Și-a intrat Lenchen și Mohr a zis:
-Deci?…
Și-am plecat. Am plecat nițel amețit. Aerul stătut, după ce-am închis fereastra, nu știu de ce, da’ îmi dădea dureri de cap. Pesemne doctoriile tari cu arsenic, am presupus. De aceea și ținea Mohr geamul deschis, îl amețeau și pe el.
Și-n parloar am găsit luminile aprinse și pe Tussy cu o privire îngrijorată.
-Așa-zisele pomezi trimise de spițer conțin morfină, a zis – ultima soluție.
Și că se petrece ceva ciudat cu ea, trăiește cu teama că dacă se gândește tot timpul la Mohr ar fi ca și cum i-ar cronometra sfârșitul și nu vrea asta, dar că nu poate altfel. Iată, chiar și acum, vorbește cu mine, dar gândul ei e fixat cu pioneză în pieptul lui Mohr. Că era mică și dacă-și număra bătăile inimii o înfricoșa gândul că acuși-acuși ele vor înceta, fiindcă toate încetează la un moment-dat. Și-atunci, de parcă inima îi auzea temerile, se-apuca să bată mai repede. Câteodată, zicea, Mohr mă privea lung și-mi venea să-i flutur mâna pe la ochi și să-i spun: „Uhuu! Sunt aici!”
-Mă privea un timp și în timpul ăla de privit își trecea palma peste fruntea mea, îmi îndepărta părul și spunea „ai fruntea lată ca a mea” – a suferit că n-am fost băiat, da’ eu cred c-am fost băiat. Până târziu am crezut c-am fost băiat, și-n timp ce-mi mâncam bucata de pâine cu lapte pe pragul ușii, îi urmăream pe băieți la joacă; pe mulți dintre ei îi băteam ca un bătăuș, cu picioarele; cu mâinile n-apucam, n-ajungeam la ei, da’n timp ce mă uitam la ei și mă gândeam pe care să-l mai bat, vedeam florile dintre ierburi, ascunse, dar semețe, și-mi ziceam, iată și eu sunt o floare, începeam să admit că sunt fată și apoi femeie – ca un geamăt de naștere. Care creștea, creștea învârtejindu-se în mine ca o spirală care, când doare, când te farmecă – dragostea!
După vorbele astea care o activau, Tussy și-a scos pantofii fiindc-o- ndemnau să plece, gând năuc – vreau, a zis, să mă pot stapâni și să fiu lânga Mohr fără a-i mai număra bătăile inimii -, și-a trecut după ușă, unde-și ținea cipicii ca ai lui Mohr, creație cu care dotase întreaga familie, mai puțin pe Lenchen care zicea: „Ce, eu stau numai în casă? O să capăt dureri de șale tot descălțându-mă și încălțându-mă la loc. Și cu memoria mea poate uit când să fac una și când alta.” Și ieșind din spatele ușii, ochii lui Tussy străluceau cum strălucesc ochii copiilor care tocmai au ieșit dintr-o încurcătură de care, cu clipe înainte, simțeau că nu vor mai scăpa niciodată.
-Mohr, a zis, va trăi, fiindcă vreau eu să trăiască și fiindcă fără el nici eu n-o să mai trăiesc. Spune-mi că am dreptate, te rog, spune-mi că am dreptate! Fiindcă știi că am dreptate! N-ai venit doar ca să-l vezi murind, ești un om bun, spune-mi că am dreptate, că știi mai mult… Te rog, te rog mult!…
Și era atât de încrezătoare în trimisul care eram pentru a-i aduce o veste bună… Aproape fericită. Încrezătoare și fericită.
Una dintre plăcerile familiei și a prietenilor familiei, când ieșeau la iarbă verde, era să călarească măgari – ce desfătare! Cu râsete și chiote nebune, întreabă-l pe Library, cu un Mohr caraghios în înverșunarea cu care-și etala virtuozitatea în această artă; virtuozitatea consta în faptul că în studenție luase lecții de călărie – Engels susținea că în total n-ar fi fost mai mult de trei… Și-odată, în locul unde poposiseră era un castan și fiindcă pomul-castan avea castane, Mohr le-a propus să doboare toate castanele și până nu le-au doborât pe toate nu s-au lăsat; Mohr n-a putut să mai miște brațul drept vreo săptămână… Legile vieții?
–Da, Herr Curiosu. Omul e muritor după legile Universului; de murit moare pe limba lui; și tot așa trăiește.
Va urma.
Părțile anterioare, începînd cu capitolul I, pot fi citite aici:
