I-am povestit lui Mohr ce mi s-a-ntâmplat odată, demult, ca reporter. O întâmplare care-mi apasă sufletul. Fata în cauză semăna cu Tussy. Reporter ca și mine, dar la un alt ziar. Întârziasem amândoi într-un mic sat la câțiva kilometri de Oradea. Nu ne cunoscusem până atunci. Eu aveam ceva notorietate, ea, nu. Și următorul autobuz pleca de-acolo spre miezul nopții, cu muncitorii din schimbul doi. Cârciuma din sat închidea devreme; era și-o iarnă grea, ninsese mult și toată lumea trăsese spre casă. L-am rugat pe cârciumar să ne păsuiască, să ramânem la el până la plecarea autobuzului. Spre norocul nostru, nu eram singurii în situația aceea. Lumina nu funcționa, sobele începeau să se răcească… Am rămas cu paltoanele pe noi, zgribuliți în jurul luminii unei lămpi cu gaz vreo opt persoane.
Colțul nostru de masă dădea spre ușa care nu se închidea bine; toți ceilalți se înghesuiseră în partea opusă, mai feriți. Pălinca era bună și am dat dușcă două cincizeci una după alta. Ne-am încălzit cât de cât. Limbile ni s-au dezlegat spre cărțile care ne marcaseră viața. Și ne-am întâlnit amândoi „La poalele vulcanului” a lui Malcom Lowry. Ce carte minunată!, zicea ea. Ce dramă trăise autorul, spuneam eu. Își vârâse mâna stângă în buzunarul paltonului meu, cu mănușă cu tot, ca s-o încălzească. Iar eu povesteam, povestea și ea, apoi iarăși eu, iarăși ea… Vreme de cinci ore. Cinci ore cât veșnicia. Căci veșnicie era timpul de când nu mai trăisem în compania sentimentelor pe care le trăiam alături de femeia aceea; sentimente pe care le credeam trecute pe linie moartă. Ea zicea ca Isaac Babel, scriitorul rus ucis de Stalin, avea o vorbă care-i înseninează viața ori de câte ori se gândește la ea și-am spus, citând din memorie, căci amândoi, el și camaradul tocmai ucis de albi, vedeau viața „ca o luncă în luna mai prin care trec oameni și cai”… Degetele ei s-au zbătut în buzunarul meu și-a fost primul și singurul sărut. Nici n-am observat când a rămas cu capul descoperit; își despletise părul, ochii căutau spre ai mei, umezi. Umezi și verzi. Tot mai umezi și tot mai verzi.
Rămăsesem doar noi doi. Și-n jumătatea de geam neînzăpezită, de deasupa ramei, noaptea se încărca de clipa când autobuzul ne va fi dislocat de-acolo; începea numărătoarea inversă. Era măritată. De ce?, zicea. De ce? Fiece minut care trecea ne apropia ca simțire, dar și de clipa despărțirii. Mai aveam de trăit împreună o jumătate de oră, treizeci de minute, o mie opt sute de secunde. Cărțile pe care le îndrăgisem, și pe care mi le alesesem cu bună știință, care erau și ale ei, îmi deschiseseră porți multe, dar nu și pe aceea care să-mi permită o legătură adulterină; să produc suferință unui om, respectiv soției mele… De ce suferință?… De ce nu suferință?
Ce-a vrut să fie asta? m-a întrebat Marx. O pildă ca-n Esop? Ca el să-și dea seama de suferința prin care trece Tussy? Și de ce adulter, zicea, de ce adulter?
-Erați trei oameni maturi, cu soțul colegei, patru. Vă întâlneați, discutați – ca și-n cazul popoarelor. Herr Curiosu, există o singură cale spre ieșire: recunoașterea păcatelor și neinventarea altora care nu există.
Și-o ținea într-una cu: „Ai vrut să fii Esop, așa-i?” Și-am spus că nu voisem să fiu Esop. Cât privește soluția pe care o avansase el, „vă-ntâlneați, discutați…” aceasta era una simplă, ca oul lui Columb, și ca orice cale simplă, mi se părea prea simplă pentru a fi ceea ce căutam. Și-am întărit și-am zis, nici vorbă, Esop era ultimul înțelept la care m-aș fi gândit… Pur și simplu, Tussy mi-a adus aminte de fata aceea și că altul a fost motivul pentru care mă hotărâsem să-i istorisesc ce-aveam pe suflet. Că pur și simplu mă interesa să știu ce-ar fi făcut el în locul meu, dar deja vorbise despre asta. Și repetam mecanic: sentimentele născute în mine atunci rezistă și astăzi, rezistă și azi… Singurele… Celelalte, pentru alte femei, inclusiv pentru soția mea, fie că n-au fost adevărate, fie insuficient de puternice. (De ce suferință?… De ce nu suferință?)
M-a privit încruntat – nu mă credea. Și-a spus: ești îndrăgostit sau reîndrăgostit: știi bine că n-am cum să te-ajut… Și-am protestat, iar el a zis: Nu mai contează… Zbori câtă vreme dai din aripi. Nu dai din aripi, zborul încetează; că Bruno voia sa suprime filosofia și el îi zicea tradu-o în fapt, nu poți traduce în fapt o teorie fără a o suprima…
-Pot să te rog ceva? a zis. Coboară la Lenchen și roag-o să-mi trimită prin dumneata o sticlă de Mosela.
-Ce Mosela? s-a mirat Lenchen. Se împlinește anul de când n-am mai avut Mosela în casă. Sunteți sigur că Mosela a cerut?
Nu mai eram sigur. Pe scăunelul de lângă pubelă,Tussy îl hrănea pe „Țopăilă” cu frunze de varză; l-a abandonat și mi-a spus:
-Veniți cu mine!
O urmam, cu Lord lângă noi, cu gândul la motivul pentru care Mohr voise să rămână singur. Și gâtul lui Tussy, liber, puternic și înalt, și părul strâns în coc dublu la spate și puful castaniu, rebel, pe ceafă, și linia dreaptă a spatelui… S-a întors spre mine fără a încetini mersul.
-E adevărat, a zis, că veniți de foarte departe? Vă-ntreb fiindcă îmi păreți foarte cunoscut. Și vă mulțumesc că aveți grijă de Mohr; de când ați venit, Mohr este alt om. Poate, cine știe, poate cine știe!…
Și ochii ei ziceau, poate ați venit să-l salvați, s-au mai văzut cazuri… Mă abțineam cu greu să nu-i spun cine eram, vorbele-mi înghețau pe buze: ridică-ți aripile, Tussy, i-aș fi zis, dă din aripi, zboară! Zbori atâta vreme cât dai din aripi! Tatăl tău a spus-o… S-a oprit în fața unei uși cu scări care duceau într-un fel de pivniță-cămară și-a zis: așteptați-mă aici. S-a întors cu o sticlă din ceramică mată, fără etichetă, fără nimic.
-Mosela, a zis. Din partea mea.
Mohr m-a întâmpinat contrariat:
-Ce-i cu sticla aia?
-Mosela, am spus. De la Tussy.
-Aha, v-ați întâlnit! – gelos. I-ai spus ce te-am rugat?
Nu mă rugase nimic.
-Ai uitat, a zis. Te-am rugat să-i spui să-și ridice aripile să zboare. Numai așa, dând din aripi, îți menții zborul – spune-mi, e așa greu de înțeles? E greu, a răspuns tot el. Lucrul cel mai greu de înțeles este cel firesc…
Și-am zis:
-Aveți dreptate, am uitat. Dar îi voi spune cu prima ocazie.
-Vezi să nu uiți! m-a amenințat. Poți să-i spui și povestea aia a dumitale, a completat, chiar dacă e inventată. N-o să te-asculte, în privința asta seamănă cu mine, dar măcar știu că, pe ocolite, pe evreiește adică, i-am pus și întrebarea aia inutilă a dumitale. De ce pe evreiește? o să mă-ntrebi. Pentru că, în accepțiunea largă, evreul este hulit de semeni, e un paria, pe când, în practică, are o putere colosală. Se cuibărește în buricul lumii…
Mi-era greu să ridic privirea. Se juca?, râdea de mine? ce era de citit în ochii mei?
Rememoram felul și vorbele cu care mă trimisese după sticla de Mosela – nici urmă de rugăminte, ceea ce nu însemna că nu se gândise s-o facă.
Atmosfera nu mai era ca-nainte, dar era bună…
Mohr marca, vorba lui, pe ovreiește. Dădea impresia că se lasă învins și la urmă te trezeai înfrânt. Pe Tussy nu trebuia s-o întrebe dacă era de acord. Dialogul lui cu Tussy nu era dialog, ci monolog. Un monolog pe două voci – una a ei, celalaltă, a lui -, într-una singură însă.
Într-una singură, totdeauna doar una…
A revenit în discuție după o pauză scurtă să mă-ntrebe dacă am o definiție a singurătății. N-aveam. Și-a zis:
-Atunci accept-o pe-a mea. Hoțul, Herr Curiosu, nu e singur; nici sihastrul nu e singur, nici mincinosul nu e singur, nici lașul, nici șarlatanul, nici nebunul, nici văduva, nici escrocul, nici adulterinul, nici deșteptul… Ei însoțesc de la sine lumea în care s-au născut și lumea-n care s-au născut îi adoptă; cu Tussy e altceva: Tussy nu însoțește pe nimeni; nu e în schema naturii, nu e nici sihastrul, nici șarlatanul… nu există în schemă… Nu există deloc.
-Adică?
-Adică nu există! Ce n-a fost clar? Tussy e din alt soi biologic, s-a născut defectivă de egoism, acest monstru cu care se naște omul pentru a-l apăra de ceilalți monștri. Și-atâta vreme cât cultul omului este banul, Tussy nu însoțește pe nimeni și nimeni n-o adoptă. Are toate defectele și câteva haruri…
Tussy eram eu.
-Ești masochist, a zis. Pâna la urmă Tussy va găsi ea pe cineva. Și dumneata ți-ai găsit. Defectele multe, Herr masochist, și puținele haruri adună și înhăitează oamenii. Iar întrebarea e ce se întîmplă , Herr Curiosu, ce se întâmplă? Căci pentru Tussy nu potopul urmează, nu! Pentru ea urmează confuzia, fiindcă nu va înțelege nimic. Va constata că poate fi iubită și nu e, poate fi devotată și e părăsită, poate fi eroică și e împinsă în derizoriu…
Citea, parcă, din cartea sinucigașului, și unul dintre aceștia era chiar fiica sa; ea-i inspira raționamentul, dar cum să-i fi spus că nu peste multă vreme, adorata lui va…?
-Luther, reformatorul, continuă el, a învins robia din evlavie și-n locul ei a pus robia din convingere. A sfărâmat credința în autoritatea Bisericii, pentru că a restaurat autoritatea credinței… A transformat pe popi în laici, pentru că a transformat pe laici în popi… A eliberat pe om din religiozitatea exterioară, pentru că a facut din religiozitate lumea lăuntrică a omului… A emancipat trupul de lanțuri, pentru că a pus inima în lanțuri… Lanțuri vechi și lanțuri noi! Lanțuri!…
„Obuzul” de ceramică trimis de Tussy era sigilat cu ceară și în ciuda sforii care avea rostul de a elibera gâtul vasului, acesta nu ceda nici sub amenințarea pipei, pe care o folosea în ritmul sacadat al vorbii; folosea pipa cu intenția de a slăbi, prin bătăi repetate, rezistența sigiliului din jurul sforii.
-Știi ce-i asta? a zis. Este cadoul Generalului la nașterea lui Tussy, cadou de nuntă… Cel mai bun vin de Mosela. Și dacă Tussy a renunțat și l-a trimis la bătaie înseamnă că nici ea nu-mi mai dă multe zile de trăit.
-Sau, am insinuat eu, nu crede că se va mărita vreodată.
-Danke! a zis ironic. Danke sehr, m-ai salvat!
Până la urmă a recurs la dinți – dinții săi.
-Îți torn în halbă, a zis. Nu te superi, eu o să beau din obuz. Prosit!
Mă încerca o răceală. Smiorcăiam nasul.
-Dacă te supără, a zis Marx, putem închide fereastra. Sau îți vine să plângi – râdea. Scuze, e vina mea, din nuntă am dat-o pe parastas!
Și-am dat să închid fereastra și am surprins-o pe Tussy cu ochii spre locul unde am apărut; a fluturat, discret, două degete, în semn de salut, eu am înclinat din cap și Mohr a zis:
-Cine e? Tussy, așa-i? Așteaptă să faci un miracol, e convinsă că te-a mai văzut; am confirmat și-am zis, știu mi-a spus și mie și m-am îndepărtat fără să-nchid fereastra.
Și Mohr:
-Păi, Herr Curiosu, nu cumva te-ai dus să-nchizi fereastra?
Se veselise. Mi-a fost teamă că va repeta accesul de tuse. Și l-a repetat. Vorbea și tușea. Lenchen a vârât capul pe ușă și asta a fost tot. Tusea s-a oprit ca la comandă. Fularul de cașmir de la gât s-a acoperit de o spuză albă: ravagiile tusei.
-Ești îndrăgostit, nu nega, a zis.
L-am rugat să nu mai glumească, a văzut ce pățește glumind; refuzam, din decență, chiar și numai în glumă, să vorbesc despre dragoste: eram răvășit, Tussy era fosta mea colegă. Șezusem mână-n mână, ochi-n ochi, cunoșteam fiecare cută a gurii, buza de sus ca un arc războinic… Apelam la întreaga-mi cantitate de prezență de spirit ca să nu dau în fandaxie. Și mai era ceva: dacă aș fi avut de gând să mă-ntorc în timp și să repar indecizia de atunci, fata aceea acum trebuia să fie bătrână, pe când Tussy era tânăra de-atunci.
-Vă rog, am zis, haideți să nu glumim, nu e de glumă! A trebuit vrând-nevrând să accept că asemănarea este totală. Și ce-i cu asta?
-Ce să fie? se distra Marx în continuare. Trebuie să știi că Tussy a avut două creiere. Avea doi ani când pretindea că are două creiere. Unul pentru fiecare din cei doi ani. Ce e sigur e că și le folosea pe amândouă palavragind întruna. Zicea că surorile și mama, și Lenchen, și eu suntem sclavii ei și ne punea la treabă fără milă. Și fiindcă se îmbolnăvise de tuse convulsivă proclamă starea de urgență și decretă politica ușilor deschise pentru toți cei peste 50 de copii de pe strada sa. Iar în situația de icter, asta pe când avea cinci ani, a declarat că a devenit chinezoaică; firesc, întrucât se îngălbenise. Și a cerut să i se facă pieptănătură chinezească. Renumele ei de bună gazdă era atât de răspândit, încât pentru vecini nu mai eram familia Marx, ci „ai lu’ Tussy”. Se așeza în pragul ușii cu o cană cu lapte și o bucată de pâine, iar apoi alerga să se joace cu prietenii ei de pe stradă. Tot cam în perioada aia era convinsă că Abraham Lincoln nu putea să se descurce în conducerea războiului civil din America fără sfaturile ei și îi scria epistole lungi în care îi dădea indicații cum să procedeze în situațiile de război; eu le treceam pe curat și mă prefăceam că le expediez; le mai am încă. Nu admitea că ar putea exista cineva care să n-o iubească. „Dragă unchiule, îi scria rudei sale din Olanda, deși nu te-am văzut niciodată, am auzit atât de multe despre dumneata, încât îmi închipui că te cunosc aproape, și, deoarece nu voi avea prilejul să te văd, îți scriu aceste rânduri, ca să te-ntreb ce mai faci. Ești bine dispus? Eu sunt foarte bine dispusă, ca întotdeauna de Crăciun, care socotesc că e perioada cea mai veselă din an. Îți doresc un an nou fericit și îmi închipui că ești la fel de bucuros ca și mine că ai scăpat de cel vechi. Papa mi-a spus că ești un mare politician, așa că ne vom înțelege cu siguranță. Ce părere ai despre cum merg lucrurile cu polonezii?” Într-adevăr erau probleme acolo, nu știu de unde se informa – și scria „eu, unchiulețule, să știi, țin pumnii pentru polonezi, acești oameni curajoși!… În ce privește problema daneză, unchiulețule, eu consider fiecare dintre părțile în conflict la fel de rea ca și cealaltă, ba poate și mai rea.” Asta cu „ba poate și mai rea”, mă dăduse gata. Considera fiecare dintre părțile în conflict la fel de rea ca și cealaltă, ba poate și mai rea!
Era perioada în care el se îndopa cu arsenic, medicamentul care l-a vindecat de carbuncule și l-a-mbolnăvit de ficat.
-Când m-am dres cât de cât de ficat, a zis, am constatat că nu mai aveam lețcaie în casă… Zâmbești sau e de la răceală? Cum ți se pare vinul?
Doar că vinul nu era vin, ci un fel de pastă de struguri.
-Foarte bun, am spus fals admirativ, ce înseamnă vechimea!
Și nu știam dacă sunt adormit sau dacă răceala în combinație cu pasta de
struguri îmi extrăgea starea de trezie din mine. Totul era departe și nedeslușit.
-Spune-i lui Lenchen să-ți facă un ceai de gălbenele, m-a sfătuit. E indicat pentru stările nici în căruță, nici în teleguță.
Și-odată, când i-am povestit unui coleg care s-a așezat lângă mine la masa de la cantină de fata de la Oradea, întrebându-l dacă mai știe ceva de ea, acesta a zis: o curvă, omule, ce te-a apucat!? Sper că nu m-ai întrebat serios! N-avea dubii, nu m-a întrebat de numele de familie și chiar dacă ar fi făcut-o n-aș fi știut să i-l spun. Nu știam nici dacă reținusem corect numele mic: Cristina sau Cristiana, fata cu reportajul despre orașul omorât de fum. Nu contează, a zis, tot boarfă! Și n-am mai încercat și cu alții.
-Tussy, povestea Marx, e perfectă în tot ce face, dar nu mă mai tachinează; de gura ei m-am dus prima oară la dentist – și ultima oară, și că, e drept, în urma acelei vizite, a-nțeles ce-nseamnă a fi cu adevărat un barbat curajos. Nu mă mai tachinează, repeta. Acum, Tussy e ca un farmacist care combină corect dozele homeopatice, iar el, cu puterile zdrumicate pe tocător, și-ar dori o fiică doar tandră, doar tandră… cu care să nu monologheze pe două voci într-una, ci să ne ciondănim fertil pe zece, cu dragoste și imperfecțiune”, dacă tot vorbeam despre emanciparea omului… Sau te plictisesc?
Avea ce-avea cu iudaismul, fiindcă după ce a amintit de emanciparea omului a ținut să precizeze că emanciparea omului este emanciparea omului de iudaism.
-Nu că aș fi antisemit, a zis, nici n-aș avea cum. Respectiv, emanciparea de esența cămătărească a evreului. Atunci abia, Herr Curiosu, fiecare individ, cum spune Rousseau, poate deveni parte a unui întreg. Când omul se eliberează din găoacea egoismului său și își redobândește nemărginirea. Iar nemărginirea individului are ca sursă nemărginirea întregului. Nemărginirea mea, zicea nu se ciocnește cu a dumitale decât dacă suntem solidari întru creșterea nemărginirii întregului… Biata Tussy! a zis. Fără mine rămâne într-un picior.
Și-am coborât la bucătărie pentru ceaiul de gălbenele. Lenchen fierbea dulceața și n-avea timp de mine; mi-a reproșat că n-am închis fereastra, lumea de pe continent, zicea, se adaptează anevoie la clima londoneză, e înșelătoare, te ia fără să-ți dai seama și cine mi-a spus de ceai de gălbenele nu se pricepe. E bun ceaiul de păducel îndulcit cu miere de albine, ajută și la tensiune. Avea pregătită apă fierbinte într-o oliță care fierbea continuu. A pus un strat de păducel într-o ceașcă de porțelan, o linguriță de miere de albine, a turnat apa fierbinte și ceaiul a fost gata.
Bucataria era lânga parloar și da-ntr-o verandă, iar deasupra mașinii de gătit era un horn și hornul era plin de funingine, cu zgrăbunțe care stăteau să cadă. Dulapul cu vase era vechi, foarte înalt și lat, iar într-o parte era o chiuvetă nouă cu robinet de nichel. Pe sobă trona o oală cazonă în smalț vișină putredă, din care se ridicau aburii fierturii; vasele de porțelan, expuse la vedere, făceau notă discordantă cu celelalte piese, și-am întrebat-o dacă primește mulți musafiri.
– Destui, a spus. Acum, în ultima vreme, din ce în ce mai puțini. De ce vă interesează?
Am arătat spre ceștile de porțelan, desigur rare, am zis, probabil doar pentru musafiri de vază.
-Ce vază? Nicio vază!
O sâcâiam și nu-și ascundea necheful pentru discuții. Și dacă am insistat, și-a sters mâinile cu un prosop vechi, și-a aranjat platca albă de deasupra și în continuarea șorțului, și-n timp ce strecura ceaiul, mi-a turuit la repezeală o întâmplare din care am înțeles că Marx avea idee despre lumea bună doar din ceea ce cunoscuse în copilărie și în prima tinerețe, mai ales în casa socrilor săi cu rang nobiliar; fratele vitreg al lui Jenny, Ferdinand von Westphalen, a fost un timp și ministru de interne, restul erau nume și numele astea erau amestecate într-o pălărie de unde Marx scotea o clasă, clasa capitaliștilor, la fel de generalizatoare ca și noțiunea de proletariat.
Era prin 1867, nu era sigură însă, ar fi putut fi chiar ’68. Mohr se întorcea de la Hannover la Hamburg – ținea minte amănuntul acesta, întrucât el nu spunea Hannover și Hamburg, ci Haș-Haș, adică de la Haș la Haș. Și nu o dată. De câte ori istorisea întâmplarea, tot așa zicea: de la Haș la Haș… Două zile erau necesare pentru a traversa Canalul Mânecii spre Anglia. Fu arestat în compania ei de o tânără și frumoasă doamnă care n-avea altă dorință decât să ajungă de la Londra direct la Weston-super-Mare. Doar că era duminică, și pentru că hamalii nu lucrau duminica, Mohr s-a oferit galant să-i care bagajele, nu puține și deloc ușoare. A condus-o, bineînțeles, la o gară greșită – Mohr fiind renumit pentru lipsa spiritului de orientare. Apoi, la cea bună, la celălalt capăt al Londrei. Aici au constatat că următorul tren spre Weston-super-Mare pleca abia peste șase ore. Așa că au petrecut toată după-amiaza împreună. Mohr nu explica de ce a fost nevoie s-o urce și-n tren. S-au plimbat prin Hyde Park, au mâncat înghețată și-au sporovăit foarte încântați unul de altul. Abia după trecerea unui timp considerabil, Mohr a aflat că tânăra agreabilă era Fraulein Elisabeth von Puttkamer, nepoata lui Bismarck. Așa cunoscător de lume bună era Mohr, a încheiat Lenchen.
Veneau și cei din lumea bună, poate, de ce nu? – nu-i întrebăm din ce lume sunt, dar erau învățați și învățații, știți și dumneavoastră, dacă nu sunt în Parlament, se îmbracă second hand rubbisk. Dar cei mai mulți erau muncitori cu politica…
Va urma.
Părțile anterioare se găsesc aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.