… Am revenit sus, cu ceșcuta de ceai la mine. Marx renunțase la fularul de cașmir care-i proteja grumazul și-l înlocuise cu o lavalieră care se potrivea ca nuca-n perete cu cipicii din petice de stofă, viu colorate – creație unicat Tussy. Schimba dintr-o mâna în cealaltă pipa cu țigara, fără nicio pornire de a folosi vreuna. A fost de acord că folosește termenul de burghezie cu rost didactic – n-am nimic în mod special cu niciun burghez, a zis. Unul dintre aceștia, Mountstuart Elphinstone Grant Duff, de pildă, este un gentleman exact cum îmi plac mie oamenii și sunt descurajator de puțini: ochi deschiși, minte limpede și suflet cuprinzător.
Grant Duff se întâlnise cu Marx pentru a satisface curiozitatea fiicei celei mari a reginei Victoria a Angliei, mama împaratului Wilhelm al II-lea.
-Și ce-i chiar îngrozitor, Herr Redaktor, continuă el, e ca mă înțeleg de minune cu cei din lumea pe care vreau s-o distrug și deloc sau aproape deloc nu ajung să comunic, să stabilim o linie de contact, cu cei cu care vreau s-o populez pe lumea asta. Aceștia au doar convingeri de neschimbat. Desigur, și-ntr-o parte și-n cealaltă există și așa și așa. Nenorocirea e că nu-i pot cuprinde pe toți.
Excelența sa Mountstuart Elphinstone Grant Duff observa în scrisoarea trimisă fiicei celei mari a reginei Victoria că Marx este, fără îndoială, un om cult, chiar erudit, și că are o gândire pozitivă, întrucâtva cinică. Și nicidecum nu are expresia unui căpcăun, așa cum îl descriu poliția și presa ostilă. Manifestă un interes viu pentru gramatica comparată, fapt care l-a determinat să se ocupe de slavona veche și de alte studii extravagante. Are un umor caustic și în niciun caz, fie că o dorește sau nu, nu el va fi acela care va da lumea peste cap. Ideile sale sunt prea romantice pentru a fi primejdioase…
-Așa zice Duff? Că nu eu voi fi acela care va da lumea peste cap? Că lumea n-are nevoie de ajutorul meu ca să se dea peste cap? Mare nătărău! Chiar așa a zis, că lumea n-are nevoie de ajutorul meu ca să se dea peste cap, mi-aduc aminte. Mare nătărău!
Aveam deja o părere definitivă asupra domnului Mountstuart Elphinstone Grant Duff și am așteptat să facă oarece cu pipa pe care, dacă o mai învârtea mult, ar fi rupt-o.
-Ce e? a zis
-Nimic, am răspuns. Să vă dau chibriturile?
A negat din cap.
-N-aș înțelege nimic din ea (din pipă), dacă sunt agitat. Dă-mi-le, totuși.
I-am întins o cutie de chibrituri și a durat mai bine de zece minute până a pregătit pipa. A pufăit din ea până s-a așezat bine jarul, și-a zis: Cu banii obtinuți pe cărțile mele nu voi acoperi nici ce-am cosumat pe tutun. Și că nu-i pare rău. Fix în secunda în care spunea asta, a intrat Lenchen. Îl aducea pe „Țeposu” cu care nu se mai putea înțelege: scuipă, sâsâie, face ca toate alea. L-a așezat lângă Mohr fără a lua seama la pipa arzândă, ori n-a vrut să ia seama, se grăbea la dulceața care dădea în clocot. Marx a continuat să vorbească fără a o lua în seamă. Zicea că atâta a fost câștigul său pentru munca de-o viață; atât a meritat marfa produsa de el.
-Arma criticii e nerentabilă, se știe; sau e rentabilă în politică, atunci când tu vorbești, tu auzi, și iei stipendia. Ea nu poate înlocui arma eficienței revoluționare, fiindcă, Herr Redaktor, forța materiala a statului fraudulos, manipulator, poate fi învinsă tot printr-o forță materială.
Și m-a-ntrebat ce cred eu, teoria, de pildă, poate ea deveni o forță materială?, și-am zis, de ce nu?- creștinismul stă marturie.
Și el a zis:
-Bravo, m-ai ajutat. Dar în cât timp, te-ai întrebat? A durat secole… Omul de astăzi, Herr Redaktor, devine conștient de sine nu atunci când este oprimat. A nu! Ci atunci când dă peste un altul pe care, la rândul său, îl poate oprima. Știu eu: sluga, nevasta, copilul, vecinul obraznic… Își manifestă natura oprimatoare înainte de a fi apucat să-și manifeste generozitatea.
Vorbind, se agitase și-n graba de a sfârși demonstrația trăsese un fum adânc, iar acum îl elimina tușind, tot în coada pipei; scrumul de deasupra pluti și se așeză difuz pe vesta și pe pantalonii cu vipușcă .
-Ce-o să spună Generalul, se întreba, când va vedea dârele astea de funingine de pe vesta și panalonii mei? O să spună că n-am fost cuminte, asta o să spună, he, he!
Avea buzele spuzite și clefăia pentru a scăpa de senzația de uscăciune. Și-a zis că pentru el,Jenny și copii, Generalul a fost cadoul nesperat oferit de viață. Și-am uitat-o pe Lenchen. Iată ce bogat sunt totuși! Așadar, a revenit el, niciun fel de robie nu poate fi sfărâmată fără a sfărâma toate felurile de robie, fără a deșira tot ghemul.
Pesemne, și-a adus el aminte de Duff, că tot romantic ar fi fost și Copernic, dacă Inchiziția nu l-ar fi declarat eretic.
-Și-ntr-un fel a avut dreptate: romanticul a zvârlit în capul Inchiziției un bobârnac de i se mai aude și azi în cer bâzâitul de bondar lovit în cap. Duff mi-a spus așa: „Să admitem că revoluția dumneavoastră a avut loc și că aveți deja o formă republicană de guvernamânt – până la înfăptuirea ideilor aparte pe care le aveți dumneavoastră și prietenii dumneavoastră mai este un drum lung de tot”. Îl interesa cât de lung e drumul. Sigur că e lung. Orice schimbare globală se petrece pe drum lung. Că vorbeam de teoria revoluției și de puterea maselor de a o asimila, răspunsul e dat de nevoie. Iar dacă romantism înseamnă drum lung, atunci el este un romantic. Mă-ntreb ce-a spus Augusta, zicea, când i s-a spus că sunt un romantic? Și ce-o mai zice și astăzi, c-a uitat în ce an avusese loc discuția aceea.
Va urma.
Părțile anterioare le puteți citi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.