Tăcea el și tăceam și eu, tăceam amândoi; scăpam din noi ca să ne întrebăm ce simte celălalt tăcând.
Cerul se limpezise de ploaie, o vreme s-o lingi nu alta,când și când câte un norișor alb se destrăma străpuns de o rază de soare. Și-atunci obrazul lui Marx primea umbra trecătoare, și din portocaliu se colora în mov, culoarea lavalierei. Lary revenise și striga în dreptul ferestrei, ca s-audă Mohr:
- Lenchen, slujnică netrebnică, tiran nenorocit, vei plăti, nesimtito, nu alungi un fost ostaș al Majestății Sale! Toți veți plăti, nenorociților!…
Amenințarea nu putea ramâne în eter fără a fi sesizată de „Lord”. Fiara din „Lord” se trezi și dădu drumul unui iureș de lătrături care stârni pe dată lumea câinilor din cartier, în timp ce vocea lui Lary se stingea sub puterea pașilor săi tot mai nesiguri.
- Mie, a zis Marx, când liniștea reveni în cartier, nu mi s-a părut că berea lui Lenchen ar avea cine știe ce tărie. Să fie primită, totuși!
După ultimul norișor alb, cerul a început să se întunece parțial și aproape din senin începură să cadă picături de ploaie. Câteva ajunseră pe pervaz și Marx le primi cu bucurie de copil:
- Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă! Dacă totuși cotețul nu se inundă, zicea, îl voi răsplăti pe meșter fără să-l mai trec prin camera supliciilor lui Lenchen. Fostul ostaș al Majestății Sale are dreptate, omul are mai multe vieți și e un ghinion al său să se găsească într-asta de-acum. Noi, ce-i drept, suntem niste nenorociți, dar unii de lux, cu pantalonii rupți în fund. Și nenorociții de azi au scoborât din elita de ieri și invers, nenorociții de ieri urcă în elita de azi; ura între ei, însă, rămâne constantă…
Eu mă uitam pe fereastră. Pândeam o nouă apariție a lui Lary – năravul.
O parte din nenorociții de ieri urcați în elita de azi se baricadaseră în vilele de peste drum, înconjurate de garduri înalte de zid și acoperișuri de ardezie strălucitoare.
- Paradoxal, zicea Mohr, deși bogățiile se înmulțesc la nivel național, omul se statorniceste în scaunul de sclav al altui om sau al propriei sale josnicii.
- Sau al amândurora, i-am propus eu.
Și el a zis că există o lege a materiei anorganice, o lege a materiei organice și o lege a dezvoltării societății omenești, și că, deși aceste trei legi pot explica totul, de la nașterea astrelor la lupta de clasă, există ceva ce ele nici însumate și nici fiecare în parte nu pot explica: ce e omul altceva decât o curgere, de la naștere la moarte, nicio clipă același. Și că a-l fixa într-unul din momentele curgerii e ca și cum ai strânge apa-n pumn… Weitling și Proudhon, ai auzit de ei, ambii muncitori autodidacți, firi sănătoase, puternice, bogat înzestrate, pline de vigoare, parcă anume creați pentru toate bucuriile vieții, însușiri care le-ar fi permis o lesnicioasă trecere în tabăra clasei posedante, au ales alt drum. Au ales calea anevoioasă a privațiunilor pentru a fi alături de tovarașii lor de idei. Un pat îngust, adesea o cămăruță în care erau înghesuiți trei inși, o scândură ca masă de lucru și câteodată o ceașcă de cafea neagră – așa trăia Weitling atunci când numele său devenise o spaimă pentru puternicii zilei. La fel trăia Proudhon în odăița sa de la Paris când numele său căpătase deja faimă europeană. Purta un pieptar de lână tricotată și încălțări de lemn. Au avut amândoi aceeași glorie și aceeași soartă. Ei, Weitling și Proudhon, au fost întruchiparea vie a ideilor la care a ajuns lacul de acumulare al oamenilor, depășind prin gândire speculativă filozofia lui Hegel.
Dar că, pe atunci fiind în curs tratativele în vederea organizării unei edituri, Weitling i-a atribuit lui, public, nitam-nisam, intenția de a-l îndepărta pe el de la „izvoarele bănești” pentru ca el, Marx, să se bucure singur „de avantajele unor traduceri bine plătite”. Vorba lui Tussy, cum să nu te cutremuri? Nu făcuse sărăcia ce reușeau pizma, meschinăria.
Și că dacă vorbește doar de Weitling e pentru că decăderea lui l-a îndurerat cel mai mult.
- Nici Proudhon n-a murit un apostol. Ce n-am luat noi în seamă, Engels și cu mine, au fost legea sângelui, legea morții, legea trădării și a geloziei, legea lașității, legea pizmei, legea împreunării, adică legea vieții, care, spre deosebire de celelalte, nu-și deschide baierele spre infinit, ci dimpotrivă, îl încătușează pe om într-o cămașă de forță din care nicio ființă nu se poate salva. Engels și cu mine am văzut efectele acestei legi, pe care din superficialitate n-o recunoșteam ca fiind lege, când am constatat că genii ca Hegel sau Goethe, în raport cu fuga în galop a omenirii, ei, ca oameni, rămăseseră niște filistini. Niște oameni.
Și că Weitling, acolo unde-l urcase ardoarea, s-a lovit de pragul de sus al legii ca o muscă de geam și a ramas doar om, în legătură ombilicală cu invidia, cu frustrarea…
- Sigur, zicea, pragurile de sus diferă, dar nu atât cât să facă din om, zeu. Nemuritor.
- Ați văzut filistinul care n-ați fost și veți fi, și ramâne, și n-ați mai scris vreme de un deceniu…
- Ai o idee fixă, Herr Redaktor, a zis și a întors halba cu fundul în sus; am făcut la fel și i-a plăcut.
Tussy a intrat să ne spună că Lary face tărăboi în târg,în fața poștei, și că, dacă ținta răbufnirilor lui a fost la început Lenchen, acum își varsă năduful pe Mohr, că Mohr i-a promis bani și-a pus-o pe servitoare să-i dea bere ca să-l îmbete și să uite de datorie; și că-l dă în judecată pe Mohr pentru instigare la biciuire și folosirea abuzivă a titlului de doctor. „Ați mai văzut voi doctor nebun? Poate n-ați văzut ce-are-n picioare: cipici de clovn! Și pe cap fes cu ciucuri, și-n loc de vestă poartă pieptar din piele de câine…” Și din comunist nu-l scoate, c-a văzut în casă, nu ca alții, el a văzut cu ochii lui, Manifestul Partidului Comunist cât peretele de mare, că Mohr l-a pus să jure că dă foc la o tabla de șah și asta nu poate ramâne așa, nu suntem în Comuna din Paris; Marea Britanie este regat și el a servit țara în slujba Majestății Sale și nu va pune geană pe geană până nu-l alungă din țară pe canibalul comunist, incendiatorul.
Și Mohr a zis:
- Are dreptate muncitorul. Oamenii să vină și să-mi vadă cipicii care sunt cusuți cu ață din dragoste de clovneriță. Să vadă și tabla de șah, construită din lemn de foc numai bun de a-și împlini menirea arzătoare. Și să caute bine că vor găsi și biciul. Nu există casa de englez fără bici.
Și că Lary e beat și ca om beat beneficiază de toate drepturile omului care s-a-mbătat de durerea pe care i-a pricinuit-o; și că nelegiuit nu e Lary, ci cel care pleacă urechea la ce zice Lary; presupun, zicea că sunt mulți în regat care să concureze la titlul de nelegiuit.
Și lui Tussy i-a zis că dacă trece pe la bucătărie, să-i amintească lui Lenchen că medicul i-a prescris un litru jumate de bere neagră din cea mai tare. Și cu ocazia asta Lenchen să rețină ce-nseamnă să facă altfel decât i s-a spus. Și că el e solidar sută la sută cu clasa muncitoare chiar și când clasa muncitoare e beată și anticomunistă.
Și mi-am trecut mâna peste ochi. Și mă-ntrebam de ce Mohr era Mohr și Lary era Lary, neamț și englez, și lumea îi înghite pe amândoi de-a valma și ramâne lume, și-am admis că amândoi practicau umorul, fiecare în felul său – legea vieții.
- Așa am să fac, a zis Tussy, cum mi-ai spus dumneata Mohr. Și te anunț că poșta e-n grevă, așa că poți trăi liniștit, n-a aflat nimeni că vei muri curând.
Era mai frumoasă decât la plecare. Obrajii i se subțiaseră și pielea străvezie bătea-n roz. Și dacă a văzut că Mohr nu reacționează la vorbele ei răutăcioase s-a aplecat și l-a sărutat. Și când s-a ridicat, purta pe frunte pecetea umedă a ceva ce ieșise din ochii lui Mohr.
- Numai barba-i de dumneata, i-a zis.
Va urma.
Părțile anterioare pot fi citite aici:
