(N.R:) Romeo Couți este unul dintre puținii jurnaliști cărora le mai pasă cu adevărat de cele ce se întîmplă în țara lui. În România.
În România anului 2026, 4,6 milioane de euro din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) – bani europeni, adică ai contribuabililor – au reușit să transforme Castelul Teleki din Gornești într-o perlă barocă gata de redeschis. Acoperiș nou, instalații moderne, uși de stejar restaurate, încălzire, electricitate, apă, canalizare. Proprietarul, contele Kálmán Teleki, a mulțumit public și a subliniat că „aceste castele au fost realizate din banii contribuabililor europeni”. Castelul, naționalizat în 1949 și restituit familiei în 2011, este proprietate privată. A fost inclus în programul „România Atractivă”, pe Ruta Castelelor, și a primit finanțare nerambursabilă pentru că este monument istoric.
Între timp, la Sfântu Gheorghe, Colegiul Național „Mihai Viteazul” – singurul liceu teoretic cu predare în limba română din municipiu, cu peste o mie de elevi – este șantier de mai bine de șase ani. Lucrările la internat și sala de festivități au început în 2020, cu un termen inițial de șase luni. Au urmat litigiile cu constructorul, rezilieri, expertize, procese. Elevii au fost dispersați prin alte școli ale orașului ani la rând. Din toamna lui 2025, 16 clase învață în containere modulare montate pe terenul de sport. Presa scrie, elevii, părinții și profesorii au protestat. Situația continuă.
Iată contrastul care ar trebui să ne deranjeze profund: un castel privat, restituit, primește milioane din fonduri publice europene pentru a reintra în circuitul turistic, în timp ce o școală publică, esențială pentru comunitatea românească din Covasna, rămâne, an după an, un șantier eșuat, cu elevi înghesuiți în cutii metalice.
Nu este vorba aici de a contesta valoarea patrimoniului. Castelele Transilvaniei merită salvate. Restaurarea corectă a unui monument istoric este un câștig cultural și, potențial, turistic. Nici nu se poate pretinde că proprietarii privați de monumente ar trebui să suporte singuri costurile uriașe ale unor intervenții de specialitate.
Problema este de prioritizare și de coerență a interesului public.
Educația, infrastructura școlară, condițiile decente de învățare ar fi trebuit să fie printre prioritățile absolute. În loc de asta, vedem cum un program atractiv de „rute culturale” reușește să pompeze milioane într-un imobil privat, în timp ce o unitate de învățământ public, cu sute de elevi afectați direct, stă blocată în birocrație, litigii și incompetență administrativă. Un simptom al unui sistem care știe să scrie proiecte frumoase pentru castele și turism, dar nu reușește să termine o reabilitare de internat și săli de clasă în șase-șapte ani.
Mai e și dimensiunea simbolică. Colegiul „Mihai Viteazul” nu este o școală oarecare. Este principalul pilon al educației în limba română într-un județ unde comunitatea românească este minoritară. A lăsa generații de elevi să treacă prin școală în condiții precare, dispersate sau în containere, în timp ce se inaugurează castele private renovate cu bani publici, transmite un mesaj greu de digerat: prioritățile reale ale statului și ale fondurilor europene nu sunt neapărat copiii care învață, ci obiectivele care arată bine în rapoarte și pe rute turistice.
România are nevoie și de castele restaurate, și de școli funcționale. Dar când milioanele din PNRR ajung mai ușor la un conte pentru acoperișul castelului decât la elevii care învață de ani de zile în containere, nu mai vorbim de strategii de dezvoltare. Vorbim de o ierarhie a valorilor strâmbă.
Și pentru că toți cei care ar trebui să ia măsuri și/sau atitudine nu au avut nici o reacție, Romeo Couți continuă:
Milioane pentru trecut, containere pentru viitor
Discrepanță zguduitoare dintre restaurările de milioane de euro ale conacelor secuiești și realitatea Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe.
Insist asupra acestui subiect nu din ostilitate față de comunitatea maghiară și nici împotriva patrimoniului secuiesc. Dimpotrivă, cred că fiecare comunitate are dreptul să-și protejeze istoria și identitatea.
Insist pentru că sunt jurnalist și consider că este obligația mea să întreb de ce, într-un județ în care se găsesc milioane pentru restaurarea castelelor și conacelor, elevii Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe ajung să înceapă încă un an școlar în containere.
Nu voi accepta ca o critică adresată administrației UDMR să fie transformată artificial într-un conflict româno-maghiar. Critic o administrație și prioritățile ei, nu o etnie.
Voi insista până când cineva va oferi nu explicații, ci soluții. Pentru că acești copii au dreptul la condiții normale de educație acum, nu cândva.
Consiliul Județean Covasna anunță cu satisfacție finalizarea, în această lună, a restaurării Castelului Mikó din Olteni. Investiția: 20 de milioane de lei, finanțată prin PNRR, cu o contribuție proprie a Consiliului Județean de 11,7 milioane de lei.
În același județ, în alt loc însă, sunt deja șase ani de șantier, de promisiuni amânate, de praf și de nerăbdare. Șase ani în care peste o mie de copii – români din Sfântu Gheorghe, din Covasna – au învățat să-și facă temele pe bănci improvizate, să-și țină hainele în saci, să-și aștepte pauza pe un teren de sport transformat în curte de container.
Primarul Antal Árpád spune că e „normal”. Că nu trebuie privit prin cheie etnică.
Nu e un litigiu cu un constructor. E un mesaj ferm din partea lui Kelemen Hunor și a UDMR-ului. Un mesaj ingrijorător la care riposta e tăcerea Bucureștiului și a presei naționale.
