ocol pe la prăvălia unde chefliii îl aşteaptă de dimineaţă cu urechile avide de veşti de vândut. Lucius îl înlocuieşte şi gura nu-i tace. „Istoria ştie ce face”, încheie la repezeală când Fabius apare pe uşă. Surpriză însă; stăpânul nu-l bagă în seamă. „Stăpâne, îl întreabă Lucius contrariat, eşti supărat pe mine? Nu mi-ai spus nu mă enerva, broscoiule !” „Acum chiar mă enervezi!”, îl repede Fabius. Lasă bocceluţa cu ustensilele de bărbierit şi iese prin uşa din spate, să nu fie chemat la vorbă.
În camera de zi din vila mătuşii Domitia, Nero, nemişcat ca o păpuşă, se lasă ferchezuit de mătuşă şi cele două bone, Egloge şi Alexandria. Cea mai bună dintre mame, cum o va numi mai târziu pe Agrippina, este pentru el o străină. Totuşi nu are emoţii; are 150.000 de prieteni, acum mai puţin unul, pe Septimus; nu are spaime în faţa necunoscutului. La apariţia lui Fabius ochii i se deschid ca-n faţa apariţiei unei lumini mult aşteptate; îşi reprimă totuşi orice pornire de bucurie. Fabius l-a învăţat, pentru a nu deconspira natura secretă a relaţiilor dintre ei, să-şi ascundă sentimentele faţă de el.
Domitia se vântură de colo-colo ocărând pe toată lumea. Corpul ei masiv, leneş de obicei, dă probe de agilitate surprinzătoare. Fabius o trage deoparte pe Egloge. Că de ce i-a dat de înţeles că şarpele a fost strecurat ca să-l ucidă pe Nero?
„Păi de ce altceva?”
„Ştii că eşti puţin nebună?”, observă Fabius. „Şi m-ai înnebunit şi pe mine!”
„Fabius, mamă, nu-s nebună. Copilul ăsta, Britannicus, l-ai văzut; e gălbejit, are spasme, tremură şi leşină; cum să fie declarat moştenitor, când ăstălalt, al nostru, e ca un tigruţ. Arată de pe acum a împărat, e un Germanicus adevărat. Dacă era ca Britannicus să fie declarat moştenitor, împăratul o făcea la naştere, nu acum. Unde s-a mai văzut ca un împărat bătrâior să aibă un moştenitor şi lumea să nu iasă în stradă, iar tatăl să nu-şi iasă din fire de bucurie?”
Şi Fabius a zis: „Eşti deşteaptă, femeie! Prea deşteaptă ca mintea să n-o ia razna. Messalina e totuşi un copil”.
„Bine, Fabius”, zice Egloge împăciuitoare. „Aşa să fie, cum spui tu!”

Altfel îşi închipuise scena regăsirii mamă-fiu… În stradă se aude apropiindu-se larma convoiului imperial. Cerul se luminează. Chiar şi norii se desfac în franjuri portocalii alunecând peste câmpul furat lui Nero de surorile tatălui. Speriat de ameninţările mătuşii: „Rămâi unde eşti, şi să n-aud smiorăcăituri de fetiţă proastă!”, Nero rămâne stană de piatră. E tras la faţă, arată ca un pui de bogdaproste – departe de imaginea prinţului, la care ar fi avut dreptul. Agrippina acoperă cu sărutări neîndemânatice statuia rece a copilului. Şi unul şi celălalt sunt stingheri în ceea ce ar trebui să semene a tandreţe. Mama se opreşte cu săruturile la încheietura mâinii, pe locul de unde el tocmai dezlipise amuleta.
„Ce-ai păţit aici?”
Fabius şterge putina; în verandă se întreabă: de ce-o fi crezut el că băiatul ponosit din fosta conductă de apă se putea preface peste noapte în zeul-soare Ra, ca şarpele Amduat? Altfel îşi închipuise scena regăsirii fiului abandonat de mama surghiunită înainte de a-i fi simţit zvâcnirile inimioarei.
Bona Egloge iese ca fulgerul, se poticneşte şi cade la picioarele lui, plângând în hohote. Domitia o urmează, o ridică sub potop de ocări: „Ce te-am învăţat eu şi ce-ai răspuns tu, blestemato?”
Şi că o dă afară dacă nu revine şi nu vorbeşte cum a învăţat-o.
Înainte de a se urca în lectică, Agrippina se opreşte să înfrunte grupurile de oameni, mai ales femei şi copii, care veniseră să vadă şi să aibă ce povesti. Lucius, ucenicul lui Fabius, se apropie de Nero:
„Dă mâna, îi spune, şi nu zice nimic”.
Nu era nevoie de mai mult; dezmeticit parcă din somn, fiul Agrippinei îl îmbrăţişează – chiote şi aplauze în mulţime, „Aşa, copii, aşa!” Încurajările sfârşesc brusc când apare Domitia Lepida; se aud huiduieli. Antipatia plebei faţă de Domitia şi neamul Ahenobarbilor o aduce pe Agrippina cu picioarele pe pământ: a aflat că, la nevoie, poate avea un sprijin puternic în plebea inimoasă.
Prin fiica ei, neastâmpărata Messalina, mătuşa Domitia se răzbună pe huiduielile străzii în contrast cu aplauzele pentru bastardul cumnatei: o acuză pe Iulia Livilla, sora mai mică a Agrippinei, revenită din exil odată cu aceasta, de relaţii adulterine cu filozoful Lucius Annaeus Seneca.
Iulia este izgonită din ţară şi după câteva săptămâni este ucisă, la ordinul aceleiaşi. Seneca este trimis în exil în Corsica, pe atunci o insulă sălbatică. Agrippina înţelege: avea să-i vină rândul cu următoarea ocazie.

Cutiuţa cu otravă dispare… Şi mai înţelege că are nevoie de bani. De munţi de bani. De toţi banii lui Passienus Crispus, poate cel mai bogat roman la ora aceea; acesta era căsătorit cu a doua cumnată a Agrippinei, pe care o chema tot Domitia, Domitia doi.
Bogatul roman se simte iubit brusc de o prinţesă din familia Iuliilor şi se topeşte de la primele desfătări. Agrippina îl desparte de Domitia doi; începe o legătură de amor care durează tot atâta vreme cât a fost nevoie să apară. Otrăvit? Cine ştie? Cine să mai ştie? Cutia în care Agrippina îşi ţinea otrava n-a mai fost găsită. Passienus Crispus, bărbatul sedus, lasă prin testament întreaga avere noii soţii şi moare la timp. Agrippina îşi ocupă cu prestanţă locul în lumea bogaţilor, ca femeie virtuoasă, cu viaţa închinată unicului său copil.
Lupta cu familia Ahenobarbilor, Domitia şi Messalina, se duce de-acum în câmp deschis.
Este ucis al treilea stâlp al imperiului… În galop istoric, Agrippina îşi dedică tinereţea îngrijirii unchiului Claudiu; o femeie ca ea ştie cum şi cât s-o facă; mâna ei pe fruntea unchiului divulgă dorinţe erotice greu de ascuns unui bărbat atât de pofticios. Curtea imperială devine de nerecunoscut; geme de austeritate şi virtute. Agrippina introduce cea mai severă ţinută de moralitate şi pedepse dintre cele mai aspre pentru cei bănuiţi de comportament indecent.
În acest templu sacru îi ridică statuie fiului necopt, alături de monumentele marilor Augustus şi Germanicus.
Şi zvăpăiata Messalina – nepăsătoare. Simte că poate face cu tembelul tot ce vrea; nu are decât să-i ofere, atunci când sunt singuri, din ce în ce mai rar, câteva clipe de plăcere. Azvârle cu banii pe fereastră, spre marea încurcătură a libertului Pallas, paznicul special al fondurilor împăratului, care nu poate, totuşi, să nu-i zâmbească. Aşteaptă, tot mai nerăbdător, doar clipa când să-i provoace prăbuşirea.
Lui Pallas i se alătură Narcis, libertul loial, al doilea mare libert al imperiului, revoltat de felul cum o fetiţă răsfăţată îl tratează pe binefăcătorul său, Claudiu. E pe punctul de a o rupe deschis cu Messalina. Punctul, ca şi Narcis, rămâne acolo, clătinându-se şovăitor.
O face Polibius, al treilea stâlp al puterii, după Pallas şi Narcis. Acesta chiar rupe relaţiile cu încăpăţânata împărăteasă; este om de cultură, îl traduce pe Homer în latină şi pe Vergiliu în greacă; misiunea sa principală este aceea de a-l ajuta pe împărat la studiile sale de istorie veche.
Cuprins de panică, nemaiştiind unde îi e capul, împăratul dă ordin ca Polibius să fie executat.

La jocul lor iau parte şi amanţii Messalinei… Galopul istoriei continuă vesel. Împărăteasa plesneşte de sănătate, tot mai pasională, mai romanţioasă – are acum 23 de ani şi un noian de infidelităţi şi amoruri care fac din sesiunea de bârfe din salonaşul lui Fabius un recital de glume şi descrieri amuzante.
„Da?”, se minunează Claudiu de parcă n-ar fi vorba de nevasta lui. „Atunci să fie interzise toate adunările cu mai mai mult de patru persoane, iar caraghiosului de Nero…” Şi n-a mai continuat. Iar Agrippina: „Să vină Nero la mine, pe unde umblă?” „Dragul mamei, i-a zis văzându-l pus pe şotii, câte persoane frecventează Salonul lui Fabius al tău?”
„O sută cincizeci de mii, mamă, de ce mă întrebi?”
Agrippina îi trage o palmă, pe care Nero n-o ia în seamă; fuge să continue joaca împreună cu Messalina, tovarăşă veselă de joacă în severitatea impusă de Agrippina în Palat. Au un joc preferat al lor, al ei şi a celor trei copii – Octavia, Britannicus şi Nero: de-a măştile. Nero îşi exersează talentul în arta desenului; reproduce chipuri de persoane cunoscute, iar Messalina, împreună cu fiii săi Octavia şi Britannicus, le însufleţesc împodobindu-le cu sprâncene de pluş, nasuri de portocală, plete şi tot felul de alte năzbâtii ale imaginaţiei lor. Uneori, la jocul lor iau parte şi amanţii Messalinei, aşa-zişii prieteni. Aceştia sunt apoi concediaţi unul câte unul şi trimişi la moarte pentru înaltă trădare; tot un joc al neastâmpăratei, dar de-adevăratelea.

Soţul Messalinei va fi ucis… Roma fierbe; în salonul lui Fabius se vorbeşte despre un singur subiect: anul acesta soţul Messalinei va fi ucis.
Agrippina îşi pierde capul:
„Să nu crezi tu, îl ia la rost pe Nero, că eu nu ştiu că, în ciuda interdicţiei, tu continui să te vezi cu bărbierul acela; am închis ochii şi nu m-am opus. Fii sincer cu mine, nu-ţi cer altceva: circulă prin oraş un zvon că soţul Messalinei va fi ucis până la sfârştiul anului?”
Nero confirmă din cap. Agrippina izbucneşte: „Eşti sigur? Aminteşte-ţi bine ce-ai auzit! Eşti sigur că e vorba de Messalina?”
„De împărăteasă!”
„De împărăteasă, mă rog, dar de ce soţul să fie ucis? De ce nu de-a dreptul împăratul? Ce-i aia soţul? Ce legătură are Messalina? Cine-i Messalina?”
Nero nu ştie mai mult. Mamă-sa se aprinsese împotriva lui. Repetă speriat:
„Din faptul că un cutremur anunţat nu s-a produs, profeţii au înţeles că soţul împărătesei va fi ucis până la sfârşitul anului”.
„Hodoronc-tronc!” Pallas nu crede. Râde: „O prostie mai mare nici că s-a mai auzit!”
Pe Narcis, libertul loial, nu-l interesează dacă e verosimil sau nu: „Ce dacă nu e verosimil? Se poate muri în toate felurile, chiar şi neverosimil!” Şi îi spune totul împăratului.
Budoarul lui Claudiu e martorul unor dovezi de tandreţe pe care doar o nepoată devotată ca Agrippina o poate arăta. Claudiu se ascunde încrezător la pieptul ei.
„Nu e nimic definitiv, îl asigură ea; Messalina a mai fost măritată; de ce n-ar fi vorba de primul soţ? Dacă ar fi vorba despre tine, profeţia ar fi sunat simplu: împăratul va fi ucis până la sfârşitul anului. De ce zice profeţia că soţul împărătesei? Cine e Messalina să aibă parte de profeţii? Numele ei este pomenit tocmai fiindcă e modul cel mai simplu de a fi indicat un bărbat anonim, care, desigur, nu eşti tu. Dar, continuă ea, ce-ar fi dacă, pentru mai multă siguranţă, am mărita-o pe Messalina în taină, fără ştirea ei? Atunci, blestemul profeţiei se va abate asupra noului soţ!”
„Să vină Pallas!”, porunceşte împăratul. „Ăsta e mai deştept ca noi toţi!”
„Pallas, ai auzit de prostiile care circulă în târg?”
„Prostii?”, face Pallas pe neştiutorul. La rangul său nu-şi permite să asculte prostii.
„Bine, bine, n-are răbdare Claudiu, nu-ţi permiţi la rangul tău, uite îţi zic eu, că eu îmi permit: se afirmă de către profeţi că anul ăsta voi fi ucis. Tu crezi în profeţii?”
„Îmi cer iertare, auguste, aş dori ca discuţia asta să fie confidenţială”.
„Uite, o declar confidenţială, vorbeşte!”
„În legătură cu zvonul… Deocamdată, e doar un zvon. Am întors lucrurile pe toate feţele şi am găsit o singură explicaţie: zvonul nu indică numele celui care va fi ucis, indică vag <<Soţul împărătesei>>. De unde, dar, ar putea să vină această ambiguitate?”
„Să-ţi spun eu de unde vine ambiguitatea asta? Atunci de ce te-am mai chemat?”
„Dar e simplu, auguste: fiindcă nu e vorba de Claudiu, soţul împărătesei, ci de cel pe care împărăteasa, în inima ei nestatornică, l-ar dori soţ.”
Claudiu cere ceva de mâncare şi o carafă cu vin.
„Inima împărătesei? Bine ai zis: nestatornică. De unde, atunci, ar putea şti cineva ce-i în inima Messalinei mele mâine, apoi poimâine şi tot aşa până la sfârşitul anului? Rămâi, zise, văzând că Pallas se ridicase. Un pahar şi gata! Hai, te rog! He-he! Inimioara Messalinei”.
Drăguţul împărătesei, vorbit de gura lumii, era Caius Silius, un tânăr cu multă prestanţă, foarte seducător; aparţinea unei familii aristocrate şi urma să ocupe în curând demnitatea de consul.
„Cum Silius, cum Caius?”, nu-i vine lui Claudiu să creadă.
Câtă vreme amantul nu avea nume, Claudiu fusese liniştit: un nefericit care, desigur, visează aventuri amoroase. Caius Silius era altceva; exista, era arătos, tânăr, nu mai era un nefericit. Se indignează: „Cum îndrăzneşte imbecilul s-o jignească pe Messalina?!”
„Dragul meu, îl linişteşte Agrippina, uite te mângâi, îmi dai voie, nu-i aşa? Messalina nu va şti de aranjamentul de care ţi-am vorbit; trebuie doar să-ţi pui sigiliul pe un act de căsătorie al Messalinei cu un alt bărbat; inimioară, neinimioară, nu mai contează. Viaţa la Palat îşi va continua cursul normal, la fel ca mai înainte. Iar după ce va fi trecut anul fatidic, şi soţul Messaliei, cel din actul iscălit de împărat, va fi ucis, împăratul Claudiu va putea să semneze, tot în taină, un alt act de căsătorie cu Messalina”.
Claudiu putea să abată de pe capul său prezicerea şi ea să cadă nu pe capul unui nevinovat, ci pe capul curtezanului nevestei.
„Nostim, nostim de tot. Nefericitul se va trezi ucis, dacă se va trezi, fără să aibă habar; ştiţi doar: e genul de încurcături care îmi plac mie, căci, printre multele mele haruri, am fost dotat şi cu acela de a agrea nespus subtilităţile şi şiretlicurile – Claudiu încerca să se amuze, vinul era dintre cele tari, sunt foarte bucuros să-i fac mat pe ceilalţi cu sofisticării, nu cu aprige răzbunări, atât pe prieteni, cât şi pe duşmani”.
Semnează actele necesare cu o bucurie copilărească. Doar îl propunea drept victimă a isteţimii sale pe Caius Silius, amorezul Messalinei, care, ce-i drept, nu putea fi cu adevărat amantul Messalinei, oricât de Silius şi Caius ar fi el; şi-l imagina, cel mult, ca pe un admirator nătărău şi plicticos al împărătesei; îşi merita soarta pentru uşorul exces de familiaritate avut cu stăpâna imperiului. Şi hazul mare va fi că nici Messalina, nici acest soţ fantomă n-aveau să bănuiască vreodată că însuşi el, Claudiu, îi transformase în soţ şi soţie, şi că în lunile care vor urma Messalina nu va şti nici un moment că, împărţind, ca de obicei, patul cu împăratul, de astă dată comitea un adulter. He-he!
Liber! Împărat! Celibatar!… Liber ca pasărea cerului! Chiar tânăr! Mai tânăr ca niciodată. Pleacă pentru câteva zile la Ostia, la 16 kilometri distanţă de Roma. Ne aflăm în octombrie; săbătoarea anuală a culesului coincide cu începutul lunii pline; va conduce personal slujba religioasă de deschidere a festivităţilor şi, pentru a nu adormi la masă, cum îi era felul, ia cu el două cuconiţe, nu excesiv de virtuoase, pe nume Calpurnia şi Cleopatra. Iar când va reveni la Roma, va trăi prima noapte de dragoste cu o adulterină, fosta sa nevastă; trăirea inedită îl excită; viaţa, da, merită a fi trăită!
Şi chef pe cinste: Claudiu este în formă mare; comandă mâncăruri, muzică; e cu o mână pe piciorul Calpurniei şi cu cealaltă pe piciorul Cleopatrei.

Continuarea, duminica viitoare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *