Mă așez obosit, atent la literele scrise de foști colegi. Nu-i mai recunosc. Niște țipete venind de-aiurea, anunțând oferte de afaceri în formă de editoriale. Și tot atâtea bariere. N-am pe unde trece. Ideea care mă străfulgeră străbate veșnicia. Cu oameni. Alți oameni. Oameni frumoși.
L-am găsit, spune Seneca, pe Aufidius Bassus. Omul acesta cu totul remarcabil, slăbit atât de tare încât nimeni nu-i mai poate ușura povara bătrâneții, s-a prăbușit dintr-o dată… Cu toate acestea, Bassus are un spirit vioi, filozofia este garanția pentru această stare de spirit: Să fii senin în fața morții, puternic și chiar vesel, indiferent care îți este starea de sănătate. Și care nu cedează chiar dacă puterile lui au cedat. Un cârmaci iscusit navighează chiar dacă pânzele îi sunt sfâșiate și, dacă a rămas corabia cu totul fără pânze, el totuși își păstrează cursul cu ce i-a fost rămas din navă. Bassus privește căte sfârșitul său cu o stare a sufletului și cu un chip de parcă, stând la adăpost, ar privi la moartea alcuiva.
Bassus, un om care, iată, astăzi nu mai există. Trăiesc într-o atfel de lume, nu știu pentru cât timp…
