Ca să ajung la baie a trebuit sa cobor mai multe trepte de lemn acoperite cu o traversă de cânepă, roasă pe mijloc. La capătul lor era parloarul, camera de zi; l-am traversat în urma lui Lenchen și am dat într-un coridor cu multe uși. Lenchen mi-a deschis una pe care Tussy, cine alta?, desenase un cap fioros de maimuță, și-a zis: baia! Deasupra căzii, placată cu faianță veche, cu plăcile lipite strâmb și multe pătate, se lățea un geam jivrat care se deschidea în afară, pentru aerisire.
După ce mi-a atras atenția că scurgerea apei e leneșă deoarece canalul de scurgere n-are înclinația cuvenită, a închis ușa, iar eu am deschis fereastra, atras de forfota de-afară. În gradina mai mult lungă, o fată tânără, cu părul bucle-bucle, lucra la rădăcina bolții de iasomie de deasupra leagănului de lemn. Nițel mai departe, „deșteptuța” urcase puiul de iepure pe carcasa-i și-l ferea de atacurile lui „țeposu” răsucindu-se într-o parte și alta. Operațiunea era supravegheată de două mâțe cu capetele colorate la fel – în portocaliu, nasuri albe și ochii ca două mărgele cu ape verzi -, fară sa clipească.
Zgomotul făcut când am forțat geamul a întors capul fetei; mi-am dat drumul, gest reflex, și în cădere am reușit să-i văd doar ochii mirați – foarte, foarte mari și luminoși.
Am reîntâlnit-o în parloar; mâțele – mereu în preajmă. M-a-ntrebat dacă eu sunt reporterul care am cerut să vorbesc cu tatăl ei. I-am spus că da. Iar ea mi-a zis s-o urmez. Ne-am întors pe coridorul cu baia; mâțele, „deșteptuța”, „țeposu”, puiul de iepure după noi, cu Tussy, ghid. Spatele drept și mers de balerină, cu vârfurile picioarelor ușor în afară. Purta fustă largă în două culori: gri și maro. Ceafa băiețoasă – cam grosuță pentru gustul meu. Și, peste toate, semeția celei care ori admiră cu pasiune, ori disprețuiește fără rezervă; ori iubește cu adevărat, ori urăște pătimaș; fericită până la extaz, când nu e cea mai nefericită. Genul de femeie pe care n-o poți minți oricât te-ai osteni pentru asta.
Ușa pe care a deschis-o dădea în două camere despărțite de glasvand, una mică și cealaltă largă, cu deschidere spre lumina de-afară. Nu m-a poftit să văd mai mult, s-a oprit în dreptul ușii. A zis că e-n obiceiul pamântului ca morții să fie uitați, iar ea nu vrea sa se întâmple așa cu „Momchen” – măicuța ei. Că odăile astea două conservă în aerul lor sfârșitul călătoriei lui Momchen cu Mohr, și când vorbea își tot pipăia nodul gâtului.
Își îndeplinea rostul de custode al memoriei mamei ei și vorbea ca în fața unor exponate de muzeu – rece, oficial; zicea că ține mult, dacă voi scrie ceva, să nu uit de Nym și Momchen.
-Nym?
-Așa-i spun eu lui Lenchen, a zis. Practic, ea m-a crescut.
M-a năucit nițelus, recunosc. Eram mandatat oficial să am o atitudine potrivită față de toți membrii familiei. De parcă știa că, mai devreme sau mai târziu, curiozitatea mea va răzbi până la drama ei și asta îmi va încețoșa ochii pe care, iată, ea mi-i voia tot timpul deschiși.
Zisese „sfârșitul călătoriei lui Momchen” și nu înțelegem despre ce călătorie era vorba. Presupuneam doar că așa numea ea moartea, respectiv sfârșitul drumului, în traducere din dialectul renan. A ramas cu degetele pe nodul gâtului și nu știam cum voi proceda dacă voi fi pălmuit, atât de de-fiară păreau ochii ei. A înghițit, în sfârșit, și a continuat:
-Buna noastră Momchen era foarte bolnavă, încât numai rareori se putea da jos din patul de suferință. Mohr suferea și el de o pleurezie gravă; boala se înrăutățise și bunul nostru prieten, medicul Donkin, socotea că aproape nu mai este nicio speranță. În camera cea mare, cea din față, cu multă lumină, zăcea măicuța, în camera mică, asta de-aici, zăcea Mohr.
Cunoșteam episodul și i-am spus:
-Au fost zile și nopți îngrozitoare, știu. Mohr era mai mult bolnav. I-ați fost ca o dădacă. Și nu doar atunci, ci ani de-a rândul…
Și Tussy a zis:
-O, nu! Ce vreți să spuneți?
-Așa știu.
Și ea a continuat a vorbi, surdă la replicile mele, că acești părinți ai ei, care se obișnuiseră atât unul cu celalalt, care erau atât de legați unul de altul, nu mai puteau să locuiască în aceeași cameră…
A intrat în vorbă și Lenchen și c-o voce înecată în plâns a zis:
-Maurul îl așteaptă pe domnul redactor; mi-a spus s-aduc și piticuții, să nu vă suparați.
Maurul întreba de mine și de piticuți („deșteptuța”” și „țeposu”), și Tussy a zis: spune-i că mai întârzie puțin. Pe-ăștia mici poți să-i iei, lasă-mi mâțele și pe „țopăilă”.
Și după ce Lenchen a făcut cale întoarsă cu „piticuții”, Tussy căută să reia firul povestirii de unde îl frânsese Lenchen, dar nu și-l reamintea, și-a zis: sunt foarte obosită.
I-am repetat sfârșitul frazei unde fusese întreruptă, și-a oftat: da, părinții mei, legați printr-o dragoste rar întâlnită, nu mai puteau locui în aceeași încăpere.
Doi muribunzi, iar Nym și cu ea trebuia să nu-i scape din ochi pe niciunul și să vadă și de treburile casei.
-Nu știu cum ne-am descurcat, spunea, chiar nu mai știu. Știu doar că niciuna dintre noi nu ne-am culcat timp de trei săptămâni și că zi și noapte eram în picioare. Iar când eram prea istovite, ne odihneam cu rândul, câte o oră… Scurtez, a zis, văd că vă grăbiți, ceea ce nu era adevărat, dar am dat din cap, că da, mă grăbesc, dar nu într-atât de tare și ea a continuat: N-am să uit niciodată dimineața în care Mohr s-a simțit destul de întremat ca să meargă în camera măicuții. Erau din nou tineri – o fată îndrăgostită și un tânăr îndrăgostit, care pășeau împreună în viață – și nu un om bătrân, ros de boală, și o femeie bătrână muribundă, care-și luau rămas-bun pentru totdeauna…
Măicuța muri pe 2 decembrie, și ultimele ei cuvinte – lucru ciudat, în limba engleză -, au fost adresate lui Karl (Marx) al ei.
Și-a venit Engels și-a spus:
-Astăzi și Mohr a murit!
Și ea s-a revoltat atunci ca adineauri când a auzit cuvintele rostite de mine cu „sfârșitul drumului” . Și n-aveam dreptul. Să nu mă supăr și să nu mai vorbim despre asta, da? Promiteți, zicea, promiteți?… Am confirmat din cap, și-a zis: Mohr se preface că doarme, semn ca e supărat. Duceți-vă!
Viața lui Tussy era o ruină și cel care aprinsese capătul fitilului fusese chiar Mohr. La stăruința de a-mi spune de ce totuși îl ierta, mi-a răspuns cu o frază celebră:
-Pentru că este el, pentru că sunt eu!
Aici, prima parte din Capitolul I, iar aici, continuarea.
