… Am revenit sus, cu ceșcuta de ceai la mine. Marx renunțase la fularul de cașmir care-i proteja grumazul și-l înlocuise cu o lavalieră care se potrivea ca nuca-n perete cu cipicii din petice de stofă, viu colorate – creație unicat Tussy. Schimba dintr-o mâna în cealaltă pipa cu țigara, fără nicio pornire de a folosi vreuna. A fost de acord că folosește termenul de burghezie cu rost didactic – n-am nimic în mod special cu niciun burghez, a zis. Unul dintre aceștia, Mountstuart Elphinstone Grant Duff, de pildă, este un gentleman exact cum îmi plac mie oamenii și sunt descurajator de puțini: ochi deschiși, minte limpede și suflet cuprinzător.

Grant Duff se întâlnise cu Marx pentru a satisface curiozitatea fiicei celei mari a reginei Victoria a Angliei, mama împaratului Wilhelm al II-lea.

-Și ce-i chiar îngrozitor, Herr Redaktor, continuă el, e ca mă înțeleg de minune cu cei din lumea pe care vreau s-o distrug și deloc sau aproape deloc nu ajung să comunic, să stabilim o linie de contact, cu cei cu care vreau s-o populez pe lumea asta. Aceștia au doar convingeri de neschimbat. Desigur, și-ntr-o parte și-n cealaltă există și așa și așa. Nenorocirea e că nu-i pot cuprinde pe toți.

Excelența sa Mountstuart Elphinstone Grant Duff observa în scrisoarea trimisă fiicei celei mari a reginei Victoria că Marx este, fără îndoială, un om cult, chiar erudit, și că are o gândire pozitivă, întrucâtva cinică. Și nicidecum nu are expresia unui căpcăun, așa cum îl descriu poliția și presa ostilă. Manifestă un interes viu pentru gramatica comparată, fapt care l-a determinat să se ocupe de slavona veche și de alte studii extravagante. Are un umor caustic și în niciun caz, fie că o dorește sau nu, nu el va fi acela care va da lumea peste cap. Ideile sale sunt prea romantice pentru a fi primejdioase…

-Așa zice Duff? Că nu eu voi fi acela care va da lumea peste cap? Că lumea n-are nevoie de ajutorul meu ca să se dea peste cap? Mare nătărău! Chiar așa a zis, că lumea n-are nevoie de ajutorul meu ca să se dea peste cap, mi-aduc aminte. Mare nătărău!

Aveam deja o părere definitivă asupra domnului Mountstuart Elphinstone Grant Duff și am așteptat să facă oarece cu pipa pe care, dacă o mai învârtea mult, ar fi rupt-o.

-Ce e? a zis

-Nimic, am răspuns. Să vă dau chibriturile?

A negat din cap.

-N-aș înțelege nimic din ea (din pipă), dacă sunt agitat. Dă-mi-le, totuși.

I-am întins o cutie de chibrituri și a durat mai bine de zece minute până a pregătit pipa. A pufăit din ea până s-a așezat bine jarul, și-a zis: Cu banii obtinuți pe cărțile mele nu voi acoperi nici ce-am cosumat pe tutun. Și că nu-i pare rău. Fix în secunda în care spunea asta, a intrat Lenchen. Îl aducea pe „Țeposu” cu care nu se mai putea înțelege: scuipă, sâsâie, face ca toate alea. L-a așezat lângă Mohr fără a lua seama la pipa arzândă, ori n-a vrut să ia seama, se grăbea la dulceața care dădea în clocot. Marx a continuat să vorbească fără a o lua în seamă. Zicea că atâta a fost câștigul său pentru munca de-o viață; atât a meritat marfa produsa de el.

-Arma criticii e nerentabilă, se știe; sau e rentabilă în politică, atunci când tu vorbești, tu auzi, și iei stipendia. Ea nu poate înlocui arma eficienței revoluționare, fiindcă, Herr Redaktor, forța materiala a statului fraudulos, manipulator, poate fi învinsă tot printr-o forță materială.

Și m-a-ntrebat ce cred eu, teoria, de pildă, poate ea deveni o forță materială?, și-am zis, de ce nu?- creștinismul stă marturie.

Și el a zis:

-Bravo, m-ai ajutat. Dar în cât timp, te-ai întrebat? A durat secole… Omul de astăzi, Herr Redaktor, devine conștient de sine nu atunci când este oprimat. A nu! Ci atunci când dă peste un altul pe care, la rândul său, îl poate oprima. Știu eu: sluga, nevasta, copilul, vecinul obraznic… Își manifestă natura oprimatoare înainte de a fi apucat să-și manifeste generozitatea.

Vorbind, se agitase și-n graba de a sfârși demonstrația trăsese un fum adânc, iar acum îl elimina tușind, tot în coada pipei; scrumul de deasupra pluti și se așeză difuz pe vesta și pe pantalonii cu vipușcă .

-Ce-o să spună Generalul, se întreba, când va vedea dârele astea de funingine de pe vesta și panalonii mei? O să spună că n-am fost cuminte, asta o să spună, he, he!

Avea buzele spuzite și clefăia pentru a scăpa de senzația de uscăciune. Și-a zis că pentru el,Jenny și copii, Generalul a fost cadoul nesperat oferit de viață. Și-am uitat-o pe Lenchen. Iată ce bogat sunt totuși! Așadar, a revenit el, niciun fel de robie nu poate fi sfărâmată fără a sfărâma toate felurile de robie, fără a deșira tot ghemul.

Pesemne, și-a adus el aminte de Duff, că tot romantic ar fi fost și Copernic, dacă Inchiziția nu l-ar fi declarat eretic.

-Și-ntr-un fel a avut dreptate: romanticul a zvârlit în capul Inchiziției un bobârnac de i se mai aude și azi în cer bâzâitul de bondar lovit în cap. Duff mi-a spus așa: „Să admitem că revoluția dumneavoastră a avut loc și că aveți deja o formă republicană de guvernamânt – până la înfăptuirea ideilor aparte pe care le aveți dumneavoastră și prietenii dumneavoastră mai este un drum lung de tot”. Îl interesa cât de lung e drumul. Sigur că e lung. Orice schimbare globală se petrece pe drum lung. Că vorbeam de teoria revoluției și de puterea maselor de a o asimila, răspunsul e dat de nevoie. Iar dacă romantism înseamnă drum lung, atunci el este un romantic. Mă-ntreb ce-a spus Augusta, zicea, când i s-a spus că sunt un romantic? Și ce-o mai zice și astăzi, c-a uitat în ce an avusese loc discuția aceea.

Va urma.

Părțile anterioare le puteți citi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.