O simt plecând. Aud doar tropăitul ei, îndepărtându-se. Sunt singur. Cu inima care n-adoarme. Degea țip la teama ce mă înconjoară. Lumea care se îndepărtează nu se mai întoarce. Tocmai ce am iertat-o. Am aflat de la ea că nu există buni și răi. Totul e un vis. Important e ce-i pretinzi visului.
Și iarăși strig. La ce bun? Aud solul deschizându-și porțile. Acum când știu ce iubesc. O mână de oameni. Restul nu există. Și nu va exista niciodată. Rămân cărțile mele. Nicicând altceva.
Speranța mea. Lumea unde mă duc e-n pârg. Se coace în milenii. Ce va fi după acele milenii știe inima care nu va înceta să bată în felul etern.
