Când m-am întors în camera de lucru a lui Marx, Lenchen tocmai pleca; își terminase tratamentul; în afară de Tussy, nimeni altcineva nu știa în ce consta acesta și ce erau așa-zisele pomezi.
Mohr era cu mintea dusă și Lenchen m-a invitat să discutăm afară. Că e mai bine să plec. Că Mohr are nevoie de mult senin în preajma sa pentru a se reface și că discutțiile cu mine îi răvășesc amintirile, de suflet ce să mai vorbim!? O clipă m-am perpelit fiindcă mi-era teamă că rugămintea venea de la Mohr. Mi-am amintit însă că Mohr obișnuia să spună că în el există un conflict care-l trimite la pat; un conflict între voință, ca braț al minții sale și simțire, care vine din firea sensibilă a omului. Că voința contra simțire îl împinsese nu de puține ori în brațele voluptuoase ale erorii; și că tot de-atâtea ori simțirea îi răspunsese cu semnalele pe care le avea ea la îndemână: de pildă, un furuncul; furuncul de la furunculoză; după operarea unui asemenea furuncul, ultima oară zăcuse două luni între viață și moarte. Merită și nu merită să greșești, zicea, dar dacă altfel nu se poate, merită!… Și nu se putea abține. Și-am întrebat-o pe Lenchen:
-V-a spus Mohr să plec?
Lenchen nu mi-a răspuns la întrebare. A zis:
-Faceți cum simțiți că e mai bine.
Și m-am întors la discuția despre Bakunin. Înfrânt de complotul de care Marx nu era străin, Bakunin publicase în „Journal de Genève” scrisoarea sa de adio. Se vorbea într-însa de amărăciunea provocată de calomniile concertate care-l sleiseră de puterea de a continua și amărăciunea lui a trezit puține ecouri. Engels însuși căzuse în capcana întinsă de Utin și-i scria prietenului său Sorge că Bakunin își transpune cu fermitate catehismul în practică și că trăiește numai din șantaj… „Nici nu-ți poți închipui, continua Engels, cu ce bandă de tâlhari avem de-a face”. Și asta doar fiindcă Bakunin zicea despre stat că, sclavagist sau comunist, statul tot samavolnic ramâne. Că tot ce e pe pamânt este naștere, creștere și moarte. Și la fel e și statul, la fel și proprietatea. Fie ea de stat sau privată. Că, din scară a înălțării omului, proprietatea s-a conservat pe treapta fraudei și o guvernează în toate. În scrisoarea deschisă, Bakunin invoca vârsta sa de șaizeci de ani și boala sa de inimă care se agrava zi de zi și care îi făcea viața tot mai grea, și-l acuza pe Marx că a transformat Internaționala într-un instrument al răzbunării sale personale. Zicea: „În ceea ce mă privește, nu mai am nici puterea necesară, nici poate încrederea pentru a împinge mai departe piatra lui Sisif împotriva reacțiunii. Eu mă retrag, așadar, de pe câmpul de luptă și cer de la iubiții mei contemporani un singur lucru: uitare. De acum încolo nu voi mai deranja liniștea nimănui; cer să fiu lăsat și eu în pace”.
A murit la 1 iulie 1876, la Berna, într-o sărăcie lucie, el care luptase cu atâta fermitate și suferise atât de cumplit pentru ca oamenii să nu mai moară în sărăcie lucie (Franz Mehring). Plecase, și Marx nu-l ierta nici după moarte. Deși chiar el avertizase că răul produce răul și să n-aștepți îndreptare de la cel care, chiar și fără intenție, ți-a făcut rău. Uitase și repeta:
-Bakunin a fost o nulitate ca intelectual, o nulitate cu o inimă în clocot. Iar faptul că toate calomniile puse în seama lui au fost infirmate nu reduce mult din răul pe care l-a făcut Internaționalei. Care Internațională nu era nici a lui Bakunin, dar nici a mea. Și Bakunin ar fi fost ferit de închipuirea că este altceva decât firea lui vâlvătaie dacă ar fi dat cu nasul de pilda lui Esop cu măgarul. N-o știam nici eu, dar ți-o spun poate-ți folosește cândva. Măgarul a văzut că orice ar face, stapânul nu-l iubește ca pe câine; câinele îi sare cu labele pe piept și nevolnicul de stăpân nu mai prididește cu mângâierile. Și a făcut și el la fel: a sărit cu lăboaiele pe umerii stapânului în așteptarea mângâierilor. În loc de laude și giugiuleli a mâncat o papară soră cu moartea…
Pielea gâtului lui Mohr atârna ca la tăbăcărie – fâșii, fâșii. Lenchen uitase să-i reînnoade lavaliera. M-am aplecat să i-o scot de sub șold și, cu fața deasupra lui, i-am simțit mirosul gurii – duhnea. I-am ridicat capul și l-am întors în partea opusă; lavaliera duhnea de asemenea și am chemat-o pe Lenchen. A venit cu un fular de cașmir culoarea ardeziei, i l-am înfășurat în jurul gâtului și gâtul, astfel încălzit, zvâcnea ca o magmă de vulcan în fierbere, când într-o parte, când în alta.
-Își revine, a zis Lenchen.
Marx ne privea cu ochi lăcrimoși și-a spus:
-Ce dracu mi s-a-ntâmplat? A bubuit ceva în mine și n-am mai văzut nimic – nu eram mort, dacă pentru voi are vreo importanță.
Și Lenchen, cu mâna la gură, a zis:
-N-ați fost cuminte, Mohr. Ati furat o doză. Ce-ați vrut să faceți?
-N-am furat-o Lenchen; mi-a trimis-o Dumnezeul tău, sunt în probe. Ajutați-mă să mă ridic, nu-mi pot controla picioarele. Cât e ceasul?
-Vă e foame, Doamne! s-a minunat Lenchen. V-aduc imediat ceva! Îi e foame, repeta pe scări…
Și-am zis:
-Înteleg că vă simțiți mai bine?
-Da, Herr Redaktor, ma simt curățat. Te-ai speriat, așa-i?
-Ce-ați făcut, am zis, ați dublat doza?
Își mișca degetele de la picioare.
-E-n regulă, a zis. Sunt pe moarte, dar mor de bine. Știi povestea cu doctorul care la orice-i răspundea pacientul, el zicea, e bine, e foarte bine; zicea bolnavul că asudă și are frisoane, medicul îl asigura că e bine și să continue tratamentul. A doua zi, suferindul spunea, tremur, domn’ doctor, mi-e frig de nu mai pot și doftorul zicea ca ieri, gata, ești bine, continuă tratamentul; și-un vecin, văzându-l cum se chinuie, l-a-ntrebat: ce-i cu dumneta, nu ți-e bine deloc și acela a zis, dimpotrivă, vecine, sunt pe moarte, ce-i drept, dar mor de bine…
Și-a apărut Tussy cu ochii ei mari și mai mari.
-Ce s-a-ntâmplat?
-Nimic grav, am zis. Dumnezeul lui Lenchen ne-a supus pe toți la câteva probe; Mohr le-a trecut primul; cu magna cum laudae.
-Mohr, nu s-a lasat Tussy păcălită, ți-a fost rău?
Și Mohr a zis:
-Mi-e foame, Tussy! Tu să fii atentă la bucătărie, Lenchen are prostul obicei să taie din porții.
Și era din nou zi, și mă-ntorceam la ale mele. M-am ridicat când Mohr a sfârșit de mâncat. Lenchen și Tussy plecaseră. L-am ajutat pe Mohr să scuture firimiturile care se încâlciseră în stofa canapelei ca mâțișorii în buclele lui Tussy și când am sfârșit și eram gata să-mi reiau locul a zis:
-Ce caută fularul ăsta la gâtul meu? Unde-i lavaliera mea? N-am avut la gât o lavalieră?
Și să-i spun ce căuta, începuse să caute ceva și nu mai știa ce – așa, așa, vezi printre manuscrisele alea, e acolo fascicolul cu observațiile mele în legătură cu „Programul de la Gotha”. Că-n legătură cu programul ăsta tocmai avusese un vis – nu, nu, visul era despre altceva, zicea, asta cu programul îi venise acum, nu știa de ce.
-Dar să-ți povestesc visul, a zis, e interesant, ba chiar mai mult, vorba lui Tussy, altminteri n-aș fi atât de răvășit. Cred c-am murit puțin în visul ăsta. Foarte ciudat, foarte ciudat… Era o câmpie verde,verde. Și vălurită. Uite-așa, arăta cu mâna, ca săritura șarpelui. Înainte, coline, coline, coline…Vălurimea împiedica vederea: niciun pic de orizont, nici înainte, nici pe margini. Verde-verde și pe verdele fără orizonturi nici în față, nici pe margini, treceau gazele, apăreau, treceau, dispăreau, cu cornițele lor mândre și elanul de cai pur-sânge. Treceau și treceau, se duceau necontenit, fără oprire. Sute de mii, apăreau, treceau, se duceau, milioane de cornițe, picioare zvelte, corpuri alungite fugeau și se duceau, dispăreau spre nicaieri. Simțiseră un catacalism ori erau gonite, dar gonitorii nu se arătau. Defilau prin fața mea, și-n față niciun orizont, și nici pe margini. Neantul. Pe margine gâfâiau oameni. Pe unii îi cunoșteam; erau Blanqui, Proudhon, Bakunin, Weitling. Lassalle nu era. Sau, dacă era, nu-l vedeam eu. Eu eram un fel de șef, dar nu cel mai mare, mai mare era altcineva – aducea cu Ruge. Oamenii mă lingușeau, ca să le spun eu încotro mergem… Și puhoaiele de gazele nu se mai terminau, veneau, treceau prin câmpia verde, fugeau cu aerul că știau precis încotro fug, dar nu știau. Fugeau speriate, să scape și atât. Hotărâte. Atotștiutoare. Eu nu știam. M-am oprit să-mi fac nevoile. N-am găsit un loc potrivit și m-am întors. Și când m-am întors, Ruge mi-a făcut semn că nu-i nimic, a observat că m-am depărtat de grup, dar că-nțelege. Gazelele fugeau și Ruge întinsese o masă, să ne odihnim și să prindem puteri. Nimic despre direcția încotro ne îndreptam. Și oamenii în jurul meu îmi întindeau porția lor de mâncare și ziceau: spune-ne, spune-ne! Și Ruge a zis: spune-le, de ce nu le spui? Și-a zis: nu e niciun secret; aveți încredere în noi, direcția e cea bună. Nu vă fie teamă, victoria e aproape. Apoi, parcă nu mai era Ruge, era altcineva, cred că profesorul meu de Drept penal de la Berlin, îmi scapă numele…
-Eduard Gans, i-am sugerat.
Și el a zis:
-Așa, așa, Eduard Gans, bravo! De ce spun de profesor? Pentru că era cineva a cărui autoritate o acceptasem cândva, mi se părea naturală și alt șef n-am mai avut. Câmpia fremăta într-o singură direcție, valuri-valuri de gazele, fără sfârșit, fără oprire, treceau și treceau… Iar sentimentul cu care m-am trezit era ca o cădere în gol. Cădeam, cădeam… Și gazelele alergau semețe, cu gâturile în elan întins și hotarâte, extrem de hotarâte. Spre nicăieri. Spre moarte…
Va urma:
Părțile anterioare, începînd cu capitolul I, pot fi citite aici:
