Discuția s-a tăiat când a ajuns la Bakunin. Celebrul anarhist zicea, bătând șaua dictaturii proletariatului, că lumea care s-ar naște prin dictatură ar fi ca falnicul palmier sădit în pământurile Siberiei; că el a trăit în Siberia grație mărinimiei țarului și vorbește în cunoștință de cauză; statul, zicea, fie el și al proletariatului, conservă puterea puternicilor ca murdăria păduchii. Și cerea anularea statului, a oricărui fel de stat și înlocuirea acestuia cu o administrație domestică, o administrație cu contabili și gospodari. Și că un început ar putea fi ștergerea dreptului la moștenire asupra mijloacelor de producere a bunurilor comunității. Și gâlceava dintre el și Marx se întindea ca pecinginea și nu putea sfârși decât prin arderea părții infectate; Bakunin spunea că partea infectată era la Marx; Mohr, desigur, invers, căci Bakunin ura comunismul cu râvna acelui crud împărat roman care se simțea ușurat doar prin moartea celorlalți, iar când vreunul se sinucidea în temniță spunea „acela mi-a scăpat”; că trăia cu iluzia de pe mare, când munții, cetățile, pădurile, cerul, călătoresc împreună cu cei de pe corabie, iar pe uscat ponegresc totul ponosind lumea și ideile acesteia cu mohorârea și necazul propriu. Și dacă am dat să-l întrerup, a luat foc și-am așteptat să-și potolească năduful. Și-am simtit că o mână ține la a mea companie. Era Lenchen, adusese „pomezile”. Era semnul prin care mă făcea atent să fiu cuminte. Și-am simțit un iz puternic de ceva ce nu-mi mai fusese dat să simt. Cu degetele rășchirate peste gură, abia mai respiram. Era un miros pe care l-am ținut în mine vreme îndelungată după aceea, atât de puternic că mi-a fost greu să-l împiedic să-mi pătrundă în gură. Și amețit, am auzit doar cum Lenchen deschidea larg fereastra, cu mâna în care ținea flaconul în afară. Mohr i-a facut semn să plece, adică la naiba cu pomezile. Să vină mai târziu cu ce i-a trimis spițerul. Și reveni la buba Bakunin, și, vorbind despre gașca acestuia rosti numele Utin și Frankel, numele care mă intrigaseră încă din scrisoarea în careTussy îi scria lui Marx „îmi dai voie să ies cu Utin, cu Frankel, de ce nu și cu el?” – cu Lissagaray adică. L-am întrebat cine sunt Utin și Frankel și-a zis, ocolind răspunsul: niște băieți de vârsta lui Tussy, dacă te referi la cei amintiți de Tussy în scrisoare… Mă expediase și m-am întors să-l privesc și l-am văzut că se uita intrigat la mine, adică m-am lăsat prins, nu m-am lăsat prins de minciuna lui? Așa mă privea și privindu-mă îmi dădeam seama cât se schimbase în puținul timp petrecut împreună – avea culoarea pergamentului din arhivele al căror client asiduu fusese; se prefăcea că era atent la vocea lui Lenchen care îl certa pe „Lord”: „Lord” lasă-l în pace (pe „Țopăilă”, desigur) că nu mai vezi papa azi de la mine! Și Mohr a dat din cap ca și cum ar fi vrut s-o certe pe Lenchen care era pe punctul să-l lase pe „Lord” fără binemeritata hrană. Și-a spus:
- Ești sigur că te interesează să știi mai multe despre ei sau ai rămas cu gândul la Lissagaray și-o iei pe după cireș? Pesemne, a zis, dumneata numești asta diplomație. Nu și eu.
Urmărea cu privirea raftul de cărți din dreapta mea și-a zis să iau de-acolo volumul în țiplă, „Istoria Comunei”, să deschid la pagina 187 și să citesc cu voce tare textul subliniat de el cu roșu.
Și-am citit: „Ultima baricadă a zilelor din mai a fost rue Ramponeau. Timp de un sfert de oră, un singur comunard a apărat-o” – cunoșteam pasajul, dar am citit totuși mai departe: „De trei ori a smuls steagul versaillez arborat pe baricada din rue de Paris”… Și încheia abrupt: „Datorită curajului său, ultimul soldat al Comunei a reușit să scape”…
- Danke, Herr Redaktor, danke! Comunardul acela se numea Lissagaray și tot el este și autorul cărții… Recunoașterea meritelor lui Lissagaray trebuie să însemne, iată, n-am niciun motiv ideologic sau politic s-o țin pe Tussy departe de el, motivele sunt de alt ordin…
Urmăream poteca de pe covor, de la birou la ușă, făcută de mersul său când era adâncit în gânduri; treceam peste petele decolorate de pe tăblia canapelei expusă razelor soarelui; zăboveam pe filele îngălbenite de pe birou; socoteam vârsta canapelei roasă pe margini și i-am spus:
- Știți că Tussy plânge doar la auzul titlului cărții?
Și el a zis:
- Soarta traducătorului, Herr Redaktor, soarta traducătorului. Traducătorul trăiește evenimentele mai intens chiar decât autorul. El caută expresiile potrivite și le dă propria sa viață; se identifică, fără să știe, cu viața cărții. Dacă n-ai citit cartea, citește-o! Merită. E o carte mare, iar în legătură cu Lissagaray, citind-o, o să te-ntrebi: ce e mai impresionant, curajul luptătorului sau modestia povestitorului? Fiindcă Lissagaray n-a făcut din gestul său un episod lacrimogen și nici nu și-a trecut numele acolo…
Și s-a auzit vocea curierei care aducea de la spițer leacurile prescrise de doctor și pe care fata îl scuza în felul tinerelor de mahala. Zicea că spițerul e-un boșorog pârțâit și că uită de la mână pân-la gură, de-aia a-ntârziat. Și Lenchen a zis c-o fi el, spițerul, cum o fi, da-i omenos măcar; altul n-ar da nimic pe datorie. Și lucruri de-astea.
Mohr m-a rugat să-nchid fereastra, a trecut peste vorbele curierei și-a zis că Tussy s-a-ndrăgostit de eroul de pe baricada Ramponeau când nu depășise cu mult vârsta când îi dădea sfaturi strategice lui Abraham Lincoln și se autoproclama împărăteasa Chinei, și că Lissagaray avea 17 ani în plus față de ea…
- Un comandant fără oaste, zicea. Azi la Paris, mâine-n Barcelona… Un comandant fără oaste și-un adversar al organizării, al oricărei organizări. Ca și Bakunin, într-un fel. Un însingurat, cu geniul ruperii tuturor prieteniilor. Știi, una e să citești despre isprăvile lui Robin Hood, și alta să-i fii nevastă.
Marx nu incrimina, punea lespezi. Iar eu, dacă vream să mă gândesc la Tussy și Lissagaray, preferam să mă gândesc singur, cum îmi plăcea mie să mă gândesc: luam gândul ca pe-un fir și-l duceam până la capăt și înapoi; intram într-un labirint și plăcerea era să rătăcesc fără sfârșit; fără sfârșitul îmi dădea siguranța că sunt pe drumul meu.
Și-a intrat Tussy cu leacurile spițerului într-o sacoșă de rafie și-a zis:
- În sfârșit, pomezile cerute, Mohr, și scuzele lui Herr Donzig!…
- Donzug, a corectat-o el.
- Bine Donzug, a admis Tussy. Lenchen vine cu apa și ce mai trebuie, da’ nainte să te uiți să vezi dacă leacurile sunt ce-ați vorbit și să te odihnești măcar un pic.
El a protestat:
- Nu mai e timp!
S-a răzgândit repede însă și a adăugat împăciuitor:
- Bine, bine, mă voi odihni puțin…
Mohr era Tussy. Dacă-nchideai ochii nu-ți puteai da seama când vorbește unul și când celălalt. Amândoi aveau acel ceva ce balansa între ironie și gravitate. Și eu-napoi în labirintul meu, cu privirea pe evoluția bolii care-și vedea imperturbabilă de rostul ei de molie pe trupul lui Mohr. Și Lenchen ivită-n prag, oprită de mirarea lui Mohr:
- Ai spus să mă odihnesc, ce e!? Lasă-mă să mă odihnesc!
Lenchen i-a răspuns:
- N-am venit să vă „pomădez”, Mohr.
Avea în mână un briceag ponosit și un penny și-a spus că jos așteaptă un băiat care-l roagă să-i dea înapoi briceagul lui și c-ar exista totuși o variantă de compromis, aceea de a-i mai da încă un penny.
- Așa a zis băiatul?
- Da, Mohr, așa a zis.
- Atunci să-i mai dăm un penny băiatului. Mai dă-i un penny și trimite-l la mine.
Cu câteva zile în urmă, Marx ieșise la o scurtă plimbare în timpul căreia a fost acostat de un băiat. N-avea mai mult de 10 ani. Că să facă amândoi „to swop knife”, după ce i-a explicat că „swop” în limbajul școlarilor înseamnă a face schimb. Și-au scos amândoi bricegele și le-au comparat din ochi. Briceagul lui Mohr arăta nici prea bine, nici prea rău, dar avea două lame, amândouă tocite; briceagul băiatului avea o singură limbă, dar brici. S-au tocmit și au încheiat târgul, au schimbat bricegele, doar că Mohr a trebuit să plătească un penny, fiindcă briceagul său, deși avea două limbi, erau tocite bine. Acum băiatul venise să mai ceară un penny sau să anuleze schimbul. – Spune-mi, l-a-ntrebat Marx, cum ai calculat prețul? Cum ți-ai dat seama că diferența reală de preț este de doi penny și nu doar de unul?
Și puștiul a zis că n-a fost prea greu, a văzut că în clipa când au făcut schimbul, celălalt părea fericit și că oamenii sunt fericiți când izbutesc o păcăleală; i-a spus lui frate-su mai mare și acesta i-a arătat casa, că prima oară n-a știut unde-l găsește.
Mohr l-a felicitat pentru perspicacitate și l-a-ntrebat cum îl cheamă, și puștiul a zis:
- Karl!
- Ca pe mine, a zis Marx. Felicitări! Dar parcă te chema Johnny, mă-nșel?-Nu, domnule, a zis Karl.
- M-a chemat Johnny până de curând; acum mă cheama Karl, îmi place mai mult Karl, de la Karl May. Dumneavoastră chiar sunteți Karl May?
Și-am văzut cum mustața încă neagră și barba albă dinspre pomeții lui Marx se deschidea a zâmbet ca să zică:
-M-a chemat Karl Marx până de curând. De azi mă numesc Karl May. Îmi place mai mult Karl May, deși va trebui să-l omor pe domnul May cu mâna mea.
Și puștiul a zis bucurându-se:
-Oho, dur! Dacă aveți nevoie de o mână de ajutor, aici sunt… Dar vă mai costă un penny.
L-a luat Tussy să-i dea un aconto pentru ajutorul la care s-a angajat și Mohr a zis dând din cap, admirativ și nu prea, ca nu părea evreu; adică puștiul nu părea evreu, era un puști ca toți puștii; și dacă și copiii din secolul douăzeci și unu sunt tot așa, nu mai știi care-i evreu și care nu.
-Sau, a zis, n-ai voie să vorbești despre asta…
Și-am spus:
-Am voie să vorbesc, doar că în clipa următoare nu mai sunt nici eu, nici dumneavoastră – suntem un vis; visele vin și pleacă, le uiți de îndată ce te trezești.
Și i-am povestit de cota anului 2000; că era acolo unul Jules Verne, un scandalagiu, care zicea: „Ce-i porcăria aia?” Vocifera și se bătea cu pumnul în piept pe cine păcălesc ei, știe el mai bine cum e în anul 2000!
-Omul, Herr Marx, am adăugat, chiar și numai c-un pas în altă lume decât aceea în care s-a născut, devine gură mare.
Și Marx a zis:
-Scuze, entschuldigen, bitte, sar de la una la alta, mă-ntorc la problema dumitale, Lissagaray. Știi dumneata cum am trăit eu în cei șapte ani cât am stat despărțit de logodnica mea?
Și că dacă nu se văicărise până atunci era fiindcă oamenii au prea puțin chef s-asculte durerile altora și spun: „Ei, ce mare scofală, câte am îndurat eu?!”…
Va urma.
Părțile anterioare le puteți citi aici:
