N-ajunsesem în capul scărilor când am auzit vocea autoritară a lui Lenchen:
-Mohr, ajunge!
Nu-mi venea să cred că era vocea lui Lenchen, atâta mă-nvățasem doar cu vorba molcomă, tărăgănată, în maniera renană, a lui Lenchen. Vocea ei era la capăt de răbdare. Și l-am auzit pe Mohr spunând:
-Nu mai dramatizați atât, n-am murit încă și n-am nevoie de morfină. Am și eu clipele mele de meditație. Nym, ești o făptură minunată, dar lăsați-mă dracului în pace!…
Și mă-ntrebam dacă în momentele acelea n-ar fi fost mai nimerit să-mi întorc vorbele și să-i spun: Așa-i întotdeauna, Mohr, nu așteptați aplauze, fiți încrezător în tăria ce-o aveți. Adică să-i fi întins colacul ăsta de salvare. La ce-i folosea adevărul? Nu știam cum s-o dreg: „Critica” era o lecție magistrală de economie politică pentru uzul studenților, nimic mai mult însă; ce-i drept, eu o citisem în altă cheie, fiindcă după lecția asta nu mai urmase nimic și eu puneam respectivul fapt în seama eșecului – eșecul ca un pumn în ficat – cum altfel să-și fi pierdut respirația și ultimele două volume din opera sa de căpetenie, „Kapitalul”, arvunite încă din 1867, cu aproape un deceniu în urmă, să zacă în sertar, pur și simplu să nu-l mai intereseze și să găsească tot felul de justificări pentru asta? Doar bolile, incredibil de multe, e adevărat, nu puteau fi doar ele motivul inactivității teoretice; păstram proporțiile și-mi spuneam: și eu am trecut prin eșecuri, știu ce-nseamnă să mergi pe o carte câștigătoare și tocmai ea să-ți anunțe prăbușirea, ieșirea din joc. Dar n-am murit ani în șir, ca el. Sigur, contează și etajul de la care ești aruncat, căci una e să te prăvălești de la doi metri și alta să te rostogolești de pe semeția unui pisc.
Și l-am văzut pe Mohr trecând vijelios pe lângă mine. Lenchen după el; din curte urcau zgomote de ciocan și bodogăneli de bărbat înfuriat. Era Larry, meșterul, care zicea:
-Eu am lucrat ca pentru domni și-am aruncat mărgăritare la porci, asta am făcut! Vreți dreptate? Iată, vă dau eu dreptate!
Una din scândurile acoperișului ceda și Larry se căznea s-o smulgă a pagubă. L-am ajuns din urmă pe Marx, exact în clipa când îi prinsese piciorul lui Larry și trăgea de el să-l coboare; încercările lui Tussy de-al potoli mai mult îl întărâtau. Nu-l credeam în stare de atâta efort; scotea aburi, toata ființa lui era-n clocot. Piciorul lui Larry nu ceda și posesorul se prăvăli peste Mohr cu șipca ruptă în brațe. Larry s-a ridicat primul și-a luat-o la goană strigând: „Poliția! Mă omoară căpcăunul!”
Și Lenchen a zis: „Iată un bărbat și o lighioană spurcată!” Și că norocul lui Larry a fost ca n-a găsit ea vătraiul. Și-l lăuda pe Mohr care, iată, și fără vătraiul ei, se descurcase ca și cum l-ar fi avut.
-Și-acum, a zis, la tratament, suntem copii cuminți!
Mohr o luase înainte, nu-i trecea furia. Vorbele lui Lenchen i-au întors capul și-a zis:
-Gata, m-am săturat!
Și Lenchen s-a luat atunci de mine, că i-am spus eu ceva de l-am înfuriat în halul ăla. Și c-a avut dreptate când mi-a spus că Mohr are nevoie de senin în jurul său, dar cu cine să vorbești, zicea, cu cine să vorbești? Mi-era rușine de Tussy. Mă rugase să-l ajut pe Mohr și iată, Lenchen mă anatemiza, fiindcă îi spusesem eu ceva lui Mohr de i-am dezlănțuit mânia. Nu îndrăzneam s-o privesc, nu știam ce să fac. A venit lângă mine, m-a luat de braț ca să nu văd că buza de jos îi tremura. Mi-a spus că îl prefera pe Mohr dezlănțuit decât cu ochii în tavan – încerca să-mi vină în ajutor, eram singur în lumea lor, nu mai conta dacă eram ori nu vinovat. Până atunci nu-mi dădusem seama cât era de vie; trăgea în jos de brațul meu, ca pentru a găsi sprijin, rămânând puțin în urma mea. Ridica privirea spre mine casă nu mă simt rătăcit printre Larry și proprietari.
Mi-a spus că odată s-a-ntâlnit cu Lissagaray, că ea vrut să-l ia de braț și el și-a retras brutal brațul – și-altădată, tot așa, și l-a-ntrebat cum trebuie să ia refuzul lui și Lissagaray a zis că nu e refuz, ci teama că după asta el n-o să-i mai dea drumul niciodată și chiar ar face-o dacă n-ar cunoaște sentimentele ei pentru Mohr. Și-am întrebat-o:
-Dar tu ai fi vrut, adică ai fi acceptat să fugi cu Lissagaray?
-Da, a zis și mi-a strâns brațul până a început să mă doară.
-Știi ceva? mi-a zis Mohr la întoarcerea în cameră. Era sâcâit, îl durea ceva, cred, și-avea chef de ceartă. Dumneata ții cu dinții de o prostie! De ce oare dinții oamenilor preferă prostiile? se-ntreba… ca un fel de probă de microfon. Dar nu e rău! zicea, nu e rău… Eu, cel puțin, prefer oamenii care-și folosesc dantura pentru a-și salva fixațiile lor; fiindcă nici să crezi azi una și mâine alta nu e în regulă… Și s-a oprit. Nu merge, a zis, nu merge, mi-am pierdut umorul. Ăsta nu-i umor ce-ncerc eu cu dumneata. Dar, ca să te-ntorci împăcat la treburile dumitale, află, Herr Redaktor, că Kugelmann, Wenzel cel Rău, cum îi spun eu, n-are nicio legătură cu întâmplarea pe care mi-o vâri sub nas ori de câte ori se ivește ocazia: faptul că timp de un deceniu n-am mai scris nimic n-are lgatură cu Wenzel cel Rău.
Și chiar n-avea. Mă convinsesem după izbucnirea de mai devreme. Probabil, ziceam atunci, doctorul era doar o legatură, una de mediere cu lucrarea care-l năucise, „Critica Programului de la Gotha”. Așadar, nu mă mira că neagă și i-am zis:
-De ce nu mă miră faptul că negați?
Și să nu se supere, acesta a fost chiar felul de întrebare cu care el însuși m-a întâmpinat când ne-am cunoscut.
-Mai țineți minte? i-am spus. Cum m-ați văzut, ați zis: „De ce nu mă mir
că ai întârziat?”
Și Marx a spus:
-Te avertizez că între două și trei, astăzi, Engels va veni și va rosti istorica declarație: „Mohr a murit!” Nădăjduiesc din tot sufletul că nu vrei să-mi iei această plăcere, s-aud din gura prietenului meu, așa cum ai spune „Iată Omul!”: „Mohr a murit!” Grăbește-te!…
Era în continuare sâcâit și încerca să se mențină în ofensivă; se apropia momentul unei mari încercări și își antrena luciditatea. Adoptase o poziție marțială, contrazisă doar de crispările repede trecătoare ale fălcilor. Nu era un secret pentru nimeni, zicea, că lungise prietenia cu doctorul Kugelmann pe un traseu întins pe12 ani… Își verifica unghiile, le freca cu degetul mare pentru a le simți asprimea, fiindcă Lenchen spusese că-i e destul de greu să reziste opoziției pe care Mohr o face mai ales cu unghiile; și că prietenia asta cu Wenzel cel Rău, care pe vremea aceea era Wenzel cel Bun, fusese una de un fel special…
S-a oprit ca să-mi spună: chiar crezi că interesează pe cineva relația mea c-un amic placid? A continuat totuși după ce-am confirmat din cap și-am zis, pe mine mă interesează. Bine, a zis, și a trecut la Kugelmann. Că pe vremea când luase cunostință de scrierile sale, Kugelmann era student; că s-a-ndrăgostit fulger, respectiv de scrierile acelea s-a-ndrăgostit fulger, fără a le împărtăși totuși doctrina – îi picaseră cu tronc doar pentru că el, Marx, era singurul savant pe care-l cunoștea și care, după părerea lui, își depășea epoca. Că el, Marx, trăia cu un secol înaintea celorlalți. Așa spunea doctorul și părea convins. Și că timp de 12 ani, Wenzel cel Bun făcuse față ca un Iov german încercărilor la care-l obliga aprinderea asta de călcâie; cea mai grea dintre încercări a fost, desigur, participarea la reuniunile Internaționalei, deși nu le agrea, numai și numai pentru a-l asculta pe el.
Nu exagera. Citisem confesiunile Franziskăi Kugelmann, fiica doctorului. Aceasta povestea cum, la vestea întâlnirii cu singurul savant care-și depășea epoca, mama sa, o renană tânără și veselă din fire – să leșine; Marx urma să locuiască la ei câteva zile și ce va face ea, se-ntreba, ce va discuta și cum trebuia să se comporte? Căci marele savant era ostil orânduirii existente – orânduire căreia mamă-sa n-avea nimic să-i reproșeze. Și culmea: chiar în ziua sosirii lui, doctorul era prins toată dimineața și o bună parte a după-amiezii cu îndeletnicirile sale. Și că, la gară, tânara și vesela renană, s-a pomenit cu un domn la fel de vesel și de elegant… – asta cu eleganța, remarcase ulterior Marx, era o părere de pui care-și ia hrana direct din ciocul mamei -, deci, zicea Franziska, în locul unui savant preocupat numai de ideile sale politice, tânăra sa mamă s-a pomenit cu un domn vesel și elegant al cărui molcom dialect renan i-a fost de îndată deosebit de plăcut. Că sub un păr alb bogat străluceau ochi negri tinerești și că toate mișcarile sale și conversația sa aveau o prospețime tinerească. Și că Marx nu s-a lăsat antrenat de niciuna din încercarile tatălui ei de a discuta probleme politice și-a zis: lucrurile nu sunt pentru tinerele doamne, vorbim noi mai târziu despre ele. Așa că, încă din prima seară, Mohr a dat conversației o întorsătură atât de interesantă, spirituală și veselă, încât orele treceau ca prin farmec. Că Marx și-a prelungit vizita timp de patru săptămâni – și că perioada aceea s-a ridicat deasupra vieții cotidiene, ca o culme însorită, niciodată întunecată de valul cenușiu al uitării – scria Franziska, o fetiță totuși, pui, vorba lui Marx. Și romantică pe deasupra! Mohr, la rândul lui, declara c-au fost patru săptămâni ciudate; a mâncat și-a băut ce i-a plăcut, sfidând orice prevedere medicală, și-n toate cele patru săptămâni și-n încă altele patru n-a mai avut, ca niciodată, nicio neplăcere.
Și că dacă ar fi știut rețeta asta când l-a vizitat ultima oară pe Heine, celebrul poet, poate l-ar fi ajutat în suferințele atroce pe care le-ndura. Heine se ajuta singur, cu umorul său incorigibil. Că, odată, când a intrat în camera lui de spital, tocmai i se schimba așternutul și, deoarece suferea atât de mult încât aproape că nu suporta să fie atins, infirimierele îl așezară la loc în pat cu ajutorul unui cearșaf. Și Heine, salutându-l cu voce stinsă, i-a zis: „Vezi, dragă Marx, doamnele și-acum mă țin în brațe”. Asta, râdea Mohr, pentru că Heine se ferea să păcătuiască prin sentimentalism; ca și Goethe, detesta sentimentalii, n-avea niciun fel de simpatie pentru ei, „căci de îndată ce se ivește prilejul, se ticăloșesc”.
Și rămânând la cele patru săptămâni tămăduitoare petrecute în casa doctorului Kugelmann, Marx adaugă cu ironie tristă: „Pesemne fiindcă am avut parte doar de zile și nopți de bucurii!
Se potolise. Amintirea acelor zile îi încălzise sângele. Doctorul Kugelmann i-a răspuns într-o scrisoare, apropo de efectul bucuriilor asupra omului: „Atenție, stimate prieten, angajați-vă în acele lupte despre care știți sigur că le veți câștiga!” Vă dați seama, ce-ar însemna viața noastră dacă ne-am ghida după sfaturile medicilor?
Încerca să se veselească, și nu lua seama la degetul cu care-și freca, mincinos, nasul; să nu-l dea de gol lacrima trădătoare care-i aluneca spre gură. Ce-ar fi fost dacă ar fi izbucnit în plâns?
Am plecat, străpuns de o milă bruscă, s-o-ntreb pe Lenchen dacă e cazul să intervină cu leacurile ei.
Va urma.
