Lissagary, ostracizatul de însuși Marx, logodnicul interzis fiicei sale, sta-n poarta casei și căuta-n traista să dea de pomană la o cerșetoare, toată-n zdrențe și cu un copil aproape gol în cârcă – nomazi francezi -, și-avea de furcă mult cu portofelul, cu cărțile și umbrela, fiindcă o boare de vânt ridica filele cărților și-i luau vederea; cărțile erau traduceri în engleză ale volumului său „Histoire de la Commune”, despre evenimentele din timpul Comunei din Paris, o poveste trăită de el – eroul anonim. Ce-a dat de pomană, s-a prefăcut în vârtej și-abia am mai avut timp să-l alung din minte, fiindcă, zicea Mohr, da, am iubit cartea lui mai mult decât lucrul la traducerea „Capitalului”. Cartea e carte – omul, om.
Atmosfera din încăpere gemea de-atâta larmă însoțită de imagini cu baricade în flăcari și cadavre, și trupe de asalt. Și-un singur om ținându-le piept, anonimul erou – de bună seamă Lissagaray, fără a se menționa pe sine. O poveste adevărată, ferită de patimă și de nevoia de a da sens trăirilor sale. O relatare. Marx i s-a dedicat cum n-o făcuse până atunci nici pentru cărțile sale.
Mohr avea motive să nu fie prea entuziasmat de ginerii săi. Lafargue, soțul fiicei mijlocii, al Laurei, după ce renunțase definitv la cariera medicală, se lansase cu mai mult optimism decât succes în fotogravură, pentru care inventase un nou procedeu și-l bombarda pe Engels cu scrisori, care nu solicitau, ci pretindeau pe un ton imperativ, să-i trimită diverse sume de bani. Nici în perioadele lui cele mai grele nu-și permisese Marx să i se adreseze astfel lui Engels. Longuet, celălalt ginere, își vedea de treabă în modestul său post de asistent la King’s College, dar, după ce Jenny născuse, el o adusese la ei pe mama sa, o femeie insuportabilă – sa mère, sa mère, se tânguia Jenny – și, în plus, devenise nervos și irascibil: striga și argumenta, iar Jenny, în pofida tusei ei astmatice, devenită acum cronică, pentru a face față cheltuielilor, își tinea orele la școala St. Clement, se ocupa de gospodărie, de copil și de soțul ei irascibil.
Mohr nu mișcase un deget nici pentru Lafargue și nici pentru Longuet. Pentru Lissagaray, însă, indezirabilul, care nu era demn de încredere, care nu era nici măcar acceptat – pentru el, Marx a răsturnat cerul și pământul. Nimeni altul n-ar fi putut lupta pentru interesele lui Lissagaray cu mai multă vigoare și cu mai mult zel partizan decât a facut-o Marx în tratativele pe care le-a dus pentru traducerea în germană a lucrării acestuia, „Histoire de la Commune”. Era, cum sublinia el, „prima istorie autentică a Comunei” și, în plus, avea calitatea unică de a fi scrisă nu numai pe baza a ceea ce a înregistrat memoria autorului, martor ocular, ci și pe baza unor surse accesibile numai lui; maniera de tratare a acestei teme era inegalabilă, iar traducerea trebuia sa fie impecabilă.
Și când un anume Julius Grünzig din Berlin, s-a oferit să facă traducerea în limba germană, Mohr i-a scris lui Wilhelm Bracke, editorul socialist din Brunswick, cerându-i să se informeze îndeaproape dacă Grünzig prezintă suficiente garanții.
-Da, Herr Redaktor, fiindcă nu voiam să risc: traducătorul carții trebuia să fie un profesionist.
Și-a mers chiar mult mai departe, tratând și detaliile practice în vederea asigurării drepturilor lui Lissagaray.
-Da, a zis, și asta e adevărat. La Londra, viața unui refugiat comunard era grea și trebuia să-i revină o parte din eventualul profit rezultat din ediția germană.
Acestea fuseseră doar primele salve ale campaniei pornite în favoarea lui Lissagaray…
Pentru nici o altă lucrare Marx nu a ținut atât de mult ca traducerea să fie bine facută cum a ținut pentru lucrarea lui Lissagaray. La începutul lui noiembrie Grünzig prezenta traducerea sa de probă și Marx, după ce o confruntă atent cu originalul francez, îi scrise că nu-i poate accepta serviciile, iar lui Bracke că, deși câteva intervenții sunt, desigur, inevitabile la oricare traducător, modificările pe care ar trebui să le facă la Grünzig i-ar lua mai mult timp decât dacă ar traduce singur lucrarea de la un cap la altul.
-Engels l-a propus pe Wilhelm Blos, din Hamburg, care a fost de acord, dar numai că eu acceptasem, cu două zile înainte, proba de traducere a unei doamne cu numele Isolde Kurz, căreia i-a și fost încredințată lucrarea.
Nu mult după aceasta Marx se plângea de greșelile groslone pe care le facea Isolde Kurz și, de asemenea, că lucrul merge nepermis de încet, iar o lună mai târziu, după ce doamna Kurz lucrase aproape jumătate din traducere, Marx a dat verdictul spunând că, în general, traducerea, acolo unde nu este pur și simplu inexactă, este stângace, plată și anostă. S-ar putea, continua Marx, ca aceasta să corespundă, într-o anumită măsură, gustului german, dar nu și gustului său. Și anexa – așa cum făcuse și alte dăți – o lungă listă de greșeli, însoțită de comentarii sarcastice, ceea ce era o dovadă neîndoielnică, deși forma era jignitoare, că studiase textul mult mai solid decât Isolde Kurz. În august afirma pe un ton disprețuitor că ea se pricepea mult mai bine la stors bani decât la tradus. În cele din urmă Wilhelm Blos a fost rugat să refacă traducerea ținând seama de observațiile lui Marx, care, în noiembrie, îi scria că propusese demult să se renunțe la detestabila Isolde, dar că se agitase degeaba.
-Fiindcă eram mult mai pornit împotriva traducătoarei, care denaturase textul lui Lisagaray, decât fusesesem vreodata împotriva autorului.
Și hai, hai, îmi ziceam în gând, contrazice-mă, Mohr, că n-ai fost încredințat că Lissagaray ar fi ales focul, la fel ca și Margareta Porete. Și-ar fi salvat cartea. Și, parcă ghicindu-mi gândul, a zis:
-Acum, că o spui dumneata, nu te contrazic, fiindcă, dacă a rămas să lupte singur pe baricade, cu prețul vieții, într-o situație dinainte pierdută, Lissagaray, ca să-și apere lucrarea de căpătâi a vieții sale, ar fi fost în stare și de isprava Margaretei Porete.
Dar că atunci, sincer, chiar nu se gândise la asta. Și că ideea s-a abătut asupra capului meu doar ca să-l necăjesc pe el în legatură cu Tussy, să-l oblig adică să-și recunoască eșecul în încredințarea ce-o avea despre fostul logodnic al lui Tussy… Nu l-am lăsat să termine; de data asta Tussy chiar n-avea nicio implicare în presupunerile mele. Pur și simplu eram pradă obsesiei mele: cum a fost posibil ca din lucrarea căreia își închinase viața, „Capitalul”, două volume din trei să rămână în sertar vreme de aproape 16 ani? N-avusese timp să le pregătească pentru tipar, dar își făcuse timp pentru Lissagaray.
-Nu înțeleg, ziceam.
Și-a zis:
-Nu e nimic de înțeles aici. E doar o obsesie de-a dumitale… Ești persecutat de obsesia asta.
Și că așa se face, pesemne, presă în veacul meu: gazetarul pleacă la vânătoare cu povestea vânatorii în tolbă. Ce nu pricep? Că-i tot dau înainte cu 16 ani. Care 16 ani? Și cu Kugelmann, un doctoraș cu pretenții intelectuale; nevastă-sa nu, ce-i drept. „Micuța coțofană” e o muiere distinsă, și că, a, da, doctorul i-a zis, într-adevăr, să lase politica jos, oamenilor mărunți, dar că asta n-a contat în evoluția relațiilor dintre ei. Adică doctorul i-a sugerat să lase politica oamenilor de jos, iar el a lăsat oamenilor de jos opera sa.
-Vezi că nu se leagă? a zis. Nu se leagă. Unde ți-e logica?
Și-am spus: se leagă, dacă renunță la a-mi pune mie în tolbă afirmații pe care nu le-am făcut. Am spus eu că a lăsat opera sa oamenilor de jos? N-am spus așa ceva, am spus altceva. Am zis că vizita la familia Kugelmann a fost pentru el un răgaz cât o călătorie, care a pus între el, împătimitul de opera sa, și chiar opera sa o depărtare suficientă ca să măsoare timpul scurs pentru întocmirea ei. A văzut ce-a văzut și Tales, după piedica pusă lui de fata din Tracia. A văzut că știința e una și viața, mișcarea acesteia, alta. Și-a zis:
-Fals!, fals!, fals! Am văzut că… știi ce? Adevărul e oală cu două torți. O apucă și ăl de la dreapta și ăl de la stânga, după plac. Ca și dumitale acum, mi s-a întâmplat și mie să sprijin o părere aiurea și, silindu-mă să-i găsesc haruri, m-am alăturat atât de bine de ea că nu mai găseam rațiunea părerii mele dintâi.
Că tiranul Dionise îi dărui lui Platon o haină după portul perșilor, lungă ca o rochie și înmiresmată, și că Platon nu o primi spunând că fiind bărbat nu s-ar îmbrăca bucuros cu o haină de muiere. Și-a primit-o, în schimb, Aristip, filozoful Curții, cu replica: „ Nicio îmbrăcăminte nu-mi va putea schimba curata bărbăție.” Iar Diogene, văzându-l pe același Aristip trecând, îi spuse: „ Dacă ai ști să trăiești din varză, nu ai mai linguși un tiran.” Aristip i-a răspuns: „Dacă ai ști să trăiești în lume, nu ai mai spăla varza.”
-Așa că, Herr Redaktor, ne putem contra la infinit, n-ajungem nicăieri…
Și că mă roagă să plec. Dacă nu mai am miez să-l întreb, să plec.
-Între noi, a zis, se cască o prăpastie cu multe enciclopedii neasimilate de dumneata și o experiență pe care n-o poți întelege decât trăind-o… Bine… hai, uită ce-am zis…
Va urma.
Părțile anterioare, începînd cu capitolul I, pot fi citite aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.
