-Adică, a punctat Mohr, când i-am relatat ce făcusem cât lipsisem de la datorie – nu i-am spus motivul pentru care plecasem, părea să nu-și dea seama – succesul, zici dumneata, te dezumanizează, asta ai vrut să spui?
Și-am zis:
-Scuze, dar n-am folosit termenul „dezumanizare”.
-Dar l-ai gândit, nu e cazul să negi; nu mă supăr. Ai dat de înțeles că dacă n-aș fi scris tot ce-am scris, dacă n-aș fi fost cu nasul pe sus, aș fi luat lesne seama la nevoia prietenului meu doborât de durere… Da, prietenia mea cu Engels putea sfârși atunci; cum se nasc mari prietenii din mari dușmănii, tot la fel e valabil și invers. Iar din frământările cele mai neașteptate ale sufletului se ivesc și cele mai frumoase porniri, cât și cele mai destrăbălate. Nu-i nevoie decât de o mică învârtitură, spune Montaigne, pentru a da din una într-alta. Da, Herr Vama, așa merg lucrurile… În locul tău eu m-aș fi întrebat de ce fiica iubitoare și credincioasă trece de partea opusă tatălui? Ce-o mână să procedeze astfel și mai ales unde a învățat să treacă de partea dreptății chiar dacă pe acea parte nu se afla tatăl iubit și stimat? Și o să constați, stimate ziarist, că pentru ca fiica mea să-mi fie împotrivă, ea și-a potrivit firea cu a mea.
Vorbele îi erau ca stropii de ploaie pe firele de sârmă care legau leagănul de parii gardului: brobonelele se-adunau și se-nmulțeau ca niște soldați aflați la raport și cădeau atunci când căpătau greutatea de cădere, unul câte unul. Și ploua, și hainele oamenilor de jos se înnegreau, de parcă ploua cu noroi. Marx își schimbse lavaliera, semn că somnul i-a fost convulsiv.
-Ce te uiți? m-a-ntrebat. Ce-ai văzut?
Tussy îl soma pe „Țeposu”, rămas singur în ploaie, să intre lânga „Nelson” și „Trei lăbuțe” sau să vină-n casă. Și Lenchen:
-Tussy mică, lasă-l că nu moare! Intră-n casă că răcești!
Că nu sărăcia alieneaza, zicea Mohr, ci despărțirea copilului de firea sa, a adultului de mijloacele care produc cele necesare vieții sale, când se deșteaptă în miez de noapte ca să se întrebe de ce are buric și visuri, și dureri de șale, și necazuri cât abia să le poată duce. Atunci revolta lui se îndreaptă asupra nenorocului cum câinele lovit de băț se repede să muște bățul, nu mâna care-l lovește.
Și vocea lui Tussy:
-Lenchen, adu-mi, te rog, umbrela. A dispărut „Țeposu”.
Și-n desișurile din deal orăcăia o broască. Brusc, mi-a venit în cap fraza cu care trebuia să închei discuția cu Tussy: „Sunt un simplu spectator îndrăgostit de eroina de pe scenă. Tussy, întâmplarea face să fie vorba despre o tragedie”.
Și m-am uitat în ochii lui Marx – erau mici, se micșoraseră -, de parcă-l vedeam într-o oglindă îndepartată. Zicea că regele Pirus a întâlnit un câine care păzea un mort și auzind că de trei zile făcea treaba asta, porunci să se îngroape trupul celui ucis și luă câinele cu el. Și-ntr-o zi, când era de față la adunarea întregii sale oștiri, acel câine zări pe ucigașii stăpânului său, se repezi la ei, lătrând cu înverșunare și furie, le dădu astfel de urmă și făcu să fie răzbunată nelegiuirea. Și că dacă un câine a putut conserva atâta credință în inimioara lui, ceva s-a petrecut în om de și-a pierdut-o pe-a sa… Și că viața de om a pierdut-o…
Va urma.
Părțile anterioare pot fi citite aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.