Acasa > Articole > Presa > Nero neştiutul – partea a III-a

Nero neştiutul – partea a III-a

Nici istoria nu este perfectă. E scrisă de învingători. Dar învingătorii de azi, din mileniul nostru, să zicem, pot fi învinşii din mileniul următor. Şi invers. Sigur, sunt multe exemple. Chiar şi eu am descoperit o victimă a învingătorilor. Învingători care au fost când învingători, când învinşi: exponenţii culturii evreieşti. Printre victimele acestora, eu l-am descoperit pe Nero. În aşa-zisul incendiator al Romei, respectând faptele şi personajele istorice, dar expuse sub o altă lumină, eu întrevăd Prometeul de mâine – mâine putând fi şi peste o mie de ani. Acel Prometeu care a adus puterea focului pentru supravieţuirea omului, în timp ce Nero, în acelaşi scop, a încercat să aducă puterea artei. Iar asta nu e tot. Dacă Hitler nu ar fi atacat evreii, nici până în ziua de azi nu s-ar fi pus problema Holocaustului, aşa cum nu s-a pus, de exemplu, în cazul americanilor cînd au aruncat bombele de la Hiroshima şi Nagasaki. Dar în ce priveşte adevărul despre Nero nu sunt singurul. Istorici precum Arthur Weigall şi Edward Champlin au întrezărit adevărul, dar l-au pus între paranteze. Motivul nu e greu de ghicit.

„Sentinţa” îşi asumă răspunderea de a-l face pe Nero cunoscut integral şi publică în foileton romanul „Nero neştiutul” de Nicolae Cristache.

 

„Mari răzvrătiri, deschise oricărui jaf al omului”… La Roma, uneltitorii preiau cârma; îşi freacă mâinile; au toate vânturile în vele. Un spion este trimis în anturajul Messalinei.La momentul potrivit, acesta îi va destăinui, confidenţial, desigur, lucrul pe care nimeni din anturajul ei nu-l cunoaşte, acela că soţul ei, perfid, a hotărât să-şi cedeze soaţa lui Silius Caius, că a semnat deja actul de căsătorie şi-acum se hlizeşte în barbă, cu Calpurnia şi Cleopatra de-a stânga şi de-a dreapta sa.

Cum va reacţiona Messalina? Orice femeie în situaţia ei s-ar simţi ofensată: era debarcată de la putere, nu mai era împărăteasă, nu-l mai avea la picioare pe cel mai puternic om al imperiului. Va da ea de pământ cu nevolnicul? O vorbă urâtă măcar şi era de ajuns. Tigellinus o va acuza de înaltă trădare.

Sigur, exista şi posibilitatea ca desfrânatei să nu-i pese şi să se bucure; era dezlegată de un debil mintal. Dar chiar şi în cazul acesta, bucuria excesivă echivala cu recunoaşterea lipsei de iubire faţă de soţ şi, implicit, a existenţei unei relaţii adulterine. Exilul, în cel mai bun caz. Mari răzvrătiri, deschise oricărui jaf al omului.

„Ce-i, dragul meu Pallas, încearcă Messalina să-l îmbuneze pe primul stâlp al imperiului: facem altceva decât să punem de acord realitatea cu adevărul?”
După părerea libertului, Messalina trebuia trimisă la stâlpul infamiei legată de gât cu adevărul, nicidecum cu o înscenare.
„Te rog, nu mai răbdă Agrippina, nu încurca poveştile; ce vrei tu face parte dintr-o altă istorie, cu un alt împărat; noi trebuie să jucăm cu materialul pe care-l avem”.

La Ostia, Claudiu habar nu avea de plasa care i se întindea; nici prin minte nu-i putea trece că Messalina putea fi încunoştiinţată despre cedarea ei lui Caius Silius. Calpurnia şi Cleopatra nu lăsau o clipă să le scape clientul.
Şi iată, o veste vine să zguduie amândouă taberele. Messalina hotărăşte să se mărite cu devastatoarea ei iubire, Silius, în public. Claudiu se trezeşte din beţie; e convins că Messalina a dat curs sentimentelor ei faţă de frumosul Silius, în ciuda faptului că nu ştie că este liberă.
Le alungă pe cele două dive şi se pune pe jeluit. Messalina i-o luase înainte. Şi nu oricum, ci sacrificându-se pentru o iubire de care el nu avusese parte niciodată.

Cea mai frumoasă relaţie de dragoste... Intră în scenă şi Calist, cel de al treilea libert al imperiului, înlocuitorul lui Polibius. Aşezat în scaunul fostului ocupant, îi mărturiseşte bărbierului Fabius că, după părerea lui, Silius şi Messalina se iubesc sincer; şi că asta face ca adulterul lor, atât de hulit de romani, să ia chipul unei frumoase poveşti de iubire. Messalina pierde totul şi asta exclusiv din dragoste.

„Cum adică pierde totul?” Fabius nu este de acord. Cunoaşte scăfârliile străzii ca pe propriile sale buzunre. „Nu va pierde nimic. Strada, ce-i drept, huleşte adulterul, dar pe ăla curvăsăresc. Împărăteasa renunţă la putere şi bogăţie pentru iubire, sacrificiu pe care nicio altă femeie nu l-ar face. Ea deţine foarfecele şi briciul; între măreţie şi batjocură, ea alege măreţia. Strada va trece cu căţel şi purcel de partea ei”.
„Aşa-i!”, se bucură Calist, prieten de familie cu familia tânărului îndrăgostit.
„Aşa-i”, admite şi Fabius. „Eu, în locul lor, aş miza pe o singură piesă: măreţia. Aş da veste în lume despre cea mai frumoasă relaţie de dragoste care există pe lumea asta: Silius şi Messalina.Urmează marşul triumfal la palat şi frenezia romanilor; o uşoară mişcare de revoltă contra lui Claudiu, iar ea şi Silius vor fi regenţi; cu doi urmaşi ai lui Germanicus: Octavia şi Britannicus.

Pe drumul de întoarcere la Salon, Fabius nu încetează să se minuneze: făcuse o treabă pe cinste, mai ales că întreaga lucrare spusă de el lui Calist fusese inventată atunci, pe loc. Era adevărat, partea cu regenţii o luase dintr-o întâmplare din viaţa lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei, istorisită lui de Nero. Aceştia, Antoniu şi Cleopatra, aşa făcuseră, ca-n povestea lui, doar că regenţii erau fii ai lui Cezar.

Cunoştea sentimentele lui Nero faţă de Messalina; bârfele puse în seama ei nu-l interesau, conta doar firea ei de artist, predilecţia pentru joacă şi frumos. Când îi va povesti discuţia avută cu Calist şi povestea inventată de el, era sigur, Nero îi va sări de gât şi-l va săruta; totul era la cota la care Nero ar fi vrut să trăiască. Fabius se vedea pe sine unul dintre demiurgii noii ere imperiale.
Calist rămâne şi el cu ochii în neant. A vrut să se radă şi a devenit erou. Va fi, ca şi Fabius, demiurgul noii dinastii, dar nu unul dintre demiurgi, ci singurul. Se îndreaptă grabnic spre ruda sa, să-i mărturisească prietenului şi rudei sale de sânge nemaipomenita idee care i-a venit.

Cununia e celebrată cu pompă triumfală… La Teatrul lui Pompei se râde din orice; se bisează totul; Claudiu e înfăţişat când pe moarte, umflat ca o gogoaşă, de atâta mâncare, când în dormitor, hămesit după nurii Messalinei.

Nero se ridică, îi spune lui Fabius, că nu-i place şi pleacă. Roma era frenetic ancorată la profeţia că nu peste multă vreme împăratul, respectiv soţul Messalinei, va fi omorât. Iar pe el, răutăţile de orice fel îl neliniştesc, îi provoacă suferinţă.

„Ştiu, zice Fabius, nu suporţi ce vezi, iartă-mă, am uitat. Îţi propun ceva nu doar vesel, ci şi eroic”.

Pregătirile de nuntă aduse la vedere treziseră neastâmpărul plebei. Cununia era celebrată cu pompă triumfală. Părea ceva fabulos ca două fiinţe omeneşti să manifeste atâta indiferenţă în faţa primejdiei, a puterii şi bogăţiei. Ca-n marile legende, un muritor oarecare, fie acesta şi un consul desemnat, aşa cum era Silius, se însura în văzul lumii cu nevasta împăratului, ca să aibă copii cu ea; ziua-n amiaza mare, sfidând moartea, aducea sacrificii zeilor şi îşi petrecea toată noaptea nunţii într-un exces de desfătări. Şi-afară lumea ovaţiona fiecare orgasm.

În mijlocul mulţimii, Nero era de partea îndrăgostiţilor.

Vestea îi este adusă lui Claudiu în felul următor: a doua zi de dimineaţă, după nuntă, Narcis se mulţumeşte să anunţe evenimentul de la Roma mai întâi celor două curtezane, Calpurnia şi Cleopatra, şi să le convingă să-l informeze ele pe împărat. Claudiu, furios, cere să vină la el Narcis; libertul se aruncă în genunchi; cere iertare împăratului că i-a ţinut ascunse nenumăratele infidelităţi ale Messalinei, adăugând că, pentru a-l scuti de o durere, ar fi încercat să-i ascundă chiar şi ultima ispravă, dacă nu ar fi fost atât de gravă.

„La cununia lui Silius cu Messalina, încheie Narcis gemând, au participat şi Senatul, şi armata, şi poporul. Dacă nu iei imediat măsuri, Roma va cădea în mâinile noului soţ”.

Cuprins de spaimă, Claudiu întreabă tot timpul dacă mai este încă împărat; îşi îndreaptă atenţia răvăşită către ce-i rămâne de făcut pentru a-l doborî pe neprevăzutul rival. Dar tot nu-i vine să creadă. Socoate că Messalina trebuie să fi aflat totuşi de actele semnate de el şi se îndreptase spre un alt bărbat ca să-l pedepsească pentru vina de a nu o fi avertizat de intenţia sa de a o mărita, din mare nevoie, cu altul. Acum doreşte din toată inima să nu fi redactat acel act matrimonial şi să nu-l fi semnat niciodată.
Narcis, blând, îl asigură că ea nu ştia nimic despre un astfel de document şi că se comportase astfel dispreţuindu-şi complet jurământul de soţie. Claudiu, când jura pe toţi zeii c-are să fie fără milă faţă de ea, când îşi aducea aminte, cu ochii în lacrimi, de fericirea lui conjugală şi de soarta celor doi copii care urmau să fie abandonaţi, lipsiţi de mamă, dacă el îşi propunea s-o pedepsească rău. Trebuia să se înapoieze imediat la Roma pentru a-şi afirma puterea şi pentru a înăbuşi în faşă această eventuală conspiraţie.
Trebuie să-l aresteze pe Silius, asta e sigur. Dar cui să-i încredinţeze misiunea să pună mâna pe el? Se simte înconjurat de duşmani ascunşi, nici măcar în Lucius Geta, comandantul şef al gărzii pretoriene, nu poate avea încredere. Nu se poate bizui pe nimeni în afară de credinciosul său Narcis, singurul credincios adevărat care i-a rămas, pe umărul căruia acum îşi ostoia nestânjenit durerea şi îngrijorarea, în lacrimi amare.
Narcis îi sugerează să-l suspende din funcţie numai pentru 24 de ore pe Geta şi să-i transfere lui comanda, cu sarcina de a-i pedepsi pe vinovaţi. Claudiu consimte şi, imediat, Narcis trimite în galop la Roma câţiva ofiţeri cu ordinul de a înconjura casa lui Silius şi de a-i aresta pe toţi cei care se află înăuntru. Împăratul şi Narcis pleacă la Roma.

Continuarea – duminica viitoare.
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *