– Tati, ești singur fiindcă ești singur, nu din alte motve. Toți suntem singuri. Trăim în petreceri, false bucurii, false nostalgii… Nu ești mai singur ca mine. Deosebirea între noi stă în aceea că tu nu te mai poți minți. Ca mine. Privește în jur… Lasă, nu te obosi! Privesc eu în locul tău. Ce văd? Văd o copertină grea peste lume, sub care ne adăpostim care cum putem. Vedem totul. Cu o condiție: să nu se crape copertina și să privim mai departe, mai sus. Să nu existe gaură în ea… Iată, tati, ești și mai singur. Eu n-am făcut altceva decât să citez din tine…
– De ce zâmbești, fiule? Ești vesel?…
– Da.
– Știi de când nu te-am văzut vesel? Cel puțin eu nu te-am văzut așa…
– Știu, tati… Și nu fac pe nebunul… Eram celebru în cartier: „Pe mine tata m-a făcut”, ții minte? Și lumea se distra; cum mă vedea unul pus pe haz, mă întreba: „Mă, tu al cui ești?” Și răspunsul meu grav: „Pe mine tata m-a făcut…” „Nu zău, cum să te facă tata, mă!? Copiii sunt făcuți de mama…” Și eu, încă și mai încăpățânat: „Pe mine tata m-a făcut…” Ai dreptate, tati, n-am mai zâmbit din clipa în care n-am mai fost copilul tău…
