Acasa > Articole > Presa > Însoţindu-l pe Marx – scrisoarea a doua

Însoţindu-l pe Marx – scrisoarea a doua

 

 

În ciclul „Însoţindu-l pe Marx – scrisori de la un prieten”, Nicolae Cristache publică astăzi 

 

 

Scrisoarea a doua        

 

Trei erau certitudinile care întreţineau fierberea mustului. Prima: societatea în care trăiam era incapabilă să se opună pierderii totale a omului, cum zicea Marx. Chiar dimpotrivă: înseşi principiile ei de funcţionare o conduceau într-acolo.

A doua certitudine era în legătură cu mai-marii lumii. Oricare ar fi fost aceştia , pentru a-şi menţine dominaţia, erau nevoiţi să inventeze, să ticluiască basmele care să ferece populaţiile în ignoranţă, ademenindu-le în fel şi chip – societatea de consum, statul de drept şi altele la fel.

A treia certitudine era ceea ce am mai spus: nu mă lăsam convins de aparenţa că mi-am trăit viaţa într- greşeală istorică. Toate veacurile au traversat aceleaşi noroaie.

Dar, vorba poetului „Ce era atunci şi astăzi nu e?” O metaforă a scriitoarei Merce Rodoreda m-a urmărit toată adolescenţa. Eroina principală a romanului său „Piaţa Diamantului”, Colometa, îi dă papucii prietenului său, Pere, şi-i pare rău. „Mă durea sufletul, mărturisea ea, că i-am spus-o, fiindcă Pere rămăsese ca un băţ de chibrit pe care, după ce l-ai aprins, sufli-n el”.

Eu eram Pere. Şi, din nefericire, nu mă stinsesem ca Pere. Rămăsesem ultimul, să sting lumina. Pedepsitul? Neadaptatul? Loialul?

Iar eu nu puteam stinge lumina şi să plec înainte de a mă dumiri ce-a fost aievea, ce-a fost păcăleală, şi dacă a fost altceva, ce-a fost?

Marx mă folosea pe post de Pere, m-aprindea şi imediat sufla peste chibritul care eram, după ce-mi insuflase iluzia că puteam trăi – dacă nu în lumea „ca o luncă în luna mai prin care trec oameni şi cai”, a lui Isaac Babel, măcar pe o baricadă  alături de Lissagaray*. Marx spunea că el, Marx, nu era marxist. Adică, după ce-a aşezat lumea pe picioarele ei şi i-a dat drumul să meargă, lumea a luat, în minţile oamenilor, toate feţele din lume, mai puţin pe cea adevărată. Marxismul nu era totuna cu Marx, zicea Marx. Şi era târziu ca el să mai dea ceasul înapoi. 

Iată-mă dar, cum se zice, şi bătut, şi cu banii luaţi!

Prietenii, puţinii rămaşi, se depărtau de mine, unul câte unul. Mă auzeau ca prin burete, tot mai departe de vocea mea, de parcă auzeau cugetările unui Don Quijote-stafie. Şi tăceau. Se chivernisiseră, sau pur şi simplu obosiseră. Sau, şi mai sigur, nu fuseserăm prieteni niciodată.

Cu Marx parcă eram colegi de şcoală: orice încercam, folosind vicleşugurile adolescentului, el rămânea departe de mine şi rece – un ciudat. Cum a şi fost; dovadă că nici el şi nici foştii săi colegi de şcoală nu au poveşti împreună; nu avea prieteni. S-a răscumpărat ca student. A fost primit în „Clubul Doctorilor” de prieteni cu 8-12 ani mai vârstnici. Georg Jung, redactorul responsabil al „Gazetei renane” îi mărturisea lui Ruge, îi spunea că dacă Marx şi Bruno şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajmă-i, ca să-i plângă de milă, căci aceştia cu siguranţă îl vor alunga din cer. Iar gazetarul Moses Hess: „Doctor Marx, aşa se numeşte idolul meu, este încă foarte tânăr, el şi Bruno vor da lovitura de graţie religiei şi politicii medievale”.

Era, în sfârşit, la el acasă. Fremăta. Exista. Scria poezii. Citindu-le, tatăl îi scria cuprins de teamă:

„Mărirea ta, fiule, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi de bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi va păstra curăţenia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, atunci abia voi fi fericit”.

Cuprins el însuşi de spaimă pentru răzmeriţele din negura sufletului, tânărul candidat la glorie îi mărturisi tatălui propria sa îngrijorare în legătura cu mintea sa şi hăcuindu-şi creaţia poetică îi ceru să-l primească acasă chiar înainte de a începe vacanţa de Paşte, pentru ca în căldura căminului părintesc să mediteze în linişte la nebunia de care fusese cuprins, ceea ce bătrânul consilier municipal îi refuză bărbăteşte – în maniera conformistă a vremurilor.

Şi doctorul i-a zis :„Nu  contează ce-auzi dumneata, tinere Marx, o să tot auzi voci dintr-astea, omul nu e maşină, holdele de lecturi parcurse de dumneata în două trimestre acoperă zece, poate chiar douăzeci de trimestre ale unui student obişnuit…”

„Continuă să nu dormi, îl dojenea gardianul tocmit de tată pentru a-i fi pavăză în toate, şi în curând vei vedea strigoi în luciul unui ciob de sticlă, fantome în umbrele frunzelor pe pământ –

ştii ceva, prefer beţiile tale, în aburii alcoolului răul se elimină; în vreme ce creierul odată surmenat de oboseală se degradează şi se rupe, nu-i gumilastic,

eşti om, tinere, născut din om, ai nevoie de societate, de natură, de afecţiune… lasă zeii în plata domnului”…

Şi Marx a zis, citându-l pe Epicur, „Nelegiuit, Herr Arzt, nu este acela care dispreţuieşte zeii mulţimii, ca mine, ci acela care se alătură părerilor mulţimii despre zei…”

Aşa ca mine, a râs medicul. Şi i-o întoarse: „Prometeu, tinere rebel, cel mai nobil sfânt şi martir în calendarul dumitale, n-a vrut mai întâi să fie Prometeu şi apoi a furat focul pentru oameni… Invers, a devenit Prometeu abia după, dacă-mi dai voie… Aşadar, nu te grăbi!”

Când rânjea răutăcios, printre buzele desfăcute i se vedeau dinţii toţi. Avea nişte  ochişori de şoricel, obrajii i se umflau gălbejiţi şi-n jurul său aerul tot mirosea a filistin.

Şi tânărul Marx deodată s-a-ntors cu spatele, s-a ridicat pe vârfuri, a aplecat capul, a privit de jur-împrejur, şi iar s-a-ntors către medic , scuzaţi-mă,  şi s-a pus pe fugă.

                „Fără teamă de fulgere şi nici de scrâşnetul zeilor

                  Sau de-a cerului tunătoare mânie”. 

Şi s-a mutat la Stralau, un liniştit sat de pescari la oarece depărtare de Universitatea din Berlin. Acolo, la cafeneaua Stehely din Gendarmenmarkt, se întâlnea duminică de duminică, pentru a pune la cale în zgomotoase şi vesele dezbateri, revoluţia în filosofie, cu freneticii tineri hegelieni, scriitori, docenţi, profesori, ziarişti, toţi mai vârstnici decât el;

se aşeza în aşa fel, să poată bubui cu vocea sa tumultoasă ori de câte ori se impunea să dea o replică hazoasă; îi reuşeau mai ales cele otrăvite.

Adică, alături de Rutenberg, a cărui voce era susţinută de dese lovituri cu halba în masa de brad: achtung, bitte! Rutenberg, primul prieten intim, preda geografia la liceul militar; a fost concediat pe motiv că a fost găsit beat în rigola străzii. În realitate, spunea Franz Mehring, biograful lui Marx, fiindcă era bănuit a fi autorul unor articole „răuvoitoare” la adresa autorităţilor, în gazete din Hamburg şi Leipzig. Ceea ce nu contrazicea totuşi motivul oficial.

Şi de Bruno Bauer, declarat în cercuri profesionale urmaşul lui Hegel. Bauer  a debutat ca teolog protestant ortodox, punea în capul ideilor sale pe aceea că spiritul este totul, adică mintea omului; spiritul, anunţa el,va înlătura instituţiile anacronice şi va aduce statul în concordanţă cu exigenţele Raţiunii.

Şi, desigur, Koppen. Karl Friedrich Koppen, un istoric radical. Koppen devenise remarcat ca autor al primei scrieri cu adevărat istorice a perioadei terorii roşii din timpul marii revoluţii franceze…

El şi Marx se copiau unul pe celălalt, se încurajau reciproc şi doar un fin cunoscător ar fi putut deosebi contribuţia fiecăruia în felul cum îşi batjocoreau adversarii: „solitari pocăiţi ai ideii”, „Broaşte în mocirlă, jivine fără religie, fără patrie, fără convingeri, fără conştiinţă, fără inimă, fără căldură, dar şi fără răceală, fără bucurie, dar şi fără durere, fară dragoste, dar şi fără ură, fără Dumnezeu, dar şi fără diavol, acei mizerabili care rătăcesc în faţa porţilor iadului, fiind prea răi chiar şi pentru a fi primiţi în iad”. 

Când Marx hotărî să se însoare, avea 25 de ani, şi Jenny, care îi era logodnică de şapte ani, 32. Înainte îi scrise prietenului Ruge şi-l întrebă dacă îi va putea găsi o ocupaţie la „Deutsche Bote” (Curierul german) pe care poetul Herwegh urma să-l editeze la Zurich, „căci de data asta nu voi mai părăsi Germania fără logodnica mea, Jenny”.

„Vă pot asigura fără niciun pic de romantism, îi scria mai vârstnicului său prieten, că sunt foarte serios îndrăgostit, din cap până-n picioare. Sunt logodit de peste şapte ani şi logodnica mea a purtat pentru mine cele mai aspre bătălii, care i-au subminat aproape sănătatea, în parte cu rudele ei pietiste aristocratice, pentru care „domnul din cer” şi „domnul de la Berlin” sunt în egală măsură obiecte ale cultului, în parte cu propria mea familie, în care s-au cuibărit câţiva popi şi alţi duşmani ai mei. Eu şi logodnica mea am avut deci de înfruntat, ani de-a rândul, mai multe conflicte inutile şi obositoare decât mulţi alţii care sunt de trei ori mai în vârstă decât noi şi vorbesc întruna de experienţa lor de viaţă”.

S-a însurat la Kreuznach, în casa soacrei sale.

Din acea perioadă am reţinut o metaforă al cărei mesaj îmi va invada mintea în ritmul valurilor din timpul fluxului: 

„O corabie plină de nebuni, îi scria tot lui Ruge, poate fi lăsată un timp oarecare în voia vântului; ea s-ar îndrepăta spre destinul ei tocmai pentru că nebunii nu bănuiesc acest lucru”.

Şi hotărî să se lămurească definitiv dacă şi el se veselea pe corabia cu acei nebuni „ca  nişte ceasornice întocmite a fi repere oarbe pentru Timp şi Spaţiu, neavând alt rost decât acela de a exista şi a fi distruşi”; şi timp de o lună s-a dedat îndeletnicirii de ocnaş în catacombele gândirii lui Hegel; când ieşi la suprafaţă avea în mâini certificatul de naştere al unui filosof care va înnebuni lumea: Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului.

„Noi nu ne prezentăm în faţa lumii ca nişte doctrinari care spunem: iată adevărul, cădeţi în genunchi în faţa lui! Noi nu-i spunem renunţă la luptele tale, ele sunt o prostie. Noi trezim lumea din visul ei despre sine şi-i zicem, iată, asta eşti!”

Jenny, logodnica sa de-o viaţă, acum în luna de miere, copia aceste rânduri – Marx dormita pe fotoliul preferat al soacră-si-, simţea nevoia să se-ntoarcă spre autor şi să-l mângâie cu privirea; el o simţea şi, fără a deschide ochii, o întreba, ce-i? şi ea, nimic, mi s-a părut că te-ai trezit, ai nevoie de ceva?

Şi continua să copieze îndrăcit:

„Se va adeveri atunci – Marx scria încâlcit, uneori chiar ilizibil -, se va adeveri atunci, îngâna ea pentru a fi sigură că nu greşea, că lumea visează de multă vreme un lucru pe care-l poate avea doar devenind conştientă de el. Se va dovedi, în sfârşit, că omenirea nu începe o muncă nouă, ci realizează în mod conştient munca ei veche”.

„Va fi vorba, deci, repeta ea cu voce tare, pentru a-l anunţa că-şi încheiase treaba, va fi vorba deci de o confesiune şi de nimic altceva!”

Vezi, o anunţa el, că ai trimitere pe verso, ai găsit-o? Nu e, se agita ea. Atunci, vezi în susul paginii, ai găsit-o? Începe cu „pentru a fi iertată…

Am găsit-o:

 „Pentru a fie iertată de păcatele ei, omenirea n-are de ce da această ispravă în mâna unui Dumnezeu miraculos care nu există; trebuie doar să  recunoască păcatele drept ceea ce sunt ele în realitate”.

Corect. Ce mâncăm?

Marx identifica misia sa şi a lui Ruge, destinatarul scrisorii, cu a trubadurilor, cu o poveste rostită pe baricade, cu prescripţia vraciului tămăduitor de oameni.

Urcase pe aripile hegeliene, proaspăt ginerică, şi încerca imposibilul: să zboare în înalt şi totodată să se privească, de jos, zburând.

Ruge se împăca cu ideile lui Marx în măsura în care le considera un joc al unor filantropi cu preocupări filozofice; cât despre comunism, chiar aşa embrionar cum era la vremea aceea, zicea că era doar un nou creştinism propăvăduit de nerozi şi a cărui realizare ar fi o mizerabilă viaţă de staul.

Marx insista pe ideea că viitorul era treaba oamenilor care vor trăi atunci. Că prezentul zace ascuns sub felii adânci de minciună şi manipulări şi pentru a-l aduce la vedere trebuie decopertat printr-o curăţire necruţătoare; necruţătoare în sensul că intransigenţa critică nu se teme nici de concluziile la care ajunge şi nici de conflictele cu puterile existente.

 „De aceea nu sunt pentru arborarea unui steag dogmatic; dimpotrivă, trebuie să-i facem pe dogmatici să ia cunoştinţă de sensul propriilor lor teze”.  

Se despărţi curând de Ruge, cu barba şi părul numai ţepi, cum, cum o făcuse şi cu Bruno Bauer, cel despre care Juge afirma că împreună cu Marx îl va detrona pe Dumnezeu din cer.

Bauer fusese adevăratul conducător al tinerilor hegelieni de la Berlin; era recunoscut ca discipol talentat al lui Hegel, luat sub aripa sa ocrotitoare de ministrul culturii, Altenstein, cu intenţia de a-l promova până într-un an într-un post de profesor. Începu însă să lucreze la o critică a evangheliilor; dovedi că-n evanghelii nu se găseşte nici un atom de adevăr istoric şi că tot conţinutul lor nu este decât produsul liberei creaţii scriitoriceşti a evangheliştilor. Şi că, prin religie, omul se leapădă de esenţa sa umană înstrăinând-o, punând-o în seama unor forţe mitice. Că principala sarcină a Istoriei constă în a-i restitui omului esenţa sa înstrăinată, eliberând spiritul de cătuşele mitologiei creştine şi eliberând statul de religie.

 Şi aripa ocrotitoare, Altenstein, şi-a luat zborul.

Din Bonn, îi scria lui Marx că râde mult şi la Bonn, dar niciodată nu a mai râs aşa cum râdea când hoinăreau pe străzi împreună, şi-l îndemna pe Marx să termine o dată cu fleacurile de examene pentru că trebuie studiaţi doar Aristotel, Spinoza, Leibniz şi nimeni altcineva; să nu piardă atâta timp cu nimicuri. Ceea ce nu mai poate suferi nici o amânare este o revistă radicală pe care ar trebui să o publice împreună. Palavrele de la Berlin nu mai sunt de suportat. Ca şi cele despre comunism. Dacă ar fi posibilă crearea unui sistem bazat pe principii comuniste, zicea, acesta ar tinde să-şi supună întreaga activitate şi gândire umană, astfel încât libertatea de gândire şi individualitatea umană ar fi nimicite, iar activitatea creatoare a spiritului ar fi înlocuită cu un cod de dogme oficial.

România mea tocmai ce-i confirmase pe Arnold Ruge şi Bruno Bauer- trudise, jumătate de secol atât în staulul profeţit de Ruge, cât şi în condiţiile în care activitatea creatoare a spiritului fuseseră înlocuite cu un cod de dogme oficial.

Reacţia lui Marx era palidă. Nici Ruge, nici Bauer, n-aduceau în sprijinul afirmaţiilor lor argumente, ci doar lucrarea minţii lor. Marx nu catadicsise să-i contreze, convins că n-are de ce, iar eu îmi ziceam, iată, românul de-atunci se întoarce astăzi de la mall, în ziua marilor reduceri de preţuri, iar nordcoreeanul, care continuă să suporte viaţa de staul, se întoarce acasă după o zi de muncă patriotică. Dar fiindcă ştiam că vecinul revenise de la mall plin de frustrare, ranchiună şi dezgust, după ghionturile şi călcările pe picioare la cozile barbare, m-am întrebat cum s-ar fi întors dacă, la fel ca odinioară, ar fi făcut-o de la muncă patriotică, precum azi coreeanul. Şi m-am oprit, aducându-mi aminte bancul care circulă încă, în care pensionarul zice că „era mai bine pe vremea lui Stalin”, căci, „doamne, ce mai regulam”. 

Şi totuşi, lăsând gluma la o parte, nu puţini, cam 46 la sută dintre români, conform ultimului sondaj, optaseră implicit pentru varianta muncii patriotice.

Dar nu vedeam pe niciunul dintre aceştia că ar putea reprezenta interesele generale ale societăţii româneşti şi, suind în fruntea celorlalţi, să atace orânduirea pe care o urăşte. Căci niciunul dintre aceştia nu a dovedit şi nu dovedeşte că ar avea cea mai vagă idee despre semnificaţia mai largă a urii lui. Mai mult, în ograda lor, mai toţi cei 46 la sută se zbat în aceleaşi margini ale egoismului, pe care şi Bruno, şi Marx, îl numeau de tip iudaic. Căci, după ambii, civilizaţia modernă reîncarna, în fapt, principiul iudaismului vechi, principiul cel mai practic al lumii: egoismul, sub formă de religie. Chiar dacă civilizaţa l-a înlocuit cu iudaismul sub formă de civilizaţie. 

 Rezultatul, şi într-un caz şi-n celălalt, întărea şi Feuerbach, este omul mărginit, pentru că-l face pe om indiferent faţă de tot ce nu se referă nemijlocit la binele său propriu. Şi binele propriu al fiecăruia dintre cei 46 la sută diferea de binele restului.

Nici chiar legiferarea drepturilor omului nu l-a eliberat pe om, cum se crede, din egoismul iudaic sub formă de religie, dimpotrivă, drepturile omului, în forma lor amăgitoare şi lipsite de fundament, accentuează libertatea profesării lui, nu-l eliberează de chinul agonisirii eterne, dimpotrivă, îi dă posibilitatea goanei după înavuţire. Capitalismul, apăsa Marx pe acceleraţie, este incapabil să rezolve problema emancipării general-umane atâta vreme cât condiţia sa de existenţă este lupta generală a individului contra individului. Abia o societate care ar suprima premisele cămătăriei bancare cu tot alaiul imperiului căruia îi aparţine, ar face cu neputinţă existenţa principiului evreiesc.

Mai mult decât părerea lui Bruno despre comunism, pe Marx îl suprindea părerea acestuia despre mase; în vreme ce el identifica motivul schimbărilor radicale cu interesele generale ale maselor, Bruno, dimpotrivă, considera că marile acţiuni ale omenirii  au fost lipste de un succes adevărat tocmai fiindcă ele au fost acaparate de mase care, în clipa următoare, le-au transformat în religie, cu o înţelegere superficială asupra lor şi că singura forţă motrice capabilă să înfăptuiască binele în societate este Raţiunea.

Iar Marx, îi răspundea:   

„Raţiunea superioară, teoria, scria el, se discreditează de îndată ce se desparte de interes. Vrând-nevrând, teoria trece în atelierul practicii; acolo găseşte oameni vii, cu nevoi, şi oamenii cu nevoi întorc produsul raţiunii, nu de puţine ori, în contrariul celui iniţial, după nevoile şi interesele lor, şi nu pentru că sunt neroade”…

I-am lăsat pe Bruno şi Marx să se ciondănească între ei şi eu am trecut în camera cu televizor. Vorbea Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru în guvernul României, lider de partid, cu o funcţie de conducere în Internaţionala liberală, o veche cunoştinţă a mea. Omul viu din atelierul politicii, invocat de Marx. Vorbea rar, răspica vorbele cu siguranţa care te face ascultat şi credibil dincolo de înţelesul cuvintelor. Spunea ceva despre colegii săi din Parlament.Uşor mustrător, în niciun caz vehement: aristocratic. Îi trăgea de urechi, cu eleganţa omului obişnuit să fie elegant, chiar şi atunci când muştruluieşte, pe românii care îşi risipesc verva critică, respectiv ţâfna, împotriva liderilor Uniunii Europene. Nu aceştia, zicea fostul prim-ministru, nu Uniunea Europeană ne-a invitat în clubul select al continentului, ci noi am cerut să fim acolo; n-ar strica puţin mai mult respect, nu liderii Europei ne sunt nouă datori, ci noi lor. Ca să vezi! Tonul folosit era unul plăcut totuşi, se deosebea în orice caz de tonul din urmă cu şapte decenii al lui Dej şi compania, care măsurau dragostea de ţară prin ataşamentul faţă de Uniunea Sovietică, şi, desigur, faţă de vocile ridicate în curţile domneşti în urmă cu sute de ani, de-a lungul tuturor veacurilor până la Tăriceanu, în apărarea paşalelor de la Istanbul. Sufletul de slugă, îmi spuneam, iată, rămâne acelaşi, în ciuda anilor care s-au scurs pe lângă el, lustruindu-i opincile şi nimic mai mult. În ţările umile, sufletul de slugă e întreţinut de spiritul naţional…  Clocoteam, sluga era slugă chiar şi când se îmbrăca în costume Armani…

Şi Marx se întreba la un moment dat cum ar putea depăşi un popor printr-un salto mortale starea de slugărnicie? Şi, totodată, prin acelaşi salto mortale, să treacă şi peste barierele popoarelor aflate în faţa sa? Căci, constrâns de propriile sale limite, acel popor crede despre acele bariere că sunt adevăratele borne ale libertăţii sale.

Ceva de genul, Istoria aleargă precum un tren având în cap locomotiva şi în spate vagoanele care îşi dau silinţa să ajungă locomotiva din urmă. Tăriceanu avea, în privinţa aceasta, a linguşirii şi umilirii în faţa celui puternic, dreptatea de partea sa, ca şi Dej în urmă cu şaptezeci de ani. Dacă vrei să ajungi din urmă locomotiva şi nu ai nicio şansă, măcar nu folosi frâna. Teoretic.

Practic, gustul demnităţii este acelaşi în Franţa ca şi în România, adică acel gust pentru care merită să mori, dacă nu eşti lăsat să-l trăieşti.

Şi revenind la cei 46 la sută, o revoluţie care i-ar putea salva nu putea fi decât revoluţia unor nevoi radicale şi tocmai premisele şi terenul necesar pentru naşterea acestora lipseau şi lipsesc la noi.

Oricum, era limpede, nevoile radicale ale românilor vor fi mereu cu un etaj mai jos sau chiar mai multe decât nevoile radicale ale neamţului sau americanului. Şi atunci, dorinţa tinerilor de a pleca în Germania şi SUA nu trebuie privită ca o cerinţă legitimă? N-ar fi, până la urmă, decât o trecere din vagonul din urmă în unul mai aproape de locomotivă. De ce nu? Să-i ajutăm pe nemţi şi americani să facă întâi la ei, în vagonul lor, revoluţia radicală şi apoi ne-ntoarcem, după obiceiul pământului, în vagonul nostru, s-o facem şi la noi.

Dacă nu putem spera să ajungem la nivelul emancipării europene, o putem face şi o facem cu maximum de pricepere la nivelul decadenţei ei. Vom fi, cum spune Marx, ca un idolatru lovit de bolile creştinismului sau, şi mai sigur, ziceam eu, ca un peşte cu capul stricat, dar vioi şi entuziast. În felul acesta, România îşi însuşeşte, dacă nu trăsăturile sănătoase ale lumii civilizate, cel puţin pe cele bolnave, mândră de a se afla măcar aşa în societatea acesteia.

Frivolitatea şi profunzimea, prostituţia şi virtutea, şarlatania şi onestitatea sunt vehicule de imagine cu drept egal de circulaţie, parafat de mii de ani.    

În România, nicio clasă a societăţii civile nu simte nevoia unei emancipări generale şi nu este capabilă la o asemenea emancipare până ce situaţia ei imediată nu o sileşte la aceasta. Căci nu sărăcia în sine, nu frustrarea de moment creează sfera revoluţionară, ci sărăcia prin umilirea ca oameni şi români, la care ne îndemna Tăriceanu…

Soluţiile lui Marx abia dacă erau valabile pentru cele mai avansate ţări ale lumii şi am dat peste ceva care ar putea să ne fie folos la Owen.

Robert Owen a fost industriaş şi a cunoscut în mod direct viaţa clasei muncitoare, cu mulţi ani înainte de a pune mâna pe condei. Fiu al unui meşteşugar sărac, Owen a început să-şi câştige existenţa de la o vârstă fragedă. Cu multă energie şi inventivitate, a înfiinţat un atelier propriu la Manchester. Mai târziu a devenit directorul unei mari filaturi, s-a însurat cu fiica unui fabricant şi a ajuns director şi coproprietar al unei mari întreprinderi textile. Aici a pus la cale experimente sociale şi educaţionale menite să-i izbăvească pe muncitori şi familiile lor de sărăcie, degradare şi desfrâu. A redus programul de lucru la zece ore şi jumătate, a introdus învăţământul primar gratuit şi condiţii de muncă relativ igienice, iar beţia şi hoţia le-a combătut prin persuasiune în loc de pedepse. Spre surprinderea generală, a izbutit să arate că pe o astfel de bază putea să obţină în producţie şi comerţ rezultate mai bune decât angajatorii în fabricile cărora muncitorii erau decimaţi de condiţii crude şi inumane, în timp ce bolile, subalimentaţia, alcoolismul, delincvenţa şi metodele brutale de supraveghere degradau clasa muncitoare până la îndobitocire.

… În cuvântările şi scrierile sale a atacat biserica oficială pentru menţinerea maselor în stare de sărăcie şi superstiţii; cea mai eronată şi mai nocivă dintre doctrinele ei era, în opinia sa, cea a responsabilităţii individului pentru propriul caracter şi propriile acţiuni…

Mai presus de orice, a preluat de la utilitariştii secolului al XVIII-lea ideea că omul nu-şi formează singur caracterul, simţămintele, opiniile sau credinţele, ci este influenţat în mod irezistibil de mediu, familie şi educaţie. Este o eroare funestă să credem, cum fac religiile, că voinţa omului are vreun efect asupra opiniilor sale sau că individul este răspunzător pentru caracterul şi deprinderile sale; experienţa arată că oamenii sunt condiţionaţi de modul cum au fost crescuţi şi de împrejurări, iar delincvenţii, întocmai ca şi judecătorii care îi condamnă, sunt produsul mediului în care au trăit. În om este înnăscută dorinţa de fericire, el are facultăţi intelectuale şi instincte animale, iar fiecare vine pe lume cu aptitudini şi înclinaţii diferite. În schimb, cunoştinţele şi convingerile sunt în întregime opera educaţiei, iar prosperitatea omului, ca şi necazurile de care are parte depind de cunoştinţele pe care le primeşte. Unica sursă a răului şi nefericirii abătute asupra omenirii de-a lungul veacurilor este ignoranţa, îndeosebi necunoaşterea naturii umane, încât cunoaşterea constitue remediul tuturor relaţiilor omeneşti. Din toate acestea decurge că un om nu poate dobândi fericirea acţionând împotriva aproapelui său, ci doar prin fapte ce urmăresc fericirea tuturor.

Ideea că omul poate fi modelat după plac şi că poate exista armonie socială care nu ignoră interesele private, ci le reconciliază reciproc prin educaţie face parte din moştenirea Iluminismului; Owen însă trăgea din ea concluzii practice menite să revoluţioneze sistemul social. Pe această linie era esenţială, potrivit convingerii sale, transformarea mediului educaţional. Copiii, dacă beneficiază de o pedagogie potrivită, vor căpăta  pentru toată viaţa instincte de cooperare şi calitate faţă de semenii lor; pentru aceasta însă trebuie formaţi de mici, şi nu duşi la muncă, de la o vârstă fragedă, în fabrici unde se degradează fizic şi sunt ţinuţi în ignoranţă.

Copiii sunt, fără excepţie, nişte compuşi pasivi şi minunat alcătuiţi care, dacă li se acordă de la bun început şi apoi, în continuare, atenţia cuvenită, bazată pe o cunoaştere corectă a individualităţii fiecăruia, pot fi formaţi colectiv în aşa fel încât să aibă un caracter omenos. Şi cu toate că aceşti compuşi, la fel ca toate celelalte opere ale naturii, sunt de o nesfârşită varietate, ei posedă acea plasticitate care face ca, prin perseverenţă şi îndrumare judicioase, să poată fi modelaţi după chipul însuşi al vrerilor şi dorinţelor raţionale, susţine Robert Owen.

Reforma educaţiei trebuie însoţită neaparat de o reformă a condiţiilor de muncă…

Educaţia urma să inculce copiilor de la cea mai fragedă vârstă dragostea faţă de comunitate şi să elimine intoleranţa şi vrajba sectară. Dorinţa de ajutorare a aproapelui urma să fie un îndemn suficient la muncă, fără a mai fi nevoie de stimulul concurenţei şi al onorurilor publice. Nu vor mai exista delicte, alcoolism, desfrâu, pedepse, închisori, execuţii. Nu este adevărat, aşa cum pretindea Malthus, că oferta de hrană nu poate ţine pasul cu creşterea naturală a populaţiei şi că aceasta este pricina pentru care o parte a populaţiei este condamnată la subalimentaţie şi inaniţie. Oamenii pot produce mult mai mult decât consumă. Nu există o limită cunoscută a fertilităţii solului, iar producţia creştea într-un ritm din ce în ce mai înalt.

Owen credea că dacă aceste adevăruri simple nu erau universal acceptate aceasta se datora doar faptului că minţile oamenilor nu erau pregătite să le primească: din pricina ignoranţei, omenirea se afla de secole într-un fel de conspiraţie autoruinătoare… Prejudecăţile şi duşmăniile naţionale, credinţa în inegalitatea oamenilor şi în sistemul de clasă – toate acestea erau rodul superstiţiei şi urmau să dispară odată cu eradicarea acesteia.

Credinţa lui Owen în natura neschimbătoare a omului nu venea în conflict cu teoria sa conform căreia caracterul poate fi modelat, deoarece ea susţinea că trăsătura permanentă a umanităţii era disponibilitatea ei la schimbare, precum şi dorinţa de fericire…

Owen credea că o reformă economică radicală, în spirit socialist, putea fi efectuată apelând la interese umane universale şi cu ajutorul puterii de stat existente… ” (Leszek Kolakowski – „Principalele Curente ale Marxismului”)

Priveam partea nespusă a gândurilor lui Owen şi citeam următoarea poveste: a fost odată ca niciodată un om care construia tot timpul; s-a construit pe sine şi realitatea care este, şi realitatea care nu este dar ar putea să fie, şi orice se abătea asupra sa, cutremure, inundaţii, glaciaţiuni, el nu înceta să construiască; dacă ar fi încetat, ar fi murit. Odată cu el, creştea şi opusul său. Rostul acestuia era să-ntoarcă pe dos tot ce crea omul. A creat omul un Dumnezeu care să-l ajute să explice lumea şi universul, opusul l-a obligat să lucreze pentru el. A inventat omul dorul de fericire, opusul a dat fericirii rostul convenabil lui. A creat omul nevoia de libertate, opusul a confiscat-o şi i-a dat înţelesul pe placul său, şi tot ce ieşea din neostoita  creativitate a omului, opusul o trecea în contul său schimbându-i semnul; aşa a fost cu dreptul la credinţă, la învăţătură, la întrunire, la sănătate, la câte şi mai câte. Sisifica trudă de creaţie a omului era însoţită de sisifica inventivitate a opusului său în a schimba semnul şi a face ca totul să pară că a fost născut pentru el.

Şi-odată, omul s-a-ntâlnit cu una din creaţiile sale, de care uitase. Era atât de neînsemnată încât până şi opusul n-a luat seama la ea. Şi-a zis creatura anonimă, nu e bine ce faci, omule! De ce nu iei seama la ce se petrece cu creaţia ta după ce o pui pe picioare? Nu vezi că o înstrăinezi? Şi omul, răspunzând, a zis: pesemne că aşa trebuie să fie, cine eşti tu să vrei altminteri? Eu l-am făcut pe Dumnezeu, am creat arta şi arhitecura, şi libertatea, şi fericirea, de ce te-aş crede pe tine? Sau dacă eşti atât de deştept, spune-mi ce trebuie să schimb să fie bine şi voi schimba. Nu mare lucru, a răspuns creatura anonimă, trebuie schimbat doar semnul. Adică?, vru să ştie omul. Adică laşi lumea să se războiască ea cu ea, să se întreacă pentru lauri şi glorie, să râvnească la întâietate, să se umfle-n pene, să compună cântece de biruinţă şi să ridice monumente eroilor, să facă tot ce-a făcut şi până acum, dar cu semnul dat de tine… Adică?, se nedumirea omul în continuare. Adică, răspunse creatura anonimă, semnul pus de tine creaţiei tale este pentru toţi oamenii, nu doar pentru cei care cu viclenie răstălmăcesc în favoarea lor creaţia ta. Ridici şcoli multe şi gratuite, unde copiii vor învăţa că fericirea fiecăruia depinde de fericirea tuturor, laşi baltă principiul iudaic al egoismului sub formă religioasă, şi pe e cel al egoismului sub forma civilizaţiei… Eşti crud, rosti omul, nu mai vorbesc cu tine. Dacă fac asta, opusul meu va pieri. Iar lumea e făcută din doi poli, nu doar din unul. Distrugi tot ce-am clădit.Te-nşeli, omule, a zis creatura anonimă, abia acum lumea există într-un singur pol, cel furat de la tine. Un pol furat nu fac doi. Iar competiţa nu piere, nu te teme de asta, i se dă doar regula corectă de funcţionare şi scopul optim.

Robert Owen n-a fost filosof. Nu-i plăcea piua în care se bate apa. Ce-a gândit a şi demonstrat. În grădiniţele construite de el pentru copiii muncitorilor, la sfârşitul programului, piticuţii plângeau că nu vor acasă… 

Owen n-a criticat, a construit. Problema pe care o ridicase şi pe care Marx a preluat-o cu ardoare a fost: de ce a eşuat?

Şi înapoi la corabia cu nebuni a lui Marx.  

E la nave va…  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                  

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.