-Iată-l, a zis.
Flutura un fascicol de manuscrise – găsise ce căuta.
-Aici ai Biblia socialismului, așa cum îl văd eu; te rog s-o citești și s-o discutăm. Ce Bakunin și Lassalle? Asta-i Biblia!
Din păcate, însă, când să intre în toiul bătăliei pentru Biblie, veniseră durerile de cap, insomniile și spectrul unei congestii cerebrale. Lenchen, buna lui Lenchen, chiar îmbrăcase halatul de infirmieră fiindcă el zisese că nu vrea să știe de niciun doftor. Fiindcă o acțiune temerară cum era scrierea Bibliei, e o acțiune fără pic de medic în ea. Și-a făcut de unul singur tot ce se putea face împotriva unui spectru nebinevenit. Iar Frau Marx, care îmbătrânea la iuțeală, l-a trimis la munte, „căci asta-ți place ție cel mai mult, să bați cu pasul cărările.” Tussy tocmai se învinsese pe sine; rupsese logodna cu Lissagaray, un șir nesfârșit de zbuciumuri; amâna clipa trecerii la programul propriu de ieșire din criza morală și l-a însoțit. Marx a zis că-i e totuna, deși nu știa cum să-i mulțumească. Tussy a spus că poate o să-i aducă aminte, dar că deocamdată nu e nevoie de mulțumiri.
În sala de dans a vieții noi tot ce fusese sus se montase jos și ferestrele ramâneau doar întredeschise spre politica mare. Politicienii abia puteau să se miște la cât de rigidă le era gândirea și totuși se mișcau. Engels cobora și el după Marx, vedea totul invers, ce era sus spunea că e jos și despre tot ce era jos zicea că uite ce bine am văzut noi direcția. Și parcă toate erau altfel decât ar fi trebuit să fie. Cele două fracțiuni ale social-democrației germane – adepții lui Lassalle și comuniștii din tabăra Liebknecht-Bebel, eisenachienii -, complotau o alianță, ca băieții cu verva în ei, și părinții marxismului s-au burzuluit și au dat în mânie. Lassalleienii erau totuși niște sectanți, nu-i așa? Pe când eisenachienii, comuniștii erau bine înarmați doctrinar. Ce fel de căsătorie era aia? Unde-i zestrea, unde-i recunoașterea
diferenței de putere? Engels, fără sânge în obraz, fiindcă de-atâta coborât în viteză sângele nu făcea față, număra zilele lassalleienilor, în vreme ce lassalleienii și comuniștii se iubeau în dragoste la prima vedere; o primă vedere de un fel politic și repurtau victorie după victorie împreună.
În Europa și, desigur, în lume, nu exista partid muncitoresc mai puternic. Marx, care tocmai scăpase de neplăcerile la gât, rămânând doar în societatea asteniei și a suferințelor cronice de ficat, ataca proiectul de program al unificării celor doua fracțiuni cu ceea ce Engels va numi mai târziu „Critica Programului de la Gotha”, pe care acum Mohr o ținea în mână și-o flutura în fața mea. Intervenția sa nu fusese luată în seamă însă nici de lassalleieni, nici de eisenachieni – ziceau că dacă treba merge, bine e s-o lase să meargă. Fiecare om poartă în el tiparul întregii stări omenești. Și că toate câte sunt pe lume se clatină fără adăstare, doar devoțiunea câinelui și neclintirea boului rămân pe picioare cum sunt.
Și când dansul unificării s-a terminat, Marx zăcea pe spate cu cracii și schiurile în sus. Schiorii ceilalți treceau ca vântul și el le spunea: degeaba schiați dacă nu știți că legea gravitației este cea care vă ține în legătură cu zăpada și v-ajută să alunecați ca nebunii. Zăpada este doar un accesoriu, și care mai de care – ridicați-vă, așa-i pe zăpadă, hai, copăcel, tataie, și el, danke, danke, tot mai morocănos. Socotea că scrisese poate cea mai sintetică expunere a principiilor socialiste și era tratat ca un savant nebun căzut în fund pe zăpadă.
Programul începea cu o propoziție de genul „Munca este izvorul oricărei bogății și al oricărei culturi”… Și el adnotase ceva cât se poate de clar: că munca DEVINE un izvor de valori de întrebuințare, deci și de avuție. Munca DEVINE izvor de avuție nu ESTE izvor și explicase pe larg de ce și ce-nseamnă asta. Ce nu e limpede?… Ce nu e limpede?… Chiar și Tussy era rezervată față de el.
„Nimeni nu poate ști cât de mult îl iubesc, îi scria ea lui Jenny, și totuși fiecare dintre noi, la urma urmelor, trebuie să-și trăiască propria viață”. Și că avea oroare să-l supere pe tatăl ei cu egoismul și comportarea ei dezagreabilă.
Iar Marx îi scria prietenului său, Engels că, atât cât putea el să observe, fiindcă Tussy nu-și mai deschidea inima în fața lui, niciun medicament nu putea să-i vindece boala morală.
Și iată-i pe amândoi în tren, spre cât mai departe de lumea sicofanților și astenicilor.
Au ajuns la Köln într-o sâmbătă, iar la Nürnberg au sosit chiar când la Bayreuth urma să se deschida festivalul Wagner, cu prima reprezentație a „Inelului Nibelungilor”, și spectatori din toate colțurile lumii dădeau năvală. Mohr nu-l agrea pe Wagner din pricina felului cum maltratase mitologia germană. Și-a zis că asta ne mai trebuia, fiindcă, pe lângă mascarada Wagner, Nürnberg-ul alesese tocmai acest sfârșit de săptămână pentru a organiza un congres al brutarilor și morarilor care, deși mai puțin renumit, avea totuși destui participanți. Orașul era plin de Siegfrizi, Walkirii și alți eroi din „Amurgul Zeilor”, așa încât nu era de găsit nici măcar un pat. Pe o rază de 50 de kilometri, toate camerele de închiriat, de la cel mai scump hotel până la hanul cel mai umil și chiar la azilurile de noapte, erau ocupate. Cu bagajele pe un cărucior și însoțiți de un hamal, au cutreierat orașul în lung și-n lat și s-au întors de unde plecaseră: la gară. Tussy era îngrijorată de starea de sănătate a lui Mohr, fiindcă acesta tușea, se sufoca de caldură, gâfâia și se oprea să-nghită niște pilule contra durerilor de cap.
Au luat bilete pentru Weiden, cea mai apropiată stație de legătură pentru Karlsbad, pe o linie secundară ce pornea de la Neukirchen. În tren, Mohr și-a revenit; zicea că înfrângerile te scot din uz doar dacă la capătul tunelului nu vezi nicio luminiță. Așadar, cu toate pânzele sus spre Weiden. A adormit împăcat și obosit și cu hotărâre în atitudine. Asta era viața și la capătul tunelului licărea o luminiță; doar că omul care trebuia să-i anunțe că se apropie de Neukirchen, conductorul trenului, s-a-mbătat și a uitat s-o facă. Așa că au fost nevoiți să meargă până la Irrenloche, unde au avut de așteptat vreo două ore ca să ia trenul înapoi spre Weiden. Orășelul care avea un singur hotel era punct de legătură pentru Bayreuth, așa încât a fost imposibil să găsească vreo cameră.
Pantalonii lui Mohr atârnau dincolo de călcâie, măturau caldarâmul și el grăbea pașii cu neastâmpărul vechi din vremea tinereții sale. Sosiseră la miezul nopții și până la patru dimineața au fost nevoiți să se mulțumească doar cu plimbări și băncile de lemn din gară. Mohr zicea, foarte bine, foarte bine, cu atât mai dragă ne va fi șederea la hotelul „Germania” din Karlsbad și că îi pare rău că Tussy n-a avut curiozitatea să citească observațiile lui în legatură cu „Programul” (de la Gotha) de unificare a social-democrației germane; ar fi găsit acolo, într-o expunere de limpezimea unui cristal de Bohemia, teoria socialismului. Și Tussy îl aproba și spunea: știu Mohr, am vorbit cu Liebknecht despre asta. Doar că și eu, ca și Liebknecht, sunt de părere că un program de partid nu este o lucrare științifică. El trebuie să fie pe înțelesul membrilor simpli și, fie vorba între noi, Mohr, nu doar muncitorii, dar și conducătorii lor sunt departe de a înțelege mecanismele profunde care pun în mișcare societatea burgheză. Câți crezi că sunt ca dumneata? Și că prea crede că tot ce poate el pot și alții.
-Așa crezi tu? s-a mirat Mohr. De Liebknecht nu mă mir. Capul lui nu-i ca inima sa. Nici atât de încăpător, nici atât de iubitor. Ce-i aia lucrare științifică – Biblia e științifică? Te rog eu, ia și citește!
Tussy citise manuscrisul de la mamă-sa, care-l copiase. Nu voia să recunoască pentru a nu începe o dispută care l-ar fi dărâmat definitiv; n-ar fi putut să-l mintă, iar el nu accepta că practica e una și știința, alta, deși chiar în observațiile sale notase că un pas în mișcarea reală e mai important decât o duzină de programe.
-Așadar, a părut că se supără Mohr, sunt un savant nebun căzut în fund, de unde dau sfaturi celor din picioare.
Cu vorbele asta încerca s-o instige la ceartă. Tussy a tăcut și Mohr, lângă ea, începea să se stingă; mai întâi capul cu privirea în vârful botinelor, apoi umerii nevătuiți care se scurgeau în afară. Doar burta o lua înainte, nu prea convinsă nici ea. Mânecile redingotei deversau peste degete și ar fi putut face din ele un manșon.
Din hotelul „Germania”, Tussy îi scria mamei sale: „La Karlsbad devii proverbial de stupid, așa că, Momchen, să nu te surprindă dacă sunt cam incoerentă”. Tussy preîntâmpina orice iscodire a mamei sale – mai suferindă încă decât Mohr – în legătură cu starea de spirit a tatălui. Care, după câteva zile de cură respectată riguros, se ameliorase simțitor. Marx își regăsi până și puterea de a-și folosi ironia ascuțită.
„Principalul obiect de conversație, aici, îi relata el lui Engels, este viața amoroasă a lui Wagner; multe lucruri interesante, desigur, vii și suculente, în legătură cu vigoarea acestuia.” Și voia să știe dacă Generalul a recitit „Critica Programului de la Gotha” și dacă da, își menține punctul de vedere? Se înmulțește, zicea, numărul celor care-o pun la spate și indiferența asta, mai mult decât criticile și înjurăturile, îl neliniștește și-l lasă treaz în nopțile deosesbit de agreabile pentru cei cu dare de mână de aici, cum zicea mai înainte. Când se trezea, ridica mâinile cu degetele răsfirate înaintea ochilor și le mișca să vadă dacă mai sunt ale lui și dacă el mai este el sau boșorogul pe care moartea îl căuta pe-acasă și el, la băi. Dormea prost și totul îl deranja. Și fiecare amănunt ce-i ieșea în cale ori vorba ce-o auzea îi întorceau temerea că e învelit într-o manta care-l face nevăzut privirilor celor pe care-i striga. Și se plângea neîntrerupt că nu e auzit. Tussy zicea că bolii lui Mohr îi zice închipuire și-l sfătuia ca o vreme să nu se mai atingă de subiectul Gotha – să admită că nu este momentul pentru așa ceva. Mohr abia de se mai scula din pat și dădea de înțeles că a fost o greșeală faptul de o fi obligat pe Tussy, ea însăși cu moralul la pamânt, să-l însoțească; ai făcut un lucru bun, îi zicea, că ai rupt logodna cu Lissagaray și sunt mândru pentru felul cum l-ai primit în prima lui vizită de după; că-i mulțumește că l-a-nsoțit, deși poate că era mai bine să se fi oblojit pe ea, căci știe că n-a fost ușor, n-a fost deloc ușor. Jenny i-a scris că au fost momente când Tussy nu știa dacă mai poate supraviețui; așadar, i-a zis lui Tussy, corespondezi cu Jenny și că-i pare rău că a ales-o pe Jenny să-i fie confidentă și nu l-a ales pe el, tatăl și prietenul ei. Și c-ar fi înțeles-o, cum, iată, poate înțelege că este un produs expirat care nu mai trezește interesul nimănui – nici măcar al lui Liebknecht și Bebel, apropiații săi. Și când, zicea? În momentul de sinteză al vieții sale.
Și Tussy vedea că în vreme ce tatăl ei încerca să se coboare singur în ochii celorlalți, ca răzbunare masochistă pentru ingratitudinea lor, el chiar scădea fizic și asta se putea vedea în lungimea pantalonilor; și nici jachetele nu-i mai stăteau atât de întinse pe umeri și omoplați. Chiar și ochii i se ascundeau în orbite și strălucirile din ei erau rare și fără vigoare.
Mohr se ridica și zicea: interesant e că niciodată nu m-am simțit mai în formă ca acum: ochii deschiși, mintea limpede și împăcată – adică, păcat că…
-Hai, mi-a zis, ia și citește, am încredere în dumneata. Și te rog să fii sincer, sunt eu un tâmpit care nu mai știe pe ce lume trăiește sau lumea asta a luat-o razna de lângă mine, ca gazelele alea din vis?
Și-am spus:
-Am citit programul, nu e nevoie să-l recitesc, e sintetic…
– Zi, hai, spune, nu te reține!
Se enervase. Și-am zis:
-Dar nu e program, e o lucrare științifică, e…
-E, ce? Fii limpede! E… ce e?
-O lucrare didactică!
Un curs arogant de economie politică, aș fi vrut să zic. Un… Mă înfierbântasem și m-am oprit. A aruncat foile, apoi s-a apucat să le strângă. Nu se-ndura, atât de încrezător era în ceea ce așternuse în hârtiile acelea. Se oprea asupra unei pagini, citea și recitea.
-Poftim, zicea, uite și dumneata: frază clară, demonstrație perfectă…
Îi scăpau filele din mână, se arunca după ele și repeta:
-Cât va exista el, statul capitalist va produce burghezi și proletari, ce nu e clar în dictatura proletariatului? Statul proletar produce proletari, oameni egali… Dumneata habar n-ai ce înseamnă material didactic. Ăsta-i material didactic? Ăsta?
Spre surprinderea mea, protestând, puterile îi creșteau.
-Este cea mai sintetică expunerea a teoriei comuniste, zicea.
Ca sa-l binedispună, Lenchen a apărut cu droaia de animăluțe după ea: „Deșteptuța” șef de rând. „Lord” încheia coloana lânga fusta lui Tussy. Când adusese mâncare pentru Mohr, Lenchen venise și cu o farfurioară plină cu biscuiți de casă pentru mine. „Lord” a bătut aerul cu coada preț de câteva secunde în fața lui Mohr și a rămas cu ochii la farfurioara cu biscuiți. Și Tussy a zis:
-Să nu-i dați mai mult de un biscuit – mă văzuse că asta mă pregăteam să fac. „Lord” trebuie să-și respecte numele tocmai fiindcă, la Cameră, lorzii uită s-o facă.
I-am dat un biscuit, cum a fost rugămintea, și l-am văzut pe „Lord” ieșind pentru a-l hăpăi ferit de ochii noștri.
-E un gentleman, am spus.
Dar impresia că aș dori să mă pun bine cu el nu era cea corectă. Feblețea mea era „Deșteptuța”, care mă curtase încă de la început. Și dacă n-am vorbit nimic despre asta a fost pentru că „Deșteptuța” era o domnișoară de o discreție victoriană.
Și Lenchen a zis deodată:
-Afară, vă rog frumos! Și luați și animăluțele! Unde-s pomezile
alea?
Mohr fixase un punct din tavan și rămăsese cu privirea pironită acolo. Absent, detașat, superior.
Va urma.
Restul cărții, începînd cu capitolul I, poate fi citit aici:
