Zice, pe drumuri, ca să audă lumea: Eu știu că Dumnezeu a murit. Toate ființele mor. Noi nu vorbim unul cu altul. Păstrăm tăcerea și ne surâdem unul altuia-n știința noastră. Împreună am învățat să ne înălțăm deasupra noastră înspre noi. Călătorind de unul singur ce-ar fi dorit ca hrană sufletul meu pe drumuri rătăcite? Și când urcam pe înălțimi, pe cine căutam eu, dacă nu pe Tine? Atât voia întreaga mea voință: să zbor în Tine. Pe cine uram eu mai mult decât pe rătăcitorii nori și lucrurile care te pătează? Dar și-n ura-mi era pată, căci era pată pe ființa Ta. Mi-e ciudă pe toți norii rătăcitori ce codoșesc în sisteme ce ne răpesc mie și Ție imens – nețărmuritul cuprins a lui da și amin. Să plec, îmi dai poruncă, și să tac, pentru c-acuma, iată, vine ziua, iar lumea-i adâncă. Mai adâncă decât a fost în stare ziua să-și închipuie…
Și citindu-te, vagabondule, zic că lumea, în scurgerea ei, viețuiește cu fundul în sus. Dumnezeul care a creat-o a murit. Credincioșii fabrică sisteme. Acestea sunt false. Inventează cărări liberale ori social -democrate etc. În realitate, fabrică măști cu nume de oameni…
