Pentru o clipă am crezut absurd că Marx se poate însănătoși. Gândul patetic din tinerețea sa, acela că omenirea se poate salva cu o poveste, îl săltase la părerile de demult și îl așezase-n capul oaselor; dădea impresia că e pus din nou pe treabă. Că acuși-acuși îmi va spune: ia o hârtie și scrie! După, iată, aproape un deceniu.
Lenchen îl alungase pe Mohr la baie și refăcea așternutul după plecarea acestuia. Vorbeam despre prevestiri și ea a zis: vorba lungă, sărăcia omului. Mohr, domnul, și a arătat spre mine, domnul ramâne aicea și v-așteaptă, nu pleacă; iar cât despre prevestiri, dacă s-ar apuca ea să povestească, n-ar termina până mâine. Că prevestirea este un har dumnezeiesc și este o nevrednicie care se pedepșeste dacă s-ar dovedi că e înșelătorie. La ea în sat se spunea că în vremurile de demult, dacă acel care proorocea nu o nimerea, îl întindeau cu mâinile și picioarele în fiare, pe căruțe așternute cu mărăcini, trase de boi și-l ardeau. Și dacă, peste ani, se adeverea că nu fusese înșelătorie, arsul devenea zeu peste popoare și era slăvit în veci. Da’ rar. Mai adesea, prezicătorul zorea dincolo de fire, uita pasul cuvenit și o lua pe arătură. Trupul e mai deștept decât noi, zicea. Știe când îi e foame sau frig, iar dacă-i dai altceva decât vrea, suferă, se chircește în dureri și până nu te-ntorci la ce-i convine lui nu te scutește de necazuri. C-a observat și la Mohr: scrie întotdeauna atât de repede, de te miri cum de mai înțelege ce-a buchisit el acolo; iar când le târâie, apoi e semn că nu se află el în ce ticluiește și una-două îl iau durerile.
Iepurașul ieșise din marsupiu cu labele din față și-am zis: Lenchen, n-am fost prezentat iepurașului și cred că vrea să-mi spună ceva; Lenchen a dat vorbei mele certificatul de poruncă și-a spus: „Țopăilă”, fă frumos la Herr Redaktor. La care îndemn „Țopăilă” a scos limbuța, cât un vârf de morcov. Nu limbuța, păcătosule!, l-a certat stăpâna. Fă o reverență cum știi tu! Lăsați-l, am zis, nu iubește presa și are destule motive.
Jos, pe peluză, Tussy se juca cu „Deșteptuța” și „Țeposu”; ea jos și animăluțele cocoțate pe pervazul ferestrei. După cum se maimuțărea ea, se maimuțăreau și ele. Ducea ea mâna la nas, la fel făceau și animăluțele, chiar dacă nu le reușea. Dădea ea din cap, ele se întreceau care să fie mai convingătoare. Și-ntre timp, Tussy flutura spre mine niște hârtii prinse într-o agrafă. Nu știam cum să cobor ca să le iau. Aveam în ochi doar culorile gri-maro ale fustei sale, într-o acoladă – gri și-n cealaltă acoladă – maro, și trupul liber sub acele culori, care, iată, tocmai ce plecau spre mine. Am băut restul de bere neagră și m-am gândit că Lenchen îmi va mai aduce una și astfel nodul din gât îmi va fi topit în gustul amărui.
Și când Tussy mi-a întins foile și mi-a zis „ca să știi despre Momchen”, am apucat să văd buricele degetelor ei supte, pielea încrețită cu zbârcituri fine, ca după ce au stat mult în apă; pe pielea roz a degetului mijlociu era o pată de cerneală albastră, intensă, și una mai puțin marcată, pe arătător, acolo unde se ține tocul de scris. Și-n toată încăperea nu mai erau decât acele pete și pielea roz încrețită pe buricele degetelor. „Scrisori, a zis. Copii de pe epistolele mamei, scrise de-a lungul anilor”.
În alocuțiunea de dinainte, lui Lenchen îi scăpase o vorbă care nu putea fi decât a doamnei Marx: „Eh, domnule, nu suntem născuți pentru noi înșine!”
Și-am desfăcut prima copie. Scrisoarea era adresată lui Josef Weydemeyer și era datată 20 mai 1850. Despre Weydemeyer cunoșteam puține lucruri: era născut în același an cu Marx, 1818; participase la Revoluția din 1848 din Germania și la Războiul Civil din Statele Unite; pusese bazele propagandei comuniste în America… Și cam atât.
Doamna Marx recunoștea că de mai bine de un an nu mai dăduse un semn de viață. Că n-a răspuns nici măcar la scrisoarea atât de prietenească a Luisei – desigur soția lui Josef Weydemeyer – după ce se bucurase de o primire atât de afectuoasă din partea ei. Și că tăcerea aceasta a apăsat-o adesea, dar de cele mai mult ori a fost incapabilă să scrie. Și preciza: „Chiar și acum o fac cu mare greutate”. Pentru că, zicea, „doar împrejurările mă silesc să iau tocul în mână. Și nevoia de bani”… Și mai departe:
„Erau primii ani de exil, ani mai negri decât negrul cel mai negru. Burghezia șterpelise revoluția maselor și se deda la cele mai dezmățate negustorii!… De Paști, micuța noastră Franzisca s-a îmbolnăvit de o bronșită grea. Trei zile s-a luptat copilul cu moartea. A suferit atât de mult! Trupușorul ei neînsuflețit zăcea în camera din fund; noi toți ne-am adunat în camera din față și noaptea ne-am făcut culcușul pe jos, iar cei trei copii în viață stăteau culcați alături de noi și-l plângeam cu toții pe îngerașul care odihnea alături, rece și neînsuflețit. Copilul a murit în perioada mizeriei noastre cele mai negre. Prietenii germani erau, în clipa aceea, cu totul incapabili să ne ajute. Ernest Jones, care ne vizita pe atunci adesea, ne promisese un ajutor. Dar n-a putut să-l procure. Bangya, un colonel ungur, care pătrunsese în vremea aceea în cercul nostru pentru a-i cere lui Karl să corecteze un manuscris al lui Szemere, ne-a promis că ne va da vremelnic o mână de ajutor, dar nici el nu ne-a putut fi de vreun folos. Atunci, cu inima plină de groază, am alergat la un refugiat francez care locuia în apropiere și care ne vizitase. L-am rugat sa ne ajute în clipa aceea cumplită. Omul a dovedit multă înțelegere prietenească și mi-a dat două lire; cu banii aceștia am plătit micul sicriu în care odihnește acum bietul meu copil. N-a avut leagăn când a venit pe lume și chiar micul coșciug de scânduri i-a fost multă vreme refuzat. Cu ce inimă grea am dus-o la locul de veci!”…
M-a întrerupt bufnitura ușii rămase întredeschisă după plecarea lui Tussy; Marx o deschisese cu piciorul pentru a aduce în mâini două halbe de bere. A văzut hârtiile din mâna mea și, dacă n-ar fi fost atât de încărcat, mi le-ar fi smuls cu siguranță, atât de tare se înfuriase. Mi-a zis că el în viață a trăit pentru două lucruri: ca să-și vadă teoriile confirmate în atelierul practicii și pentru familie și n-ar vrea să afle ca s-a-nșelat cu amândouă.
-Tussy să nu mă-nfurie! a zis, deși era gata înfuriat. Iar dumneata, mi-a spus, să te mulțumești cu ceea ce îți spun eu, dacă te-am primit…
A mai spus ceva ce n-am înțeles și a tăcut. Încerca și-a reușit să-și recapete echilibrul pierdut și-a zis:
-Prosit!
A ridicat halba sa în dreptul ochilor ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut. Dar nu era el. Am băut berea dintr-o răsuflare, în felul despre care știam că-i face plăcere.
-Mi-e teamă că nu te iert, a fost concluzia lui. Ce-ai apucat să citești?
Ce era să-i spun?
-Hm!… Și-am revenit imediat: am reținut ceva despre o frază a dumneavoastră, ceva neclar.
-Ce, adică, nu era clar? s-a răstit înțepat.
I-am citat fraza care spunea: burghezia șterpelise revoluția maselor și se deda la cele mai dezmățate negustorii…
-Da?! s-a mirat Marx. Și de ce crezi dumneata că fraza asta mi-ar aparține?
N-am răspuns la întrebare, dar am întrebat la rândul meu: E corectă? Adică fraza aceea era corectă?
Insistența mea a avut darul de-al înveseli.
-Ești evreu, a zis. Mai evreu decât mine, dar spune-mi, ți s-a întâmplat să scrii ceva profund, mă rog, cât poți fi dumneata de profund, scuze!, și cititorii dumitale să descopere înțelelesuri care nici nu ți-au trecut prin cap să le spui? Îm?…
-Nu o dată, am zis.
-Nu o dată, zici? Ne înțelegem.
Își calibra vocea să nu i se vadă iritarea.
-Așa e și cu revoluțiile, Herr Redaktor. Întâi se scriu și abia după ce au fost încheiate li se află rostul. Cel mai adesea de șarlatani care nu prididesc în a găsi explicații care să-i pună-n treabă și să le justifice faptele în interes propriu. Da Vinci a pictat Gioconda și mii de isteți, vreme de sute de ani, nu s-au învrednicit de ajuns pentru a-i descâlci înțelesuri pe care întocmitorul, de bună seamă, le-a ignorat. Jenny, nevastă-mea, a făcut altceva: a redus folcloric tâlcul cărții mele și i-a dat expresia cu cea mai mare putere de sugestie, a șterpeli…
Fu întrerupt de lătratul convulsiv al câinelui, de jos. Lătra de ziceai că duce cine știe ce aprige războaie. „Deșteptuța” se dădea cu partea convexă a plastronului de pervaz și „Țeposu” dispăruse.
Broscuța, îmi spusese Tussy, se trăgea dintr-un neam vechi de două milioane de ani, din triasicul superior și era de origine germană, adică specia care păstra urme de dinți, pentru o bună masticație și, la nevoie, se putea folosi de ei pentru a face zgomot. Două fălci învelite într-o materie cornoasă formau un fel de cioc, cu margini tăioase. Piciorușele din față alunecau pe pervaz, ciocul clănțănea și fâsâitul pe care-l scotea la intervale de timp egale putea fi, în același timp, cerere de ajutor, dar și icnetul izbânzii.
C-un salt pe care nu-l justificau nici fizicul, nici starea sănătății, Maurul a fost jos; împreună cu Tussy încerca să potolească pornirea razboinică a câinelui: Lord, Lord, încetează!
Iar Lord, cu dinții dezveliți, rânjiți agresiv, ataca un mușuroi ca o moviliță de cârtiță și care nu putea fi decât „Țeposu” în regim de apărare. Lord încetă ofensiva pentru un timp, apoi, după eșecul celor doi stapâni în încercarea de a-l disloca pe arici, reîncepea și mai furibund. Și neputincios, totuși. Sau, cu cât mai neputincios, cu atât mai furibund.
Blana-i era dotată cu doi norișori aurii de o parte și de alta a coapselor; o pată în nuanțe de maro deschis, pe spate și pe partea inimii, ca o pelerină; urechile clăpăuge, negre; partea superioară a boticului și fruntea în maro închis; botul alb, la fel ca labele și coada. Și numele Lord, care-i completa fericit înfățișarea. „Deșteptuța” continua acrobația pe pervaz. Și dupa grația caraghioasă cu care-și executa numărul, am înțeles că „Țeposu” juca o farsă veche, care, iată, avea același succes ca întotdeauna.
Mohr proba tot felul de vicleșuguri pentru a-l apuca pe arici de o parte care să-i permită manevra de rupere a rezistenței acestuia – în zadar. Până la urmă, Tussy a luat câinele în brațe și „Țeposu” a putut face reverența victoriei.
Mohr a apărut cu el în brațe, l-a așezat lângă „Deșteptuța” pe pervaz și-un timp a fost ocupat cu hrănirea fiarelor.
-Sunt geloși pe dumneata, a zis. Și nici Tussy nu e ușă de biserică; le întreține dinadins cheful de joacă pentru a mă provoca pe mine,știindu-mi slăbiciunea pentru ei.
Vorbea tare, pentru a fi auzit. Și-a fost. Căci vocea lui Tussy n-a întârziat: – Știi bine că nu-i adevărat, a zis. De ce ții tot timpul să mă necăjești?
Războiul dintre ea și Mohr, cu rădăcini pământești, n-avea frontiere de demarcație; izbucnea unde și când te așteptai cel mai puțin.
Va urma.
Aici prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea
