Acasa > Articole > Presa > Nero neştiutul – partea a III-a

Nero neştiutul – partea a III-a

„Mari răzvrătiri, deschise oricărui jaf al omului”… La Roma, uneltitorii preiau cârma; îşi freacă mâinile, au toate vânturile în vele. Un spion este trimis în anturajul Messalinei.La momentul potrivit, acesta îi va destăinui, confidenţial, desigur, lucrul pe care nimeni din anturajul ei nu-l cunoaşte, acela că soţul ei, perfid, a hotărât să-şi cedeze soaţa lui Silius Caius, că a semnat deja actul de căsătorie şi-acum se hlizeşte în barbă, cu Calpurnia şi Cleopatra de-a stânga şi de-a dreapta sa.
Cum va reacţiona Messalina? Orice femeie în situaţia ei s-ar simţi ofensată: era debarcată de la putere, nu mai era împărăteasă, nu-l mai avea la picioare pe cel mai puternic om al imperiului. Va da ea de pământ cu nevolnicul? O vorbă urâtă măcar şi era de ajuns. Tigellinus o va acuza de înaltă trădare.
Sigur, exista şi posibilitatea ca desfrânatei să nu-i pese şi să se bucure; era dezlegată de un debil mintal. Dar chiar şi în cazul acesta, bucuria excesivă echivala cu recunoaşterea lipsei de iubire faţă de soţ şi, implicit, a existenţei unei relaţii adulterine. Exilul, în cel mai bun caz. Mari răzvrătiri, deschise oricărui jaf al omului.
„Ce-i, dragul meu Pallas, încearcă Messalina să-l îmbuneze pe primul stâlp al imperiului: facem altceva decât să punem de acord realitatea cu adevărul?
După părerea libertului, Messalina trebuia trimisă la stâlpul infamiei legată de gât cu adevărul, nicidecum cu o înscenare.
„Te rog, nu mai răbdă Agrippina, nu încurca poveştile; ce vrei tu, face parte dintr-o altă istorie, cu un alt împărat; noi trebuie să jucăm cu materialul pe care-l avem”.
La Ostia, Claudiu habar nu avea de plasa care i se întindea; nici prin minte nu-i putea trece că Messalina putea fi încunoştiinţată despre cedarea ei lui Caius Silius. Calpurnia şi Cleopatra nu lăsau o clipă să le scape clientul.
Şi iată, o veste veni să zguduie amândouă taberele. Messalina hotărăşte să se mărite cu devastatoarea ei iubire, Silius, în public. Claudiu se trezeşte din beţie; e convins că Messalina a dat curs sentimentelor ei faţă de frumosul Silius, în ciuda faptului că nu ştie că este liberă.
Le alungă pe cele două dive şi se pune pe jeluit. Messalina i-o luase înainte. Şi nu oricum, ci sacrificându-se pentru o iubire de care el nu avuse parte niciodată.

Cea mai frumoasă relaţie de dragoste… Intră în scenă şi Calist, cel de al treilea libert al imperiului, înlocuitorul lui Polibius. Aşezat în scaunul fostului ocupant, îi mărturiseşte bărbierului Fabius că, după părerea lui, Silius şi Messalina se iubesc sincer; şi că asta face ca adulterul lor, atât de hulit de romani, să ia chipul unei frumoase poveşti de iubire. Messalina pierde totul şi asta exclusiv din dragoste.
„Cum adică pierde totul?” Fabius nu este de acord. Cunoaşte scăfârliile străzii ca pe propriile sale buzunre. „Nu va pierde nimic. Strada, ce-i drept, huleşte adulterul, dar pe ăla curvăsăresc. Împărăteasa renunţă la putere şi bogăţie pentru iubire, sacrificiu pe care nicio altă femeie nu l-ar face. Ea deţine foarfecele şi briciul; între măreţie şi batjocură, ea alege măreţia. Strada va trece cu căţel şi purcel de partea ei”.
„Aşa-i!”, se bucură Calist, prieten de familie cu familia tânărului îndrăgostit.
„Aşa-i”, admite şi Fabius. „Eu, în locul lor, aş miza pe o singură piesă: măreţia. Aş da veste în lume despre cea mai frumoasă relaţie de dragoste care există pe lumea asta: Silius şi Messalina.Urmează marşul triumfal la palat şi frenezia romanilor; o uşoară mişcare de revoltă contra lui Claudiu, iar ea şi Silius vor fi regenţi; cu doi urmaşi ai lui Germanicus: Octavia şi Britannicus.
Pe drumul de întoarcere la Salon, Fabius nu încetează să se minuneze: făcuse o treabă pe cinste, mai ales că întreaga lucrare spusă de el lui Calist fusese inventată atunci, pe loc. Era adevărat, partea cu regenţii o luase dintr-o întâmplare din viaţa lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei, istorisită lui de Nero. Aceştia, Antoniu şi Cleopatra, aşa făcuseră, ca-n povestea lui, doar că regenţii erau fii ai lui Cezar.
Cunoştea sentimentele lui Nero faţă de Messalina; bârfele puse în seama ei nu-l interesau, conta doar firea ei de artist, predilecţia pentru joacă şi frumos. Când îi va povesti discuţia avută cu Calist şi povestea inventată de el, era sigur, Nero îi va sări de gât şi-l va săruta; totul era la cota la care Nero ar fi vrut să trăiască. Fabius se vedea pe sine unul dintre demiurgii noii ere imperiale.
Calist rămâne şi el cu ochii în neant. A vrut să se radă şi a devenit erou. Va fi, ca şi Fabius, demiurgul noii dinastii, dar nu unul dintre demiurgi, ci singurul. Se îndreaptă grabnic spre ruda sa, să-i mărturisească prietenului şi rudei sale de sânge nemaipomenita idee care i-a venit.

Cununia e celebrată cu pompă triumfală… La Teatrul lui Pompei, se râde din orice; se bisează totul; Claudiu e înfăţişat când pe moarte, umflat ca o gogoaşă, de atâta mâncare, când în dormitor, hămesit după nurii Messalinei.
Nero se ridică, îi spune lui Fabius, că nu-i place şi pleacă. Roma era frenetic ancorată la profeţia că nu peste multă vreme, împăratul, respectiv, soţul Messalinei, va fi omorât. Iar pe el, răutăţile de orice fel îl neliniştesc, îi provoacă suferinţă.
„Ştiu, zice Fabius, nu suporţi ce vezi, iartă-mă, am uitat. Îţi propun ceva nu doar vesel, ci şi eroic”.
Pregătirile de nuntă aduse la vedere treziseră neastâmpărul plebei. Cununia era celebrată cu pompă triumfală. Părea ceva fabulos ca două fiinţe omeneşti să manifeste atâta indiferenţă în faţa primejdiei, a puterii şi bogăţiei. Ca-n marile legende, un muritor oarecare, fie acesta şi un consul desemnat, aşa cum era Silius, se însura în văzul lumii cu nevasta împăratului, ca să aibă copii cu ea; ziua-n amiaza mare, sfidând moartea, aducea sacrificii zeilor şi îşi petrecea toată noaptea nunţii într-un exces de desfătări. Şi-afară lumea ovaţiona fiecare orgasm.
În mijlocul mulţimii, Nero era de partea îndrăgostiţilor.
Vestea i-a fost adusă lui Claudiu în felul următor: a doua zi de dimineaţă, după nuntă, Narcis se mulţumeşte să anunţe evenimentul de la Roma mai întâi celor două curtezane, Calpurnia şi Cleopatra, şi să le convingă să-l informeze ele pe împărat. Claudiu, furios, cere să vină la el Narcis; libertul se aruncă în genunchi; cere iertare împăratului că i-a ţinut ascunse nenumăratele infidelităţi ale Messalinei, adăugând că, pentru a-l scuti de o durere, ar fi încercat să-i ascundă chiar şi ultima ispravă, dacă nu ar fi fost atât de gravă.
„La cununia lui Silius cu Messalina, încheie Narcis gemând, au participat şi Senatul, şi armata, şi poporul. Dacă nu iei imediat măsuri, Roma va cădea în mâinile noului soţ”.
Cuprins de spaimă, Claudiu întreabă tot timpul dacă mai este încă împărat; îşi îndreaptă atenţia răvăşită către ce-i rămâne de făcut pentru a-l doborî pe neprevăzutul rival. Dar tot nu-i vine să creadă. Socoate că Messalina trebuie să fi aflat totuşi de actele semnate de el şi se îndreptase spre un alt bărbat ca să-l pedepsească pentru vina de a nu o fi avertizat de intenţia sa de a o mărita, din mare nevoie, cu altul. Acum doreşte din toată inima să nu fi redactat acel act matrimonial şi să nu-l fi semnat niciodată.
Narcis, blând, îl asigură că ea nu ştia nimic despre un astfel de document şi că se comportase astfel dispreţuindu-şi complet jurământul de soţie. Claudiu, când jura pe toţi zeii, c-are să fie fără milă faţă de ea, când îşi aducea aminte, cu ochii în lacrimi, de fericirea lui conjugală şi de soarta celor doi copii care urmau să fie abandonaţi, lipsiţi de mamă, dacă el îşi propunea s-o pedepsească rău. Trebuia să se înapoieze imediat la Roma, pentru a-şi afirma puterea şi pentru a înăbuşi în faşă această eventuală conspiraţie.
Trebuia să-l aresteze pe Silius, asta era sigur. Dar cui să-i încredinţeze misiunea să pună mâna pe el? Se simte înconjurat de duşmani ascunşi, nici măcar în Lucius Geta, comandantul şef al gărzii pretoriene, nu poate avea încredere. Nu se poate bizui pe nimeni în afară de credinciosul său Narcis, singurul credincios adevărat care i-a rămas, pe umărul căruia acum îşi ostoia nestânjenit durerea şi îngrijorarea, în lacrimi amare.
Narcis îi sugerează să-l suspende din funcţie numai pentru 24 de ore pe Geta şi să-i transfere lui comanda, cu sarcina de a-i pedepsi pe vinovaţi. Claudiu consimte şi, imediat, Narcis trimite în galop la Roma câţiva ofiţeri cu ordinul de a înconjura casa lui Silius şi de a-i aresta pe toţi cei care se află înăuntru. Împăratul şi Narcis pleacă la Roma.

Roma toată se abandonează în mod oficial unei orgii cu beţie şi desfrâu… La Roma, Messalina, emoţionată şi surescitată de delectările din noaptea nunţii petrecute cu Silius, nu se gândeşte să dea o pauză cursului impetuos al acestui frenetic dezmăţ.
Roma toată se abandonează în mod oficial unei orgii cu beţie şi desfrâu. Prea puţini oameni sunt nechercheliţi. Messalina se îmbată cu ceva mai mult şi mai tare decât vinul: cu dragoste înfocată; pofta ei carnală, extrem de violentă, poate fi potolită doar printr-un delir erotic. În numele zeităţilor vinului care sunt, în acelaşi timp, şi patroni ai libertinajului erotic, ea îşi invită prietenii la Palat, anunţând că împreună cu Silius va continua chiolhanul nupţial din ajun, sub masca oficială a unei sărbători bahice.
Obligaţia de a chema poporul să-l detroneze pe imbecilul de Claudiu poate să mai aştepte până a doua zi; azi toată ţara trebuie să petreacă, fără să fie tulburată de gândul la o răsturnare politică.
În grădinile Palatului sunt instalate teascuri cu hârdaie pline de struguri pe care sar şi dansează sclavi aproape goi, aleşi dintre cei mai frumoşi tineri de la palat. Ei calcă în picioare ciorchinii din care mustul se scurge în tocitoare. În jurul lor dansează femei bete, îmbrăcate sumar, în piei de animale, ca bacantele, cuprinse de o frenezie erotică nebunească, într-o bânţuială din ce în ce mai îndârjită.
Messalina conduce acest dans violent şi sălbatic, agită în mână toiagul cu ghirlande ale lui Bacchus; alături de ea, Silius, încoronat cu iederă şi încălţat cu coturni, dă ameţit din cap. Duruitul tamburinelor şi bătăile ritmice din palme întovărăşesc zgomotul şi refrenele bahice, cântate de spectatorii care se înghesuie printre dansatori şi-i invită pe toţi, cu grămada, la desfrâu general.
Lui Nero, amestecat în mulţime, i se pare că Messalina l-a recunocut şi chiar l-a salutat cu braţul încărcat cu flori.
Un doctor pe nume Vectius Valens îşi aminteşte cu multă plăcere că din când în când Messalina îl mai primise la ea în pat. Se caţără, ca să-şi demonstreze supleţea şi agilitatea, în vârful unui copac înalt din grădină. Cineva îl întreabă ce vede el acolo. Râzând, acesta îi răspunde: „Un uragan venind dinspre Ostia”. Deîndată ce au fost pronunţate aceste cuvinte, câţiva mesageri suflând din greu, năvălesc în grădină, anunţând că împăratul se întoarce la Roma foc de supărare.
Zăpăceala izbucneşte peste tot. Dansatorii se împrăştie; invitaţii, ameţiţi de băutură, fug care încotro. Silius se grăbeşte spre forum, nădăjduind să-şi construiască un alibi, iar Messalina fuge la vila ei de la Horti Luculliani, pe muntele Pineius, în nordul oraşului.

Nu căsătoria ei cu Silius o preocupă… Mama, Domitia Lepida, o întâmpină pe fiica sa, excitată şi beată, cu reproşuri severe şi-i spune că ar face bine să-şi ia copiii şi să iasă în întâmpinarea împăratului. Messalina o ia cu ea pe bătrâna Vibidia pentru a avea pe cineva care să intervină în favoarea ei, în cazul când singură nu ar reuşi să-l înduplece pe împărat.
Nu căsătoria ei cu Silius o preocupă; pentru asta poate, cu siguranţă, să se justifice. Ceea ce o îngrijorează este faptul că împăratul fusese informat despre infidelităţile sale anterioare şi este pornit împotriva ei, atât din acest motiv, cât şi pentru că i s-o fi spus ceva despre planurile ei conspirative.
Se pregăteşte să pornească la drum. În creierul ei, repede dezmeticit, se conturează situaţia teribilă în care se găseşte; cere să i se aducă lectica, dar nu răspunde nimeni. Sclavii fugiseră aproape toţi. Cei care mai rămăseseră, cuprinşi de spaimă, îi spun că soldaţii trimişi de Narcis ocupaseră casa lui Silius şi îi arestează pe toţi invitaţii pe care îi găsesc.
Străbate tot oraşul şi ajunge, cu cei doi copii, Octavia şi Britannicus, plânşi şi obosiţi, pe Via Ostia, în întâmpinarea lui Claudiu. Străzile sunt pustii. Sosirea soldaţilor dă şi mai multă consistenţă zvonurilor nebuneşti care circulau prin oraş, provocând un fel de scapă cine poate. Locul cel mai sigur este, acum, acasă.
Uimiţi şi speriaţi, ostaşii de la barieră n-apucă să-i aresteze. Trec şi pe aici fără nici o dificultate. Un grădinar cu o căruţă plină de pământ, care părăsise un parc public pentru a ieşi din oraş, le permite să se înghesuie în căruţa sa.
La ieşirea din oraş, gardianul, din respect pentru femeile cu doi copii, lasă căruţa să treacă.
Atunci zăresc, la oarecare distanţă, apropiindu-se cavalcada împăratului. Femeile se dau jos. Vibidia şi cei doi copii rămân pe marginea drumului; Messalina înaintează cu curaj spre Claudiu. Un călăreţ din primele rânduri o recunoaşte şi se înapoiază în galop spre grosul escortei; raportează că femeia care stă în picioare pe şosea este chiar Messalina.
Narcis ia hăţurile evenimentului; ştie că a sosit momentul crucial al întregului aranjament; dacă disperarea patetică a acestei femei avea să stârnească mila împăratului, totul era pierdut: ea ar fi fost iertată, iar viaţa lui n-ar mai fi făcut nici o para chioară. Trage afară din pliurile togii o tăbliţă pe care sunt trecute numele câtorva dintre amanţii împărătesei şi, febril, se apucă să i le citească stăpânului la ureche. Împăratul ascultă absorbit.
Messalina se apropie de car; cu braţele întinse, rugătoare, strigă, cu ochii în lacrimi, ca el, Claudiu, s-o asculte pe mama copiilor lui.
Cu glas scăzut, Narcis îl sileşte pe împărat să nu se uite la ea; împăratul, incapabil să acţioneze din proprie iniţiativă în cazuri de criză, ascultă supus, cu privirea în gol, cu gura căscată şi cu obrazul împietrit.
Cavalcada trece înainte, învăluind-o pe împărăteasă în nori de praf. Vibidia şi copiii înaintează pe şosea. Un ofiţer îi ia pe băieţel şi pe fetiţă şi-i duce la vila de pe muntele Pineius, împreună cu mama lor.
Nero îi aştepta şi le iese în întâmpinare. Nu ajung să se întâlnească. Mai rapidă decât ei este Domitia. Îl alungă pe Nero: „Să nu te mai văd în faţa ochilor mei!” „Dar ce-am făcut?”, strigă Nero plângând? „Mai şi plângi, neobrăzatule! Ca şi cum n-aşi şti că din vina ta se petrec toate câte ni se întâmplă!”
Narcis îl conduce pe Claudiu la locuinţa lui Silius; începe să-i arate împăratului diferite obiecte care-i aparţinuseră lui personal, ca şi multă mobilă de familie pe care Messalina o luase de la palat ca să i-o dăruiască iubitului; bombănind înjurături tari, împăratul se urcă în car şi se lasă condus la cazarma pretorienilor; tot drumul nu încetează să întrebe dacă tronul îi mai aparţine încă, dacă nu trebuie să se teamă cumva de ceva din partea trupelor.
Soldaţii se simt flataţi de faptul că împăratul vine să le solicite protecţia; Claudiu le ţine o cuvântare scurtă şi şchioapă; din piepturi ostăşeşti răbufnesc strigări prin care se cere ca vinovaţii să fie judecaţi.
Silius şi tovarăşii săi fuseseră deja arestaţi şi reţinuţi în camera de gardă. Claudiu urcă scările tribunalului cu paşi greoi şi, cum ia loc pe fotoliul de judecată, nenorocitul de Silius este târât înaintea lui.
Tânărul nu încearcă măcar să se apere sau să ceară îndurare; doreşte doar atât: să fie repede scutit de chinuri.
Câteva clipe mai târziu avea să se adeverească prezicerea că soţul Messalinei avea să piară în anul acela.
Gloatele pot merge la culcare împăcate cu destinul.
Fabius îl găseşte pe Nero pe drumul de întoarcere: „Te-am căutat, măi băiete; mi-a fost grijă”.
Îi vede lacrimile şi se opreşte. „Uită-te la mine, îi spune. Îţi înţeleg suferinţa. Ştiu că e una dintre cele mai cumplite. Să fii respins de cei cărora prin prezenţa ta le spuneai că eşti alături de ei. E şi vina mea, firea asta a mea păcătoasă de a ridica palate din nisip, fără temelii. Iartă-mă!”
În continuare, apar în faţa lui Claudiu şi ceilalţi invitaţi la nuntă, cei care nu reuşiseră să scape.
Unul câte unul sunt judecaţi şi executaţi în prezenţa împăratului. Doar teama pe care Claudiu o resimte încă îi umbreşte plăcerea şi interesul bolnav pe care îl manifestă întotdeauna pentru pedepsele capitale. Sunt ucişi senatori, înalţi demnitari şi ofiţeri ai armatei, mulţi dintre ei pentru că, în anumite ocazii, trecuseră prin patul Messalinei. Iar printre ei chiar şi doctorul Vectius Valens, lăudărosul. Un biet adolescent, prezentabil de altfel, pe nume Traulus Montanus, declară că Messalina l-a invitat la o partidă de amor fără însă ca el să îndrăznească aşa ceva şi că în aceeaşi noapte l-a dat afară, într-atât de uşor trecea ea de la exaltare la silă. Justificarea nu l-a scutit pe tânăr de pedeapsa capitală.
În hohotele de râs zgomotoase ale celor prezenţi, un tânăr foarte efeminat, pe nume Suilius, este iertat pentru că nu i se putea imputa altceva decât obiceiul de a fi femeie.
Claudiu se înapoiază la palat unde se întinde la o masă copioasă; dus de băutură într-o stare de bunăvoinţă, îşi aduce aminte de Messalina şi întreabă ce se întâmplă cu ea. Auzind că se află la vila ei, dă ordin să i se spună să se prezinte a doua zi la palat ca să-şi pledeze cauza.

„Messalina nu mai e”… Narcis preferă să acţioneze pe propria-i răspundere; iese din încăpere şi, în numele împăratului, trimite imediat un tribun militar cu oamenii săi la vilă s-o omoare pe Messalina; expediază şi un libert, pe nume Evod, să se încredinţeze că lucrul a fost făcut cum trebuie. Evod ajunge primul la vilă, o găseşte pe Messalina întinsă pe jos, cu ochii plini de lacrimi, şi pe mamă-sa alături de ea, încercând s-o convingă să-şi ia singură viaţa, spunându-i că nu-i mai rămâne altceva decât să moară ca o matroană romană şi să nu aştepte să fie executată.
Evod începe s-o acuze pe Messalina şi s-o insulte în mod grosolan. Brusc, uşa se deschide cu zgomot şi în cameră năvălesc tribunul şi oamenii săi. Messalina înţelege că nu mai e nimic de făcut şi, punând mâna pe pumnalul pe care i-l întindea maică-sa, îşi aplică mai multe lovituri în gât şi în piept. Sângele tâşneşte; loviturile nu sunt chiar atât de puternice încât s-o ucidă; înfuriat de gemetele ei, tribunul se apropie şi-i străpunge corpul cu spada.
Claudiu abia termină de mâncat când Narcis îi şopteşte:
„Messalina nu mai e”.
Împăratul se uită la el cu o privire rătăcită, cu gura căscată, dar nu zice nimic şi nici nu întreabă dacă ea murise de mâna ei sau nu; mai cere un pahar cu vin şi continuă să mănânce până când, conform obiceiului, adoarme şi începe să sforăie.
Vestea îi este transmisă imediat şi Agrippinei; vine a doua zi la palat cu intenţia vădită de a-şi consola unchiul pierdut de tot.
Claudiu îşi dă seama abia aşa, sub mângâierile Agrippinei, că Messalina e moartă şi cade într-un fel de mutism. Îi sunt aduşi cei doi copii, acum orfani de mamă. El îi îmbrăţişează fără să se arate deosebit de mişcat.
Senatul decretează ca numele împărătesesi să fie ras de pe toate monumentele, iar statuile sale să dispară. Romanii, după cumplita orgie, ameţiţi încă, îşi exprimă satisfacţia pentru deznodământul acestei poveşti.
La palat, Agrippina examinează, împreună cu Narcis şi Pallas, situaţia nou creată. Decid: „Scandalul cu Messalina ar putea determina o schimbare de opinie în favoarea republicii, fără împărat. Fără Claudiu adică. Rămâne alternativa: republică ori un alt împărat!”
Drumul lui Nero către tron e deschis. Două lucruri condiţionau planurile Agrippinei. Mai întâi, trebuia ca împăratul Claudiu să trăiască până în ziua când Nero avea să împlinească vârsta la care să poată fi acceptat ca împărat de către Senat şi de către popor; în al doilea rând trebuia ca însuşi Nero să fie constrâns, printr-o educaţie severă, să capete aparenţa unui al doilea Augustus, împăratul fondator al imperiului, a unui tânăr model, a unui apărător al vechilor tradiţii romane. Numai sub această înfăţişare putea fi el acceptat de către naţiunea sătulă de scandaluri.

II

O suflare din adâncuri … Împăratul Claudiu a aţipit pe sofaua unde a luat prânzul. Petele de pe eşarfa de la gât semnează un meniu bogat în sosuri; nimeni nu s-a gândit să-i elibereze gâtul şi să ascundă dovezile nu tocmai respectabile; e tot mai singur.
Privirea lui Nero se opreşte pe labele picioarelor; sunt străvezii; suprafaţa uneia tresare când şi când pe venă. O poală a halatului atârnă neglijent; coapsa rămasă dezvelită mărturiseşte o conformaţie dolofană. Cel care doarme este un necunoscut; lui Nero i se pare că-l vede întâia oară. Discret, îi acoperă goliciunea cu partea poalei căzute. După primii paşi spre ieşire, întoarce capul. Rămâne stană; un ochi al adormitului îl fixează ciudat şi parcă în colţul buzelor, unde i se prelinge o dâră de salivă, apare un zâmbet abia schiţat şi dureros de trist.
După moartea Messalinei, împăratul era un mormânt de trăiri tăcute.
Nero i se confesează lui Fabius:
„Eram emoţionat, trăiam ceva întâia oară. Nu mai era împăratul Claudiu. Era un om suferind care-mi mulţumea, şi nu pentru gest, îmi mulţumea pentru că existam şi aveam grijă de el”.
„Ştiu ce zici, şi te înţeleg, spune Fabius. Am trecut şi eu prin aşa ceva. Printr-o despărţire prin moarte vreau să spun. Eram un vâlvoi de amintiri, de om dus aiurea cu mintea. În vene nu-mi mai curgea sânge, ci vorbe; vorbe rostite în clipele de fericire, ori când iubita îşi ridica parşiv picioruşul dezvelit, la care se lovise voit, pentru a-mi întreţine treze simţurile; eram iubit şi iubeam; minciuni vinovate, răscolitoare de simţuri neştiute; alinturi, vorbe de ocară – chinuri, multe chinuri, de care capul îmi era plin, iar sufletul zob. Voiam doar să înţeleg, nimic altceva. Atât voiam, să înţeleg ce se petrecuse”.
„Şi încă ceva, completează Nero, împăratul părea liniştit, dus printre gânduri, şi deodată gemea”.
„Săracu’, îl deplânge Fabius. Credea că, în sfârşit, găsise ceva lămuritor, un adevăr-ceva care-i ridica vălul şi înţelegea; fii sigur, nu după multă vreme, revenea în muţenie şi durere, nu înţelesese nimic; crezuse doar”.
„Şi totuşi, zice Nero, totul e atât de simplu. Ce nu înţelegea?”
„Adică, ce-i atât de simplu?”
„Totul!”
„Ai impresia că tu ştii totul? Eşti mai prost decât eram eu la vârsta ta. Oceanul îl vezi, crezi că ştii totul despre el şi-n realitate nu ştii nimic.Totul nici nu există, copile. Nu ştiu totul nici eu, că sunt bărbier cu toate capetele Romei ca materie primă”.
„N-are, bietul de el, măcar un prieten, schimbă vorba Nero. Poate conta niţel doar pe fidelul Narcis. Dar Narcis nu-l iubeşte pe el, ca persoană. Ci ca împărat. Loialitatea lui Narcis are un singur obiect: Roma. Simte zbaterile din pântecele Romei ca un cal; instinctul îi spune că în adâncuri cineva lucrează intens, el ce poate face? Dă din copite şi nechează”.
Şi Narcis îi sugerează împăratului să se recăsătorească îndată cu Aelia Paetina, prima lui nevastă. „Fecunditatea ei e dovedită de chiar fiica voastră, Antonia, auguste; de senzualitate nu mai vorbesc, mi-ai vorbit chiar tu de ea; e o femeie învingătoare, dovadă imensa ei avere”.
„Ei, nu, intervine Pallas. O femeie de care ai divorţat o dată şi pe care apoi o iei din nou poate să devină o fiinţă insuportabil de înfumurată”.
Calist, şi el de faţă, o propune pe Lollia Paulina, fosta soţie a lui Caligula: „A domnit, cunoaşte meniul… Ce-i Pallas, ce nu-ţi convine?” – primul stâlp al împărăţiei strâmba din gură a dezgust.
Părerea lui Pallas era că „potrivită ca nimeni alta era chiar nepoata Agrippina; că nimeni altcineva nu este mai ataşat de împărat”.
Narcis cere învoire să se retreagă. „Sunt urgenţe pe care nu le pot amâna”. Pleca fiindcă nu se mai putea opune nebuniei pe care tocmai el o provocase.
„Agrippina, a continuat Pallas după ieşirea grăbită a lui Narcis, coboară în linie directă din Augustus, fondatorul imperiului. O atare căsătorie ar uni familiile Iulia şi Claudia; altminteri, Agrippina s-ar putea mărita cu altcineva şi acest altcineva ar putea profita de o alianţă atât de nobilă pentru a râvni la tron şi a provoca tulburări”.
Pe coridorul care ducea în grădina din spatele Palatului, Narcis suduia clipa când uitase de prezenţa lui Pallas, clipă care, nu se îndoia, îl va trimite fără ocol la ştreangul din mâinile lui Pallas, intrigantul.
Agrippina îi era duşman din vocaţie; din vocaţia de uneltitor. Uneltitorul şi loalitatea se aflau în conflict latent dintotodeauna. „Cine m-a pus?, se lamenta. De ce nu-mi văd de treaba mea? Ăştia doi plănuiau demult isprava pe care eu, inconştinetul, am pus-o în mişcare”.
Văzuse că Agrippina trecuse deja la fapte: repeta scenariul cu bogatul Crispus; încetul cu încetul îl seducea pe stăpânul său aşa cum ştia ea mai bine, fără menajamente.
Ce-i drept, se consola, Claudiu avea rezerve, arăta pentru ea doar un fel de afecţiune paternă. Mai erau speranţe.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *