Continuare capitolul I
… Am confirmat din cap și Mohr a zis: rău fac prietenii dumitale, scapă de ei. Prietenii dumitale, cei așezați confortabil în scaunele minții lor, pun gestul pe seama firii cu a lor putere; eu îl așez în pătrățelul curiozității și îți ofer un alt exemplu: au existat popoare barbare, numite așa de mințile luminate pentru că îndeletnicirile și mentalitățile acestora nu se potriveau cu ale lor, pentru care războaiele aveau îndreptățirea întrecerii; nu năzuiau la cuceriri de pământuri noi, căci aveau tot ce le trebuie; după victorii se întorceau la casele lor cu mâinile goale. Erau în fericita stare de a nu dori decât atât cât nevoile lor firești o cereau; ce prisosea era prea mult pentu ei; de la cei prinși nu aveau alte cereri în afara recunoașterii că fuseseră învinși; își spuneau unul altuia „jumătatea mea”, iar cuvinte precum pizmă, trădare, spaimă… nu existau în vocabularul lor. Barbarii ăștia au ajuns până la Rouen, în timpul când Carol al IX-lea se găsea acolo. Întrebați de acesta ce i-a surprins în țara sa, aceștia au răspuns, printre altele, că nu înteleg de ce pe tronuri urcă niște copii iar bărbați în toată firea îngenunchează în fața lor și, ia aminte, m-a făcut Mohr atent, ei vedeau oameni îndestulați, îmbuibați de bogătii și totodată mulțimi de „jumătăți” ale acestora care, nevoiașe, se complăceau în sărăcie lucie și nu-i luau de grumaz pe nesătui. Și încă un amănunt, dacă mai ai răbdare: nevestele se întreceau în a avea în jurul soțului lor cât mai multe tovarășe de pat și erau pline de iubire și bunăvoință fată de acestea. Întrebarea, Herr Redaktor, este ce s-a strecurat în vasul acesta, omul, adăpat la izvorul curățeniei, și au învins rapacitatea, jaful, silnicia, și pe un alt plan, gelozia, pizma, egoismul?
Și-am zis:
– Nevoia, de la dumneavoastră o știu.
– Și cum s-a ajuns la nevoie? Și dacă s-a ajuns la nevoie de ce aceia au abandonat tocmai ceea ce i-ar fi salvat: solidaritatea? Căci, stimate străin, nu nevoia a născut egoismul, ci îndestularea, iar îndestularea, cu sora ei vitregă, neîndestularea, are un singur temei: proprietatea. Mărul stricat.
Privirea mi-a fost captată de zbenguiala celor două animălute, care nu se putuseră abține și urcaseră pe pervazul ferestrei de unde dialogau cu cei de jos în felul pe care îl au doar copiii când nu vor să se folosească de vorbe. „Țeposu” sâsâia și scuipa, ceea ce producea jos, instantaneu, nori de chiote, urmate de acrobațiile „deșteptuței” constând în împingeri viguroase în ariciul gata-gata să o ia în jos.
Și-am gustat din bere fără să vreau: neagră, cum mi s-a spus, și excesiv de amăruie. Continuam să gust, iar el mă privea ca și cum ar fi sorbit el însuși, încântat că poate participa la un ritual căruia abia atunci și în felul acela rafinat îi simtea cu adevărat savoarea, c-un rest de țigară între degete. Și când să zică ceva începu să tușească de se cutremura mobila în ritmul pieptului și al lacrimilor care i se revărsau pe obrajii roșii de efort, ca ploaia pe geamul aprins de apusul soarelui scăpătat dincolo de dealuri. De credeam că se sufocă. „Țeposu” s-a dat de-a berbeleacul și a ajuns la timp pentru a prinde chiștocul scăpat de degetele tremurânde ale lui Marx și a-l vârî sub plastronul „deșteptuței”, care-l urmase la fel de promptă. Și-am înteles ce se petrecuse abia când Lenchen și-a făcut apariția cu scrumiera într-o mână și o sticlă de vin în cealaltă.
O dădu la o parte pe „deșteptuța”, depuse chiștocul în scrumieră și sticla lângă canapea și a zis: „Vin!” Ca și când ar fi spus: „Morfină!”
Merse apoi la fereastră pentru a o închide și părăsi încăperea. Marx îmbătrânise subit, era de nerecunoscut. Cu pungi sub ochi și pielea gâtului ca de șopârlă. Ochii înfundați. Și fără glas.
Nu stiam cum să procedez și-am urmat exemplul lui Lenchen: l-am lăsat să suporte supliciul ca pe un ritual al casei. Nu putea ține sticla în mână și fiindcă l-am ajutat să toarne într-un pahar a putut scoate primele cuvinte.
-Multe mulțumiri, a zis. De mai bine de-o săptămână beau doar lapte. Despre ce vorbeam?, a-ntrebat fără semne că s-ar fi neliniștit în urma valului de convulsii pe care le-a suportat în pragul sufocării.
Iar eu mă simțeam ca Sancho Panza în fața lui don Quijote. Și Mohr chiar don Quijote era; gândea în limba lui don Quijote.
-Ce-i?, a zis. Văd că ești vioi. Sper că n-ai venit să transmiți moartea lui Marx în direct.
I-am povestit jocul fanteziei căreia mă lăsasem pradă preț de câteva secunde, și el a spus:
-Hm! Don Quijote se lupta cu morile de vânt ale trecutului, eu mă lupt
cu morile de vânt ale viitorului…
Și o țineam întruna cu don Quijote. S-a ridicat țeapăn în capul oaselor – nu era mult mai înalt decât în șezut -, s-a dus la raftul cu cărți și s-a-ntors c-un volum de Dante. A căutat pagina care-l interesa și a citit:
– „Qui si convien lasciare ogni sospetto
Ogne viltà convien che qui sia morta”.
„Se cade aici să stingi orice prepus
Și oricare spaimă moartă-aici să fie”.
Adică orice presupunere ori speculație n-ar face decât să pierdem timp prețios. Și-a zis: și dacă aș fi don Quijote, eroul meu preferat, ce-i drept, ce-ar schimba asta în legile pe care le-am descoperit? Și mi-a propus să nu ne împiedicăm de colaterale. Lasă lumea să vorbească și urmează-ți calea ta. Tot Dante, a zis.
Bruno Bauer, prietenul său din tinerețe, zicea că tot ce e rău în istorie e cauzat de ignoranța maselor, căci norodul, în habotnicia lui, transformă în religie tot ce i se oferă ca idei, inclusiv ideile revoluției; se așază pe religia lui ca o cloșcă și pas de a-l mai ridica de-acolo.
Și Marx împreună cu Engels a scris, „Sfânta familie”.
Bruno și ai săi au fost uciși cu sânge rece.
-Bruno să nu vorbească, zicea, despre rațiune dacă nu poate explica de ce rațiunea nu-l împiedică pe om să roșească în clipa când se simte cu musca pe căciulă, iar pielii nu-i interzice să se prefacă în piele de găină în compania emoțiilor puternice. De ce rațiunea nu-l sfătuiește pe om ca între trădare și loialitate, între codoșlâc și sinceritate, între lașitate și eroismul care-l glorifică, între hoție și cinste să aleagă ce-i al omului și nu al nemernicului? Mâna adesea se îndreaptă unde nu o trimitem. Limba se înțepenește și glasul se stinge când le vine. Pofta de mâncare și de băutură nu încetează să frământe părțile care le stau supuse. Vrea vrerea întotdeauna ce voim noi să vrea? Nu vrea adesea tocmai ce nu voim noi să voiască și ne este vădit dăunător: Se lasă ea mânată de sfaturile rațiunii noastre? He, he!
Ca să dovedească atotputernicia rațiunii, Bruno ar putea să-l consulte pe Sfântul Augustin care zice că a văzut pe unul care poruncea – rațiunea lui, nu-i așa? – pârțurilor lui cum îi poftea voia; Vives, tălmăcitorul acestuia, o întărește cu o altă pildă din vremea sa despre un altul care-și strunea pârțurile după glasul lor, când mai vioaie, când mai grave.
Și-atunci, el, Marx și prietenul său credincios, Engels, au spus: „La dracu’!” Și când au zis la dracu’- au tăcut și-au trecut să pritocească Biblia veacului, „Manifestul partidului comunist”.
Și, vorbind, parcă era făcut din coadă de rac fiert. Vreau să zic, fața lui. Terminase de băut tot vinul din sticlă și o privea cu ură – răul nu i-l luase – și m-a rugat să redeschid fereastra.
-Nu mai contează, a zis. Măcar fiarele astea, fieruțele astea să simtă că trăiesc.
N-am apucat să mă ridic de tot, c-a intrat Lenchen cu o altă sticlă de vin – porția! – a deschis fereastra în locul meu și a plecat cum venise. I-am umplut paharul, dacă tot mă ridicasem, și după ce l-a băut pe nerăsuflate a zis, acum e bine! Danke sehr!…
– Și să știi, a adăugat, că în sensul pe care-l dau eu personajului gândit de Cervantes, ai dreptate, în miezul pricinii ai dreptate. Sunt un don Quijote…
Și că, în ce o privește pe Lenchen, ursuzenia ei nu pe mine mă are în cătare, ci pe doctor. Nu-l înghite tocmai fiindcă-i prescrie rețete pe care ea le ia în deșert…
Nu înceta să bea și, spre mirarea mea, nu doar că nu se îmbăta, poate puțin ochii, care i se umezeau, dar chipul i se redeschidea, fruntea înaltă se remodela ca o minge care după ce s-a dezumflat revine la rotunjimea inițială. Și când vorbea își vâra degetul în pipa de lut ars; de atâtea ori o făcuse încât degetul rămânea curat, parcă pentru a-l oferi ca probă unei acuzări virtuale; privindu-mă, ochii-i ziceau, mi-au luat tabacul, l-aș putea găsi dacă aș vrea, dar nu vreau. Mi-e bine așa.
Tussy, fata care a rămas lângă el, din trei câte au fost – cea mare, Jenny, a murit. Ar mai fi Laura, soția lui Lafargue, dar ea îl vizitează rar. Tussy, mezina e el… Că nu stie dacă am remarcat-o când am venit, nu-i frumusețe, dar îl are pe vino-ncoa; și că e dureros de generoasă.
Vorbea agale, țintuindu-mă cu ochii mijiți sub sprâncenele mărăcinoase, cu prudența omului care nu știe cât de mult și în ce fel este implicat interlocutorul în subiectul în discuție. Îi sacrificase viața – știi despre ce vorbesc, a zis.
Știam despre ce vorbește, nu știam dacă priveam la fel drama pe care o provocase din motive obscure; cunoșteam subiectul romanțat, nu-mi era clar dacă între el și mezină avusese loc o explicație – mă temeam că nu și că Tussy nu va afla niciodată ce se petrecuse cu ea, unde a fost punctul în care viața ei a coborât în infern.
Mohr hotărî că atât cât se confesase era de ajuns și încerca să-mi ghideze gândurile spre relația sa cu Bruno Bauer.
Bruno îl făcuse să ia seama la momentul în care omul de pe o neînsemnată planetă din Univers se despărțise de el însuși: încredințase Cerului să facă tot ce nu era el în stare să facă; transferase religiei și Cerului ce era al omului pe pământul său: să-și afle rostul și menirea.
Da, și interminabilele plimbări cu trabuce de împrumut; Mohr îl conducea pe Bruno acasă, apoi Bruno pe el… Și nopțile curgeau. Doar caldarâmul era schimbător: când lovit de zapadă, când de ploaie, când de îngheț… Neputincios, în disperarea lui de a afla cine este și ce caută, zicea Bruno, omul a creat o ființă supranaturală și s-a supus puterilor ei fără margini; a-ncercat să împace ignoranța care-l înnebunea cu nebuloasele din jurul său și l-a înzestrat pe Dumnezeu cu tot ce nu era el în stare să facă; s-a-nvăluit în întuneric; sub pavăza unei lumini false s-a făcut mic în umilința și neajutorarea sa. Nu Dumnezeu l-a făcut pe om, ci omul l-a făcut pe Dumnezeu.
Îi era pofta de Bruno Bauer ca de o halbă bine gulerată. Și dacă a zburat vreodată, a zburat ascultându-l pe Bruno vorbind despre omul care-și reia în posesie identitatea, arunca idolul de ghips, pe Dumnezeu, în pubela legendei și trece la cârma propriului destin…
-Fiindca, Herr Curiosu, a continuat după o rafală de tuse care amenința să demoleze țâțânile casei… destinul omului nu este de a fi slugă la alt om!
Și totuși, în Sfânta Familie, îl destructurase ca ideolog; cu ură, aș spune; ce-i drept, cu o ură sprințară.
– Eu, ură sprințara!?
Bruno fusese cu un cap peste generația sa. Și că pentru a judeca oamenii de acest soi trebuie să ai un suflet pe seama lor; altcum mărunțimea din om împărtășește viciul din el. Nu-l poate urî!
Nu-l credeam. Poate nu-și recitise lucrarea.
Și-a zis:
-Realitatea, Herr Redaktor, se razbună pe cutezanță; știu asta. Și vitejia are marginile ei, iar cine nu-i cunoaște marginea poate trece lesne la nechibzuință, dar acela nu se mai întoarce niciodată în scaunul minții lui.
-Vi se pare ca ați cutezat exagerat?
Și-a zis, dacă sunt încă în scaunul minții mele, înseamnă că n-am exagerat. Vi se pare altfel?
Adevarul, Herr Redaktor, a mai zis, așteaptă verdictul pieței. Eu l-am spus pe-al meu, Bruno, pe-al sau. Vrednicia unui spirit nu trebuie urcată pe podium pâna ce nu a fost vazută cea din urma faptă a dovedirii ei. Nimeni nu poate fi fericit înainte de moarte – Solon dixit.
Nu puteam rata momentul și l-am întrebat:
-De ce n-ați făcut același lucru cu ultimele două volume din „Capitalul?” Erau încheiate. Teoretic erau gata, chiar contractate… 16 ani ați răbdat să zacă… Eu aș fi murit cu fiecare ceas departe de ele…
Și Mohr a zis:
-Ghinionul lor. Dacă te-ar fi avut pe dumneata ca autor, bietele ar fi avut o soartă mai bună… Și-a râs. Passons! Glumesc… Știam eu ca până la urmă cineva tot are să mă întrebe. Nu este totul să privești lucrurile, dar este totul cum le vezi – bățul drept, în apă îl vezi frânt. Trudnică grijă pe capul gazetarului! Mereu în apele clipei, nu e niciodată în ale sale. Din nefericire, dorința de adevăr care este în el, lipsita de-o prinsoare, făurește un adevăr amăgitor și nesăbuit, mai curând decât să stăruie în deșert. Află-l, deci! Un principe a întrebat odată un om din mulțime care mergea despuiat în plină iarnă, de ce merge gol. Acesta a răspuns și-a zis, dumneata cucoane, umbli cu obrazul descoperit; eu sunt peste tot obraz. Și eu sunt peste tot obraz, cutează!
Va urma…
Începutul, aici.
