Acasa > Articole > Presa > NERO, NEŞTIUTUL (II)

NERO, NEŞTIUTUL (II)

Pentru că v-a plăcut primul capitol, iata si continuarea.

 

 

Împăratul Claudiu a aţipit pe sofaua pe care a luat prânzul. Petele de pe eşarfa de la gât confirmă un meniu bogat în sosuri; nimeni nu s-a gândit să-i elibereze gâtul şi să ascundă dovezile nu tocmai respectabile; e tot mai singur. Privirea lui Nero se opreşte pe labele picioarelor; sunt străvezii, suprafaţa uneia tresare când şi când pe venă. O poală a halatului atârnă neglijent; coapsa rămasă dezvelită mărturiseşte o conformaţie dolofană. Cel care doarme este un necunoscut; lui Nero i se pare că-l vede întâia oară. Discret, îi acoperă goliciunea cu partea poalei căzute. După primii paşi spre ieşire, întoarce capul. Rămâne stană; un ochi al adormitului îl fixează ciudat, şi parcă în colţul buzelor, unde i se prelinge o dâră de salivă, apare un zâmbet abia schiţat şi dureros de trist. După moartea Messalinei, împăratul era un mormânt de tăceri îndurerate. „Eram emoţionat, povesteşte Nero, trăiam ceva întâia oară”.

„Ştiu ce zici, şi te înţeleg, spune Fabius” după ce l-a ascultat pe Nero. „Am trecut şi eu prin aşa ceva. Printr-o despărţire vreau să spun. Eram un purcoi de amintiri, de om dus aiurea cu mintea. În vene nu-mi mai curgea sânge, ci vorbe; vorbe rostite în clipele de fericire, ori când iubita îşi ridica parşiv picioruşul dezvelit, la care se lovise voit, pentru a-mi întreţine treze simţurile; minciuni vinovate, răscolitoare de simţuri; alinturi, vorbe de ocară – chinuri, multe chinuri, de care capul îmi era plin, iar sufletul zob. Voiam doar să înţeleg, nimic altceva; atât, să înţeleg ce s-a petrecut cu noi”.

„Şi încă ceva, completează Nero. Împăratul părea liniştit, dus printre gânduri, şi deodată gemea”.
„Săracu’, îl deplânge Fabius, credea că, în sfârşit, găsise ceva lămuritor, un adevăr – ceva care-i ridica vălul şi înţelegea; fii sigur, nu după multă vreme, revenea în muţenie şi durere”.
„Şi totuşi, zice Nero, totul e atât de simplu”.
„Adică, ce-i atât de simplu?”
„Totul!”
„Totul nu există, copile. Nimeni nu va şti vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat”.
„Eu îl iubesc pentru suferinţa lui, Fabius, ţi-am mai spus. Şi mie mi-a fost dragă Messalina. N-are, bietul, măcar un prieten. Poate conta niţel doar pe fidelul Narcis. Dar Narcis nu-l iubeşte pe el, ca persoană. Ci ca împărat. Ca ocupant al tronului. Fabius, loialitatea lui Narcis are un singur obiect: Roma. Simte zbaterile din pântecele pământului ca un cal; instinctul îi spune că în adâncuri cineva lucrează intens”.

Zbaterile de care vorbea Nero pe vremea aceea chiar existau, dar nu în pântecele pământului, ci în cel al Agrippinei. Provocate chiar de nefericitul, fidelul Narcis.
Dezorientat de starea de nevindecat a stăpânului său, pune la cale însurătoarea acestuia; îi sugerează împăratului să se recăsătorească îndată cu Aelia Paetina, prima lui nevastă. „Fecunditate dovedită de chiar fiica voastră, Antonia, Rege Claudiu. De senzualitate nu mai vorbesc, e o femeie învingătoare, dovadă imensa ei avere, o pleaşcă nu altceva”. „Ei, nu, protestează Pallas: o femeie de care ai divorţat o dată şi pe care apoi o iei din nou poate să devină o fiinţă insuportabil de înfumurată”. Calist o propune pe Lollia Paulina, fosta soţie a lui Caligula: „ A domnit, cunoaşte meniul. Ce-i Pallas, ce nu-ţi convine?” Părerea lui Pallas era că „potrivită ca nimeni alta era chiar nepoata Agrippina; că nimeni altcineva nu este mai ataşat de împărat”.

Narcis părăseşte încăperea; aerul său spune: plec, n-am trebuinţe urgente, plec fiindcă nu vreau să iau parte la această nebunie. „Agrippina, a continuat Pallas după ieşirea grăbită a lui Narcis, coboară în linie directă din Augustus, fondatorul imperiului. O atare căsătorie ar uni familiile Iulia şi Claudia; altminteri, Agrippina s-ar putea mărita cu altcineva şi acest altcineva ar putea profita de o alianţă atât de nobilă pentru a râvni la tron şi a provoca tulburări”.
Agrippina, care ştia de susţinerea lui Pallas, trecuse deja la fapte; repeta scenariul cu bogatul Crispus; se apucă să-l seducă aşa cum ştie ea mai bine, fără menajamente, pe Claudiu. Împăratul are rezerve; simte pentru ea doar un fel de afecţiune paternă.
Narcis, ca o piatră care nu se mai poate opri din cădere, îi grăbeşte alegerea; cu ticăloşia potrivită, când e să se aleagă praful, îl împinge înspre amintiri cu nurii şi chemările senzuale ale primei soţii. „Nu ştii cât te invidiam, o, Cezar, când îmi vorbeai de bucuria de a avea o nevastă cu nurii şi priceperea Aeliei în a şti să şi-i pună în valoare!”

Doar că sufletul rănit al împăratului are nevoie de un şoc pentru a-şi reveni la viaţă; vede chemări în imediata sa apropiere, chiar la frumoasa sa nepoată; mângâierile nepoatei îl fac să uite de sine uneori, îl duc spre relaţii mai captivante decît cele între unchi şi nepoată. Încetează să se mai joace cu ea de-a unchiul afectuos; se transformă într-un iubit excesiv încălzit. Refuză, totuşi, ideea unei căsătorii. Ceea ce îl interesează pe el şi îi flatează vanitatea este să se închipuie sfărâmând barierele castităţii nepoatei sale. Ca să şi-o facă însă nevastă în ciuda legii incestului, e cu totul altceva. Sfârşeşte prin a propune ca în această privinţă să se pronunţe Senatul; el se va conforma voinţei acestuia. Senatul să decidă.

Vitellius, senator şi consul, acum cenzor la Roma, este desemnat să ducă la bun sfârşit această misiune. Fusese guvernator al Siriei; lui îi revenise misiunea de a-l destitui pe Pilat din Pont din demnitatea pe care o deţinea, de guvernator al Iudeei, atunci când Iisus a fost judecat şi răstignit.

Vitellius vine la împărat şi-l întreabă dacă doreşte cu adevărat să se supună autorităţii poporului şi Senatului. Claudiu răspunde afirmativ; ţine să precizeze că, de altfel, nici el nu este altceva decât un membru al poporului roman – căci el a avut întotdeauna o atitudine categorică faţă de drepturile sale legale – şi că, din acest punct de vedere, puterea împăraţilor reprezintă doar un loc liber şi deschis oricărui cetăţean. Vorbeşte ca la carte; cunoaşte textele ce se cuvin a fi spuse precum preoţii brahmani care cunosc vedele pe dinafară. Claudiu rosteşte textul acesta plat cu aceeaşi sinceră covingere cu care Nero credea că poporul roman sunt cei 150.000 de oameni înghesuiţi în Circus Maximus, iar Seneca, preceptorul, că Generalul Viaţă şi doctrina stoică îi dau dezlegare la minciună. Asigurat de un asemenea răspuns, Vitellius, îl roagă să rămână la Palat în timp ce el avea să supună Senatului cererea sa.

În aula mare, impunătoare, a Senatului. Dezbaterile sunt în toi. Vitellius cere un „punct de informare”. Are de făcut un anunţ important.
Îşi începe discursul în felul emfatic al senatorilor din totdeuana, că ştiu cu toţii efortul copleşitor de a conduce o ţară, cu atât mai mult cu cât această ţară este stăpâna lumii.
Continuă spunând că efortul copleşitor de a conduce ţara i-ar fi sensibil uşurat împăratului dacă el s-ar recăsători; şi că alegerea unei soţii este o treabă delicată, dat fiind că trebuie să i se găsească o doamnă care să întrunească în ea calităţi de nobleţe, dar şi o dovadă categorică de fecunditate.
„Cine să fie această nobilă doamnă, reia el tonul emfatic, vă întreb pe voi, stâlpii societăţii, care să poată prezenta o astfel de dovadă, fără să compromită poziţia sa de celibatară cu o înaltă virtute morală?”
Atrage, în treacăt, atenţia senatorilor asupra Agrippinei, „nobilă văduvă a cărei virtute e bine cunoscută, a cărei ascendenţă strălucită este fără egal; o femeie care şi-a dovedit fecunditatea aducând pe lume un fiu. Sigur, adaugă oratorul, cu voce conspirativă, este ceva nou la Roma ca un unchi să ia de nevastă o nepoată, dar asemenea uzanţe sunt folosite şi în alte ţări şi, de fapt, ele nici nu sunt interzise în mod special de vreo lege scrisă. Superba şi nobila Agrippina este exact fiinţa adusă de providenţă, o văduvă pioasă care a dat naştere unui fiu; luînd-o de nevastă, împăratul va crea un precedent de înţelepciune şi de grijă nespusă în alegerea miresei”.

În stradă, adusă de oamenii lui Pallas, mulţimea o cere pe Agrippina ca împărăteasă. Roma este cuprinsă de emoţia unei noi minuni: căsătoria unui împărat cu fiica fratelui său. Imediat se legiferează o lege care consfinţeşte acest gen de uniune. Logodna este anunţată imediat.

Strada exultă. Dă uitării legăturile incestuoaase ale Agrippinei cu bestialul său frate, Caligula, ca şi purtarea ei faţă de ultimul său bărbat, Crispus. Nu mai pleacă urechea la vorbele care o prezintă ca pe femeia ce se prostituase deja cu Pallas; doreşte s-o vadă doar sub aspectul său exterior, ca pe o văduvă rece şi morală, o descendentă a austerului Augustus şi a atât de iubitului lor Germanicus. Mulţumeşte noii împărătese că o smulge din ghearele moravurilor libere, care erau cât pe-aici să provoace ruina tronului imperial.

Agrippina, cu toţi sacii în căruţă, îşi cheamă fiul pentru a obţine de la acesta acordul formal de a accepta un tată vitreg. Nero dă afirmativ din cap, adică a înţeles.
„Ce-i?” nu se lasă mama convinsă cu datul din cap. „Poţi să ţii cont măcar o dată de o rugăminte a mea? Te rog mult, nu-mi mai răspunde mereu cu faţa asta iritată, îmbufnată!”
„Te înşeli, mamă!, răspunde de-acum adolescentul. Mie mi-e drag Claudiu. Fără el, poate, n-aş fi cunoscut vreodată tristeţea curată. Şi apoi, Claudiu n-are nevoie de ce a mai avut; are nevoie de ce a vrut să aibă şi i-a lipsit mereu: fructul oprit – pe Messalina. Tu eşti fructul oprit; în sfârşit, îl poate avea. Îţi mulţumesc pentru asta”.
„Nu-ţi baţi joc de mine?”
„Fii sigură că nu”.
„Bine, să zicem, convine Agrippina. Dar ştii ce? Eşti prea deştept ca să fii puternic. Ai noroc cu mine!”

Centrul seismului se mută în casa Domitiei Lepida. Mama Messalinei plămădeşte o explozie cu ceas, cu Nero în rolul ceasului. Îl atrage în casa ei, ca partener de răzbunare împotriva Agrippinei, împreună cu Narcis, pumnul secret care i-a ucis fiica, dar şi duşmanul oficial al noii împărătese. Nero îşi vizitează mătuşa care l-a crescut fiind convins că aceasta l-a alungat la supărare şi că în realitate, îi pare şi ei rău; mai ales că aici îl poate întâlni pe singurul său prieten, Fabius. Gura mătuşii Domitia nu tace o clipă. „Pe vremea mea, dragii mei, cumnata asta a mea, de fapt viitoarea cumnată, că încă împăratul Tiberiu nu o măritase cu prostu’ de frate-miu, viitoarea mea cumnată deci, făcea deliciul străzii; depravările ei incestuoase cu Caligula, frate-su, spurcau gura plebei; de altceva nu se mai vorbea. Astăzi… zi dumneata Narcis, cum e astăzi, că eşti mai aproape de budoarul ei, cum e cu prietenul dumitale Pallas?” „Pallas, se grăbeşte Narcis să preia mingea, e de fapt făptuitorul din umbră. Nero ştie. Dacă n-ar fi Pallas, n-ar mai fi nici crimele mamă-si” „Aşa e, mamă?”, vrea să ştie mătuşa. Nero ridică din umeri. Personajul în discuţie este una, mama lui, alta. Ascultă totuşi cu plăcere.

Cu un mileniu în urmă, Solomon, sub semnătura Ecclesiastul, dăduse lumii aceste vorbe: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; el a pus în inima lor veşnicie, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”. Vorbe pe care Nero le gândeşte pe limba sa şi le spune într-o discuţie aspră cu magistrul său: „Zeii au pus în oameni putinţa de a ridica o lume, dar nici eu, Nero, nici dumneata, magistre, şi nici nimeni altcineva nu se poate lăuda că ştie încotro se îndreaptă lumea, că posedă ştiinţa zeilor de la început până la sfârşit. Oamenii nu ştiu de ce fac ce fac, şi cu ce consecinţe”.

La Palat, Agrippina instaurează un regim de economii sever; controlează cheltuielile casei, e la curent cu tot ce se petrece la bucătărie, reduce la minimum distracţiile împăratului. „Micuţa” şi „copilul drag”, nepoata care se lăsa mângâiată şi răsfăţată de Claudiu, parcă nici n-a fost; a rămas o gospodină destoinică, rece, fără dragoste, care nu va suporta niciodată să aibă de la el un copil; împăratul îşi rătăceşte în van privirile către frumuseţi precum Calpurnia. Agrippina le izgoneşte din Rai cât ai zice peşte.

Lollia Paulina, fosta soţie a lui Caligula încearcă să afle de ce a fost respinsă de Claudiu, cine şi-a vârât coada, ce cusururi i-au fost găsite de acesta. Nişte prezicători caldeeni îi satisfac această curiozitate, şi ei, şi împărătesei care, printre altele, le spune: „Aţi fost şi la prietena mea Lollia Paulina. Fiindcă vreau s-o ajut, aş vrea să ştiu care a fost motivul pentru care aţi fost cosultaţi”. Bunii caldeeni se bucură: frumoasa împărăteasă chiar îi poate veni în ajutor clientei lor, cunoaşte mai bine decât oricine altcineva ce nemulţumiri a avut împăratul în ceea ce o priveşte pe fosta împărăteasă. A doua zi, Agrippina o izgoneşte din Roma pe Lollia Paulina, îi confiscă o mare parte din imensa-i avere şi, pentru că tot nu-i mulţumită, îi vrea şi capul. Călăreţii trimişi după ea se întorc cu frumosul cap pe tavă şi frumoasa-i dantură atât de invidiată cât a fost în viaţă. Agrippina îi descleştează gura cu degetele şi se asigură: „Da, e Paulina, draga de ea!”

Toată atenţia Agrippinei se concentrează acum pe Nero. Împăratul trebuie să rămână în viaţă până în ziua când adolescentul Nero, antrenat într-un puritanism perfect, avea să fie gata pentru a se înfăţişa înaintea poporului ca un demn succesor al lui Augustus, alături cu atotputernica împărăteasă-mamă. Este dresat cu severitate să devină un aristocrat din vechea şcoală, adică un bărbat care, ca şi Augustus, avea să întoarcă spatele preocupărilor spirituale; se va consacra respectării tradiţiei simple a unei veritabile statui; un bărbat care să nu-şi dea niciodată pe faţă micile sau marile păcate; va arăta lumii un chip de puritan rece; nimic din clocotul interior. Împărăteasa îl ia chiar în patul ei; îi stăpâneşte şi educă pornirile de puber; e tot ce ea are, e viaţa ei, e totul. Nero îi mărturiseşte lui Fabius: „Mi-e ruşine să mă mai văd cu Egloge; m-a prins o dată cu mama în pat; doica e curată şi eu mă simt murdar; crezi că-i bine că nu simt nimic din ceea ce crede mama că trebuie să simt?” Fabius evită un comentariu; mahalalele hohotesc.
Ca să schimbe vorba, Fabius citeşte textul adus de Nero; este o zicere a lui Aldexandru cel Mare de pe vremea când acesta avea vârsta lui: „Eu nu doresc o domnie care să-mi aducă bani sau plăceri, ci numai putinţa de a face tot ce-i mai înalt şi măreţ prin fapte de vitejie şi virtute”.
Fabius e gelos pe magiştrii care i-l răpesc pe Nero bucată cu bucată, oră cu oră,cu texte de felul acela; face încercări de a-i micşora în ochii adoratului său. „Te-am rugat să afli de la preceptorii tăi, îi spune Fabius învăţăcelului, la ce e bună învăţătura”. „Luminează mintea”, răspunde Nero, deloc încântat să poarte discuţii de acest fel. „Ia te uită!”, se minunează bărbierul. „Luminează mintea! Cine a zis asta?” Nero nu mai ţine minte. Zice la întâmplare, „Chaeromon”. „Adică luminează şi mintea mea?” nu se lasă Fabius. Mă sperii; poate nu ştii ce-i în mintea mea; ce-mi luminează din minte, părţile alea bune, sau pe alea rele? Pe toate sau doar pe câteva din fiecare? Ce poate lumina în mintea mea ca să ţină? Bunicu’ nu mai ţine nimic în el, nici pârţurile. Ce? Harul de a citi în scăfârlii? Lăcomia?… Mă luminez nu înseamnă că sunt mai drept; oamenii sunt lacomi nu fiindcă sunt neluminaţi, ci fiindcă sunt oameni. Mama ta ştie ce-i în capul tău?”

Agrippina, cu urechile la pândă, nu mai are încredere că savantul îi oferă fiului ei învăţătura de care are nevoie un viitor împărat.
„Dar o nebunie a devastării de ţări străine, glăsuieşte Seneca, îl mână de la spate pe nefericitul Alexandru, îl face să se îndrepte spre necunoscut. Este întreg la minte unul care începe să facă măcel chiar în Grecia, acolo unde a făcut şcoala? Care retează de la fiecare ce are mai bun şi-i impune Spartei sclavia şi Atenei tăcerea?”
Agrippina dă nemulţumită din cap. Marele Germanicus, tatăl ei, bunicul lui Nero, a apărat imperiul ca nimeni altul şi a cucerit totul până la Rin. Din unghiul din care spionează nu-l vede pe Nero. Intră, ca şi cum ar fi în trecere, să dea bună ziua. Profesorul tocmai încheie: „… a adus armele în tot cuprinsul lumii; cruzimea lui nesăţioasă nu a avut răgaz, aşa cum este cruzimea fiarelor sălbatice care sfâşie fără să le fie foame, nu este el cel ce voieşte să meargă înainte; nu poate sta pe loc, ca o greutate aruncată în gol, a cărei mişcare are ca ultim ţel să zacă”. Agrippina salută şi dă să plece; e total nemuţumită; nu pentru asta s-a făcut luntre şi punte să-l readucă pe Seneca din exilul său în Corsica, o insulă sălbatică; îi va impune: „Fără filozofie!” Dacă nu, mai sunt şi alţi preceptori buni; Augustus n-a avut niciun Seneca lângă el şi a fondat imperiul roman. Mai rămâne o clipă pentru a se convinge de impresia pe care divagaţiile profesorului o produc asupra fiului ei; acesta e cu mintea aiurea: „Unde i-o fi umblând mintea?”, se întreabă ea grăbită. Nu contează. „Fără filozofie!”

Claudiu cunoaşte felul în care Narcis, singurul prieten care i-a mai rămas, îşi ţine antipatiile şi se teme pentru viaţa lui; Agrippina nu-l va ierta. Se simte atât de singur încât începe să vadă şi să ţină minte tot ce-i în jurul său. N-are încotro. Lumea lui a încetat să mai existe odată cu Messalina. Copiii săi, Octavia şi Britannicus, îl consideră vinovat de moartea mamei lor. Şi peste toate, Britannicus e condamnat la o viaţă de epileptic. Pallas şi Calist se vântură într-o lume străină lui. Agrippina l-a păcălit, a ocupat şi postul de împărat pe lângă cel de împărăteasă. Şi-odată, la masă, de faţă cu toată lumea, se trezeşte vorbind hodoronc-tronc: „Am mai scăpat eu şi de alte neveste, ce credeţi voi!?” În stupoarea care s-a instalat, în liniştea răvăşitoare, împăratul simte privirea complice a lui Nero, o complicitate caldă cât o solidaritate bărbătească. Ştie că bărbierul l-a înscris pe diavolul mic la curse de care, pe care le câştigă la rubrica „Începători”, sub numele Domitius. Pistruiat, cu părul de culoarea aramei încinse, drept ca o riglă, cu picioare puternice şi părul numai onduleuri, arată ca un zeu în carul cu bidivii înaripaţi. Iată, îşi spune, un bărbat demn de fiica mea Octavia şi totodată un spirit aparte, cu totul special, şi chiar de încredere.

După acel „Am mai scăpat eu şi de alte neveste, ce credeţi voi!?”,Agrippina nu-şi mai poate dezlipi privirea de pe chipul lui Claudiu. Bărbatul ei, de la un timp, se bâlbâie mai puţin, bine instalat în el însuşi. Şi-acum aceste vorbe. Dispare un timp. Când revine e de nerecunoscut: rujată, rimelată, cu părul pieptănat în holde bălaie. „Aşa, acum e mai bine!”
Şi Narcis, cel cu două feţe: he-he! E de partea fiului Nero, dar împotriva mamei. Se teme de o eventuală urcare pe ton a lui Britannicus, dar, dacă Cluadiu i-ar cere-o, i-ar urma comenzile fără să crâcnească.

Roma; amfiteatrele continuă să fie pline; dar ecourile care se aud sunt ale unor vremuri apuse; nu se mai spun bancuri, nu se mai recită versuri satirice la adresa Palatului, pe statui inscripţionările nu mai înjură pe nimeni, în pieţe nu se mai aud glasurile nebunilor înţelepţi, împăratul nu mai face prostii… Pustiu! Ceva nu e în ordine; viaţa stagnează, macină în gol.

Şi iată-l pe adolescentul Nero, de numai 13 ani, călare în toată măreţia sa princiară; defilează în fruntea Gărzii Pretoriene; plete în vânt, ţinută de gladiator tânăr; calul cu coama creastă de cocoş adăugă propria sa făloşenie aceleia de pe şaua bătută în argint; lui Nero i s-a permis să îmbrace toga virilă, haina vârstei bărbăteşti; Senatul îi conferă titlul de Princeps Juventutis. Lucius Domitius Ahenobarbus devine Nero Claudius Cezar Drussus Germanicus. Un adolescent superb, ca şi bunicul său, Germanicus. Iar fiica lui Claudiu, Octavia, îi va fi soţie. Ce pereche! În sfârşit o pereche cu adevărat regească.

Agrippinei nu-i vine să creadă: uitucul de împărat nu mai ştie că Octavia era deja logodită? Sigur, se va ocupa ea să nu mai fie, dar totuşi! Zice: „Dragul meu, Octavia e logodită cu Lucius Silanus, un tânăr vrednic de stimă, are de 24 de ani, e vedetă în viaţa publică, înrudit cu familia imperială. Doar că”… „Doar că ce?”, se bucură Claudiu. „Lasă-mă să fiu sigură pe cele ce-ţi voi spune, Claudiu, nu vreau răul nimănui; doar mă cunoşti!” Şi-l cheamă pe Vitellius şi-i zice: „Confirmi ce mi-ai spus despre obraznicul de Silanus?” „Dar n-am spus mare lucru”, se nedumireşte cel chemat. „Bine, bine, ia seama la ce-ţi spun acum: ai descoperit ceva păcate acestui tânăr, cum ar fi că este în termeni foarte afectuoşi cu propria-i soră, Iunia Calvina. Nu nega!” Vitellius nu neagă. „Bravo!”
Claudiu află că, iată, bărbatul cu care o logodise demult pe micuţa Octavia este, din punct de vedere moral, nepotrivit să devină soţul copilei; un incestuos spurcat; dă ordin ca Lucius Silanus să fie îndepărtat din toate funcţiile sale publice; ordinul este executat de către Vitellius însuşi, în calitate de cenzor al Romei. Nefericitul tânăr nu poate crede ce i se întâmplă; din viitor împărat… Are o singură dorinţă: să adoarmă şi să se trezească peste un an; îşi dă seama că vina lui este că la, la rândul său, descinde din Augustus şi este, deci, un posibil pretendent la tron. Nu se poate aştepta la nimic bun şi ia hotărârea să se sinucidă.

„Şi asta ca să-i fie bine fratelui meuu vitreg, Nero”, gândeşte Britannicus. Mereu Nero. Britannicus i se adresează lui Nero, ostentativ, cu vechiul nume, Domitius Ahenobarbus. „Măcar îţi dai seama că ai spus o răutate fără rost?, îl întreabă Nero. Îţi înţeleg durerea…”. Britannicus nu-l mai ascultă, îi întoarce spatele şi se îndepărtează.

Vina e pusă în seama Domitiei. „Aşa deci, îşi spune Agrippina; cumnată-mea nu se astâmpără!” O acuză de uneltiri împotriva împăratului Claudiu. E judecată şi condamnată la moarte.

Încearcă acum să obţină de la Claudiu o sentinţă de condamnare la moartea a lui Narcis. Claudiu refuză. E totuşi singurul său sfetnic loial. „E foarte bolnav, o asigură împăratul, oricum va muri curând”. Narcis se preface bolnav şi cere permisiunea să părăsească Roma; se retrage la Sinnuesa, în Campania, pe drumul spre Neapole, ca să facă o cură de ape binecunoscute în locul acela de vilegiatură. Claudiu pierde sprijinul singurului său prieten.

Octavia şi Nero, acceptă căsătoria ca pe o scadenţă a destinului, aşa cum în zilele noastre copiii nu refuză, când împlinesc vârsta corespunzătoare, să meargă la şcoală.

„Intră, intră, ginerică!” Nero atribuie platoului cu struguri de Spania bucuria care îmbujorează chipul împăratului. „Apropie-te”, îl încurajează Claudiu. Vrei un pahar de vin? Sau ia mai bine un strugure. Dacă află Agrippina că te îmbii la vin nu ne va fi bine, nici mie, nici ţie. Ai venit cu treabă, sau aşa, ca să mă vezi”? Nero poartă o mantie care-i pune în evidenţă umerii largi şi pieptul atletic. Ştie că împăratul se dă în vânt după ţinute impozante. „Am venit să-ţi cer ceva, tată!” „Aha!”, se distrează Claudiu, neîncetând o clipă să-şi ia ochii de pe trupul tânărului prinţ. „Trebuie să fie ceva grav după cum ai început.Vorbeşte!”
„Vorbesc. Iată, ce-am venit să-ţi spun: oraşul Apamea din Frigia este distrus de incendiu. Ilium, vechea Troia, o duce de azi pe mâine. Bononia este distrusă parţial de sinistru. Rodos şi-a pierdut independenţa municipală”.
„Am înţeles, îl întrerupe Claudiu. Eşti supărat pe mine; i-am zis lui Narcis că eşti cam moale, înţelegând prin asta, că te laşi condus prea uşor de mama ta, şi cred că nu am greşit. Ai venit să-mi dovedeşti contrariul? Nu mă supăr. Mama ta se opune oricărui gest de clemenţă, intenţionezi s-o pedepseşti?… Nero neagă din cap; se pregăteşte să vorbească. Claudiu îl opreşte. „Vorbesc mult, ştiu. Vorbesc mult fiindcă îmi place să te văd, să te ascult, ştiu ce vrei să faci, mi-a spus Narcis. Gata, fugi, demonstrează că ştii bine ce vrei!”

Aleargă să vadă dezastrul; compune un discurs înflăcărat în care pledează ca populaţia oraşului Apamea să fie scutită de dări timp de cinci ani; rosteşte un discurs în limba greacă pentru imunitatea fiscală a Ilium-ului. Cere şi obţine de la Senat alocarea unei subvenţii pentru oraşul Bononia. Apără patetic cauza oraşului grecesc Rodos. Susţine restituirea libertăţii sale:
„Trecutul este singura parte din viaţa noastră care nu ne poate fi furată. Este smulsă de sub domnia Soartei, pe care nici sărăcia, nici teama, nici năvala bolilor nu o mai tulbură. Prea puţin contează timpul prezent, dacă nu are unde să se aşeze, dacă e irosit de suflete zdruncinate şi tulburate. Iată de ce aleg să vă redau vouă, vechiului Rodos, trecutul vostru liber şi independent”.
Delegaţii Rodosului, impresionaţi de elocvenţa şi de focul dramatic al tânărului Nero, îl salută ca pe un zeu Soare coborât pe pământ; îi aduc laude în delir.

Soarele nu mai lasă loc nici unei umbre. Nero şi Octavia se aşază pe treptele înalte ale vilei. Octavia a adus un platou cu struguri, mere şi portocale. Razele soarelui se reflectă în streaşina lungă de deasupra casei şi el începe să moţăie. Nu-i place să doarmă, îi place să somnoleze şi razele soarelui să-l ajute să vegheze la hotarul dintre aievea şi vis. Se ridică brusc în picioare. Are picioare lungi şi torsul rotund ca un trunchi de brad. Se descotoroseşte de pelerină şi îşi roteşte în aer braţele viguroase. Între omoplaţi, muşchii zvâcnesc ca nişte foale.
„Aceşti greci, artişti şi civilizaţi, îi mărturiseşte Octaviei, prin mentalitatea lor, se apropie de mine într-un fel nou, nemaiîncercat; pătrund cu repeziciune în inima mea, iar inima mea îi salută ca pe o binefacere”. Octavia îl ascultă cuminte; n-are nicio reacţie; educaţia nu-i permite efluvii, nici chiar dacă le-ar avea; şi nu le are.

Slugile ies una câte una din salonul unde s-au refugiat Agrippina şi Claudiu pentru o convorbire secretă; au evitat încăperile celelalte la cererea Agrippinei. Ce urma să se petreacă era ceva cu totul şi cu totul special.
La ieşirea din salon, grupul de servitori se destrămă ca o adunare din faţa gropii după ce s-a terminat slujba de îmormântare şi participanţii se grăbesc spre odăile lor unde-i aşteaptă odraslele, şi ele oarecum înspăimântate de aerul grav al părinţilor. Voiesc să arate că nu ştiu nimic din cele ce aveau să se întâmple. Narcis, omul devotat al împăratului urma să fie ucis; Agrippina nu abandonase lupta. Dimpotrivă: de data asta, cererea suna ca o somaţie.Verdicul era în mâna împăratului.
„Hotărăşte-te odată!”, nu se mai putu abţine Agrippina.
„Cu Nero ai vorbit?, amână Claudiu răspunsul. Am mare încredere în cuvântul lui”.
„Voi vorbi şi cu fiul meu, dar nu acum, sigur că voi vorbi şi cu el. Aştept ca tu să fii bărbat!”
„Bine, zise Claudiu, dacă asta aştepţi, iată cuvântul meu: cuvântul meu este NU! Şi nu te pregăti să leşini, nu te mai cred. Narcis este foarte bolnav, oricum va muri curând”.

E seara de 12 octombrie; la Palat, se petrece; mulţi invitaţi din lumea bună a Romei au venit să petreacă la festinul dedicat memoriei venerabilului Augustus. Chipurile celor prezenţi se colorează în nuanţele vinului preferat. Doar bucuria din suflete nu are culoare. Unii se bucură că, în sfârşit, de când împăratul îşi cunoaşte urmaşul care i-a câştigat încrederea, nu se mai teme de zgripţuroaica Agrippina; bucuria celorlalţi ascunde plăcerea de a o vedea învinsă pe mereu învingătoarea împărăteasă. Agrippina e fericită la ideea că, iată, brusc, bucuria generală e ca un semn de aprobare din partea zeilor: dacă în noaptea asta moare Claudiu, atunci Nero, fiul pe care l-a dresat să devină un al doilea Augustus, s-ar urca pe tron sub auspiciile vajnicului său strămoş. Ce moment ar putea fi mai potrivit pentru o urcare în scaunul imperial decât un festin în memoria marelui strămoş? Simte că este unealta destinului, a mult divinizatului Augustus; că este aleasă anume de către el ca să dea această lovitură, spre slava familiei Iulia-Claudienilor şi pentru binele Romei. Înaintea împăratului înveselit este aşezată o tavă cu ciuperci. Pentru împărat, ciupercile sunt o trufanda în faţa căreia nu poate să reziste. Le înfulecă şi se pune pe văicărit; ţipă că nu se simte bine şi că nu ştie ce l-o fi apucat. Iese din încăpere; brusc e apucat de greţuri; transportat în pat, continuă să vomite. Ah, ciupercile astea! Ceva a bănuit el.
Unul câte unul, cât mai discret cu putinţă, invitaţii pleacă, scârbiţi de felul cum plăcerea luase chipul vomei. Medicul Curţii, Xenofon din Cos, îl veghează întreaga noapte; spre dimineaţă îi deschide gura şi-l gâdilă în gât cu o pană, pentru o ultimă vomă. Claudiu se prăbuşeşte; e mort.
Scurtcircuit. Pentru o noapte, Roma rămâne în beznă. „Ce facem?”, se întreabă Seneca, descumpănit. Era pe cale să părăsească petrecerea; e dezorientat. „Facem ce e de făcut”, răspunde Burrus, prefectul Gărzilor Pretoriene. Ciuntit de o mână, se mişcă precum o jucărie descompletată, dar care, odată pusă în funcţiune, îşi arată minunata menire. Dacă ar avea şi vorbe ar zice: „Întunericul îşi are regulile proprii, prietene. E supus dezmembrării. Ascultă cum mişună membrele dezarticulate. Fiecare într-altă direcţie. Misia mea este să duc unitatea la lumină. Acolo se iau hotărârile”.

Pune ostaşi de pază la fiecare intrare. Celor care întreabă li se răspunde că împăratul se simte rău. Servitorii sunt sechestraţi; obligaţi să-şi închidă deschiderile spre resentimente, revolte, bârfe. Senatul se întruneşte şi întocmeşte o notă prin care le cere consulilor şi preoţilor să adauge rugăciuni pentru vindecarea lui Claudiu. În secret, se pregătesc documentele cu hotărârea proclamării lui Nero ca împărat. Mortul este aşezat pe perne, ca şi cum ar dormi; sunt aduşi comedianţi şi actori care să-l mai distreze puţin. Aceştia îşi debitează glumele şi fac piruete înaintea lui Claudiu; sunt priviţi cu ochi adormiţi; orchestra Curţii, într-un colţ al încăperii, cântă; Agrippina se apleacă asupra defunctului; îl întreabă dacă distracţia îi este pe plac. Sunt publicate buletine medicale în care se afirmă că bolnavul răspunde bine la tratament. Britannicus este ţinut deoparte, în braţele Agrippinei. Cu ochii în lacrimi, îi spune: „Eşti imaginea vie a tatălui tău şi o alinare pentru durerea mea”. Nero este deja în vârful lumii. În zadar se caută prin buzunare; acolo sus, singur, busola nu-l mai poate ajuta. Va trebui să se descurce cu ce-a agonisit până atunci şi va mai agonisi din înfrângeri.

La ora amiezii marile porţi ale palatului se deschid; Nero îşi face aparaţia însoţit de Burrus; Garda Pretoriană îl proclamă împărat cu urale date afară din piepturi puternice.

În faţa Senatului, Fabius îl aşteaptă cu o carafă de vin: „A fost frumos Fabius, îl asigură Nero; a fost frumos, iubesc ostaşii, deşi sunt convins că la fel s-ar fi manisfesta dacă era Britannicus în locul meu”.

În faţa senatorilor schimbă tonul cu unul grav, nu mai puţin solemn, ticluit de Seneca: „Claudiu a hotărât să-şi continue călătoria într-un port mai liniştit. Încercările chinuitoare şi pline de nelinişte prin care a trecut şi-au dovedit îndeajuns virtutea; încearcă acum ceea ce se poate face prin odihnă. Cea mai mare parte a vieţii, şi cea mai bună, desigur, a fost dată statului; a venit rândul, acum, să ia puţin şi pentru sine din timpul dăruit”.
Senatorii îl aclamă. Rămâne aici până la apusul soarelui. Abia acum Agrippina este încredinţată că Roma l-a acceptat pe Nero ca împărat. Îi trimite lui Narcis, adversarul învins acum, un mesaj prin care îl anunţă că bătrânul său stăpân şi prieten este mort şi că Nero s-a urcat pe tron, cu mama sa regentă. Narcis îşi pune ordine în lucruri şi arde documentele compromiţătoare. Seara, un ofiţer din Gardă, vine la Nero să primească de la el cuvântul de ordine. Întrocându-se către Agrippina, care stă alături, el rosteşte ceea ce i s-a cerut: „Cuvântul de ordine este: cea mai bună dintre mame!”

La Senat, ţine un discurs care trezeşte un viu entuziasm. „Ştiu ce aşteptaţi de la mine. Vreţi să aflaţi care-mi este steaua călăuzitoare, principiul suprem”.
Aplauzele îl confirmă.
„Sunt fiu al Romei. Roma este casa mea şi casa mea va fi deschisă tuturor romanilor. Ca şi omul, imperiul are trup şi are suflet. Trup sunt picioarele şi mâinile, organele – statul. Suflet este împăratul. Suflet sănătos înseamnă popor sănătos. Vreau un popor fericit. Aş putea să obţin asta doar dacă poporul simte că eu sunt al lui, şi nu că el este al meu. Politica mea este: sabia în teacă, să nu se înfigă mai mult decât trebuie! A omorî încălcând legea este la îndemâna oricui. A salva împotriva legii pot doar eu, sufletul”.

Tinerii rafinaţi din înalta societate îl aşteaptă tropăind veseli. Îl au la degetul mic: modern nu e deloc; habar nu are cum se cheltuiesc banii; un provincial necioplit, un mârlan din lumea circului, uşor de pus în hăţuri. La ieşire, este înconjurat de trei dintre cavalerii nonconformismului rafinat. Sunt dezinvolţi şi haioşi: „Vorbe, vorbe şi cam asta, sper că n-ai vorbit serios despre sufletul şi ce-ai mai zis!?”, spune Petroniu, care este autorul Satyricon-ului, omul care dă tonul eleganţei, maestru înalt al voluptăţilor; om cu o exprimare concisă, reuşeşte să ajungă la esenţă în câteva vorbe; dorea ca obiceiurile de la curte să evolueze spre un epicureism rafinat de pasiunea sa extravagantă pentru banchete nocturne; face parte din banda oamenilor-păsări de noapte sau noctambulilor – turba lucifugarum.
Ceilalţi doi ,Otho şi Senecio, sunt însoţitorii nedespărţiţi ai lui Petroniu în escapadele nocturne. Otho este cu cinci ani mai mare decât Nero; prin excentricitatea şi amoralismul său întruchipa însăşi încarnarea acelui luxus de la Curte. Cei trei tineri eleganţi îşi asumă sarcina să îl educe „cum trebuie”. Genul de tineri care neavând concurenţă se ofilesc în aerul rarefiat al înălţimilor. Nero nu e deloc sigur de el; e flatat să aibă prieteni atât de invidiaţi; îi aduce la palat; încearcă să le intre în voie şi să-i distreze.

Fabius află din gura lumii despre nostimadele puştilor cheflii. Se necăjeşte, dar nu e sigur că mai este la inima prietenului de altă dată. Otho îi dă lui Nero lecţii cum se fac cheltuielile pentru a scăpa de apucăturile de zgârcenie ale Agrippinei; fiindcă Nero l-a stropit într-o seară cu câteva picături de parfum preţios, a doua zi, gazdă fiind, lasă să cadă peste invitaţii săi o puzderie fină din acelaşi parfum preţios, dintr-o rămurică de aur atârnată în tavan; Nero le intră în voie ca un învăţăcel speriat de înapoierea sa aristocrată ; glumeşte pe seama neghiobiilor împăratului defunct, se arată dispus să-şi bată joc de ciudăţeniile lui Claudiu, în ciuda sentimentului de afecţiune ce i-l poartă. Iată-l, dar, nerăbdător să arate că el adoptă obiceiurile „Societăţii tinerilor artişti rafinaţi”. Hotărăsc să mânjească tot oraşul cu roşu, după neuitatul model al lui Antoniu.

Cu peruci şi bărbi false, îmbrăcaţi ca burghezi sau ţărani, rătăcesc noaptea pe străzi; fac tot felul de năzdrăvănii prosteşti; bat la uşile cetăţenilor respectabili, fug apoi sau fac câte un giumbuşluc acelora care se deranjează să le răspundă; pătrund în cârciumi deocheate şi o şterg cu o sticlă de vin şterpelită sau chiar cu firma prăvăliei; se strecoară pe brânci în vreo grădină particulară şi dau drumul la apă ori fură robinetele; intră prin efracţie noaptea, în câte o casă; cară de-acolo, în triumf, câte ceva; pun mâna pe vreun beţiv şi-l fac balot într-o pătură; acostează trecători pe stradă, le aţin calea şi îi scot din sărite până când aceştia se văd obligaţi să se ia la bătaie în drum.

După o întâmplare urâtă, Nero pune capăt acestui gen de distracţii. Gaşca a înconjurat o tânără femeie, întâlnită întâmplător, şi-i arată un interes exagerat; îşi face apariţia soţul şi îi ia atât de rău la bătaie că Nero a trebuit să fugă acasă şi să se vâre sub pat cu amândoi ochii făcuţi prună. Prietenii l-au sfătuit să-l găsească pe individ şi să-l pedepsească. Nero a răspuns că dimpotrivă, ar trebui să-l felicite pentru felul cum şi-a apărat nevasta. Iulius Montanus, soţul, i-a scris împăratului că-şi cere scuze. „Ah, dar atunci el ştia că-l bate pe împărat!”, a exclamat Nero şi a lăsat să se înţeleagă că afacerea era gravă. Iulius Montanus respectă vechiul cod roman şi îşi ia viaţa, iar Nero, tulburat, termină o dată pentru totdeauna cu escapadele nocturne.

Nero vrea să fie el însuşi. Îl cheamă pe Terpnus, cel mai vestit profesor de muzică şi de cânt şi se apucă, plin de entuziasm, să studieze cu el aceste două arte. Seneca îl aprobă diplomatic. Burrus îşi arată dezaprobarea. Agrippina este şocată. Îl somează, furioasă, să n-o facă pe imbecilul. Nero, care nu glumeşte cu muzica, „dansul şi muzica îi fac liberi pe oameni”, i-o retează scurt. Nu-i recunoaşte dreptul de a se amesteca în viaţa lui personală.

Fabius dă târcoale prin faţa Palatului, în speranţa de a-l întâlni pe Nero în una din escapadele acestuia. Nero nu-l mai vede; urcă în templul ludic în care se lasă antrenat însuşi Seneca. Acesta scrie o farsă, Ludus de morte Claudii Caesaris,una dintre marile capodopere ale literaturii latine, pe care, totuşi, Seneca a regretat-o. Ea începe cu împăratul Claudiu pe patul de moarte.La căpătâi, în picioare, Clotho, una dintre cele trei zeiţe ale destinului, şi Mercur, curierul zeilor. Mercur o întreabă pe Clotho de ce şovăie să taie firul vieţii împăratului. La cererea lui Mercur, Clotho taie firul şi îndată Claudiu se înfăţişează la porţile cerului. Forfotă neobişnuită în lumea zeilor. Aceştia întreabă: „Cine e acest străin cu părul alb, care bâţâie din cap, îşi târăşte picioarele şi se bâlbâie ca o focă plângăcioasă?” Îl trimit pe Hercule să stea de vorbă cu el. Hercule nu mai văzuse până atunci, în toate peregrinările sale, o arătare a lui Claudiu. Îşi stăpâneşte sentimentul de oroare şi-i vorbeşte în greceşte. Auzindu-l, Claudiu îi zâmbeşte; limba greacă a fost şi este limba oamenilor erudiţi, aşa ca el.
Se interesează dacă el, Hercule, şi cei din jur au cunoştinţă de operele cu caracter istoric pe care le-a scris el. Zeiţa Febris, zeiţa frigurilor, care l-a adus de la Roma, îi explică lui Hercule cine este, de fapt, această caricatură. Claudiu consideră că asta este o mare obrăznicie şi ordonă imediat să fie executată; nimeni nu-i acordă nici o atenţie. Caudiu îşi dă seama că puterea lui s-a terminat; încearcă să se facă plăcut. Fondatorul imperiului, Augustus, protestează: „Un om cum e Claudiu, care nu e în stare să pronunţe trei vorbe la un loc, care a condamnat pe nedrept la moarte zeci şi zeci de oameni, nu e demn să rămână printre noi. Dacă faceţi dintr-un asemenea individ un zeu cine o să-şi mai poată închipui că şi noi suntem zei?”

Adunarea îl roagă pe Mercur să-l ducă pe Claudiu în Infern. Drumul spre Infern trece pe deasupra Forumului roman; cortegiul lui Claudiu observă o mulţime de oameni care îşi manifestă bucuria. Claudiu descoperă că pricina veseliei lor nu este altceva decât propria sa înmormântare şi imediat îşi dă seama că este într-adevăr mort. Se opreşte puţin ca să asculte cântecele veselilor bocitori: „Plângeţi, spun aceştia, pe marele om care se grăbea să-şi dea verdictul la moarte după ce n-a ascultat decât una dintre părţi, dacă nu chiar pe niciuna! Plângeţi, poeţi mărunţi – poetae minores – căci cine o să vă mai veselească de azi înainte?”

La intrarea în Infern, îl aşteaptă Narcis; libertul iese în calea fostului stăpân ca să-i facă temenele; Mercur îl goneşte cu băţul. În adâncul Infernului, împăratul e fermecat de ceea ce vede; apare Cerber-ul, câinele de pază de la porţile Hadesului; o creatura neagră, cu părul zbârlit; nu pare a fi animalul pe care să vrei să-l întâlneşti pe întuneric. Împăratul îşi ia inima în dinţi şi exclamă cu mândrie: „Iată-mă-s, sunt împăratul! Împăratul Claudiu!” La acestea, o mulţime de fiinţe încep să ţopăie, rânjind batjocoritor în jurul lui.

Iat-o pe însăşi Messalina, urmată de toate victimele lui Narcis şi ale lui Claudiu: „Hm!, mormăie împăratul. Peste tot numai prieteni! Cum de sunteţi şi voi pe aici?” La aceste cuvinte, un suflet furios îi cere să se prezinte înaintea lui Eac, unul dintre judecătorii infernului; spre marea lui uimire, Claudiu constată că e acuzat de asasinarea a 30 de senatori, a 315 cavaleri şi nenumăraţi alţi oameni de rând, tot atât de mulţi ca şi firele nisip de pe plajă. E condamnat să joace veşnic zaruri, cu un cornet fără fund. Apare Caligula, care îl revendică drept sclav, reamintind curţii că el, Caligula, i-a tras întotdeauna câteva şuturi într-un loc anume atunci când trăia pe pământ. Claudiu este cedat lui Caligula care îl numeşte secretar al unuia dintre liberţii săi. Claudiu este metamorfozat în dovleac şi sfârşeşte, până la urmă, într-o cucurbitaceificare finală, în locul zeificării la care se aştepta.

La sfârşitul spectacolului, Nero îi spune mentorului său spiritual, Seneca, după ce l-a felicitat pentru succesul piesei: „Totuşi, maestre, eu n-aş putea scrie o piesă mânat de o ură atât de aprigă. Crezi că nu o să fiu niciodată artist? Arta cultivă sentimentele frumoase, de unitate, de iubire…”
„Arta, copile, nu cultivă nici binele, nici răul. Cultivă perfecţiunea!”

Fabius a continuat să-i pândească plecările, dar Nero , încă un timp, s-a prefăcut că nu-l cunoaşte. Apoi a trimis după el.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.