CREȘTINII
Seneca era dus pe gânduri, nu participa la discuție, bântuit de aduceri aminte. Zise:
Am primit sute de pagini scrise de oameni docți, cu capul pe umeri, cu mărturisiri despre isprăvile lui Iisus. Iată câteva:
„Copilul Iisus, pe când avea cinci ani, se juca, după ploaie, în albia unui șuvoi; aduna apele murdare într-un singur loc și le limpezea cu un singur cuvânt poruncitor. Frământând, apoi, cu mâinile, noroiul moale, a plăsmuit 12 vrăbii. A făcut aceasta într-o sâmbătă. Mai mulți copii se jucau împreună cu el. Un iudeu care a văzut că Iisus se juca în ziua de Sabat a alergat și l-a pârât tatălui său zicând:
«Iată, fiul tău se joacă la pârâu; a făcut 12 păsări de noroi, profanând Ziua Sabatului.»
Tatăl veni la pârâu și văzându-l pe Iisus, începu să-l certe:
«De ce faci în zi de Sabat ce nu este îngăduit?»
Iisus, lovindu-și palmele una de cealaltă, strigă vrăbiilor de noroi:
«Luați-vă zborul!»
Și păsările au zburat. Iudeii care erau de față s-au înspăimântat. Apoi au mers și-au povestit mai marilor lor isprava lui Iisus.
Împreună cu Iisus era și fiul învățătorului Ana. Acesta începu să împrăștie cu o nuielușă de salcie apa adunată de Iisus.
Iisus se mânie și-i zise:
«Copil nelegiuit, necredincios și fără minte, cu ce ți-au greșit zăgazurile mele și apa aceasta? Usca-te-ai ca un copac și să nu ai nici frunze, nici fruct, nici rădăcini!»
Și chiar în clipa următoare copilul acela s-a uscat din cap până-n picioare.
Părinții celui blestemat să se usuce și-au luat plodul în brațe și, jelindu-i vârsta fragedă, au venit cu el la Iosif și au început să-l învinuiască pe tată pentru faptele fiului.
«Măcar învață-l să binecuvânteze, în loc să distrugă. Iată, nu vezi că ne omoară copiii!?»
Iosif l-a chemat pe Iisus deoparte și a început să-l certe:
«Pentru ce faci toate acestea? Nu-ți dai seama că oamenii suferă de pe urma ta și-au prins să ne urască și să ne hăituiască?»
Iisus i-a răspuns:
«Eu știu că vorbele acestea nu sunt ale tale. Totuși, voi tăcea din respect pentru tine. Aceia, însă, își vor primi pedeapsa.»
Îndată, toți cei care îl învinuiseră și-au pierdut vederea. Cei de față s-au înspăimântat cumplit. Nu știau ce să creadă. Spuneau despre el că orice cuvânt îi ieșea din gură, bun sau rău, îndată se împlinea într-o minune.
Să mai continui? Toate sunt la fel. Asemenea istorisiri mărturiseau ceva. Mărturiseau despre inepuizabila nevoie a omului de miracole, de povești. Omul nu se satură cu ce are la dispoziție în scurta lui viață. Viață de sezonist, cum spune Serenus. Născocește, nu minte. Născocește minuni, povești, basme, legende, realități fanteziste… E mai distractiv. Adevărurile, dacă există, îl plictisesc, le trăiește doar…
Agrippina exulta.
Nu mă opresc din admirație, zicea. E o încântare… O altă realitate, o… Nu mai am cuvinte. Ce zicea copilul acela? „Eu știu că vorbele astea nu sunt ale tale?” Parcă-l aud vorbind pe tata, cum se străduia să fie pe potriva rangului său, în vreme ce eu râdeam de el în sinea mea. Mergeam la prietenele mele și născoceam povești, într-o realitate a noastră, cum este povestea aceea cu vrăbiile din nămol care își iau zborul… Cu copilul care orice zicea, se împlinea… Îmi plac, trăiam altceva…
Mai vreau!, ceru ea brusc. Sunt din nou copil… Lucius nu mi-ai scris nimic despre ancheta ta printre creștini. Soțul îmi povestea că împăratul Nero susținea că lui nu-i place titlul de împărat. Și-l dorește pe acela de rege al culturii. Imperiile, zicea, oricât ar fi de întinse, sfârșesc undeva, au margini. Cultura, nu. Cultura este vastă și tot crește. Nu moare niciodată. Marginile ei azi sunt, mâine le vezi aiurea… Povești de-astea cu copii care pot totul e lumea în care ai vrea să trăiești…
Iată o poveste, Agrippina, care mi-a rămas în minte pentru concretețea ei, o anunță Seneca:
„În ziua a opta, un prunc născut într-o peșteră, trebuia tăiat împrejur, potrivit datinii. L-au tăiat chiar acolo, în peșteră. Bătrâna evreică a luat pielița tăiată și a pus-o într-o sicluță cu ulei de nard mai vechi, pe care a dat-o unui fiu al ei, parfumar, zicându-i: «Ai grijă să nu vinzi nimănui sticluța cu nard, chiar dacă ți s-ar oferi trei sute de dinari. Parfumarul i-a vîndut-o Mariei, păcătoasa. Aceasta a vărsat-o peste capul și picioarele copilului Iisus, ștergându-le apoi cu părul său. După zece zile, ea cu Iosif l-au dus pe pruncul Iisus la Ierusalim. Apoi au mers cu el la templu, înaintea Domnului și au făptuit ce se spune și anume:
„Toți întâi născuții vor fi numiți sfinți ai lui Dumnezeu.”
Parcă o aud pe mama, oftă Agrippina. Cum a fost cu ancheta, tot nu mi-ai răspuns. Ți-e rușine de ce-ai făcut?
Seneca își împreună palmele, ca atunci când n-ai încotro, rămase un timp cu gura deschisă, apoi zise:
I-am citit lui Nero niște vorbe auzite despre Iisus, care sunau cam așa: „Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume. Iarăși las lumea și mă întorc la Tatăl…” Nero m-a întrerupt amuzat de ce auzise: „Despre ce fiu vorbești, înțeleptule? S-au apucat zeii să toarne copii?”
Împărate, l-a întrerupt Lucius, „Ieșit-am de la Tatăl” înseamnă că oamenii sunt o creație a cuiva, a unui Dumnezeu. Suntem fiii lui, așa ceva vrea să spună povestea…
Să nu-mi iei în nume de rău, super învățatule, dar nici tu nu umbli tot timpul cu mintea la tine… Fiul ăsta, era ca toți fiii, știm bine, se apuca să vorbească în numele Tatălui…
Seneca a răspuns astfel:
Nu știu, împărate. Ce știu am spus deja. Oamenii nu comunică adevăruri, nu știu să le rumege… Spun povești de-ale lor, închipuite…
Dă-mi pace, Lucius!, îl repezi Nero…
Agrippina îl întrerupse, ca să împace lucrurile. Lucius, povestește-ne mai bine ce s-a întâmplat cu cataclismul unic până acum, cataclismul care a incendiat toată Roma!
Cu ancheta lucrurile au stat astfel, Agrippina:
După cataclismul care a fost arderea Romei, aflătorii au descris-o în fel și chip, unii, interesați, răspândeau zvonul că împăratul, răpit de frumusețea incendiului, s-a costumat în muzicant și cântă fără rușine melodii improvizate, în teatrul său. Legenda prindea. Se lățea ca pecinginea. Apăruse întrebarea: nu cumva însuși Nero dăduse foc orașului, numai așa, ca să aibă un decor dramatic pentru poemul său despre războiul troian?
Melodia zvonului, odată lansată, rodea cuvinte la-ntâmplare și mai puțin la-ntâmplare:
Iată, oamenii lui Nero aprind casele pentru a fi jefuite, spunea zvonul. Sunt dărâmate casele vechi pentru a ridica el altele, mai frumoase. Nu-i mai place cum arată Roma!
Un individ oarecare, care nu era, totuși, chiar un oarecare, își amintea că într-o zi l-a auzit pe Nero spunând, după ce cineva a pronunțat dictonul grec: „După mine n-are decât să ia foc toată lumea”, că Nero adăugase: „Ba nu! Eu țin să văd asta cât mai trăiesc”. Plăcerea de a născoci ziceri care înspăimântă, încântă…
Chiar și Tacitus, istoric care îl urăște pe Nero, afirmă că vina împăratului în marele incendiu nu este ceva dovedit.
Pe Nero îl răneau adânc aceste acuzații. Era nerăbdător să se dezvinovățească. A organizat o anchetă în legătură cu astfel de zvonuri, în speranța că va putea dovedi adevărul despre cum a izbucnit incendiul.
Anchetatorii acuzau secta creștină că incendiase Roma – o sectă despre care se spunea că se află sub conducerea spirituală a unuia Pavel din Tars. Membrii ei erau, în cea mai mare parte, recrutați din rândurile sclavilor. Ioan, aici de față, cunoaște din experiență ce-a fost. Ne poate povesti chiar el cum s-au derulat evenimentele.
Ioan neagă, nu are ce povesti:
Eu știu ce mi s-a întâmplat mie. Și nici acelea complet. Am fost mai mult fără cunoștință. Așa am scăpat viu. Am fost aruncat printre leșuri.
Voi continua eu, zise Seneca. Eram lângă Nero când anchetatorii raportau ce ziceau sclavii creștini, mai exact, conducătorii acestora. Ziceau că sfârșitul lumii este aproape și întreaga omenire, cu excepția lor, este sortită pieirii. Cineva născocise astfel pentru a se arăta Cel Înțelept. Ca toți oamenii, și noi suntem la fel… Înțelepții, știm cu toții, stăpânesc lumea. Povestea acestora, Rege Nero, e întemeiată pe existența unui oarecare Christus, executat cu 30 de ani în urmă, în Iudeea.
Membrii sectei, sclavi cei mai mulți, în ignoranța lor, exaltați de cele ce li se spuneau, îndeplineau ritualuri secrete, se țineau deoparte de ceilalți oameni, de stăpânii lor, de fapt…
Conducătorul lor, Pavel, evreu prin naștere, dar cetățean roman, a fost acuzat că instigă la revoltă în toate provinciile imperiului. Nero l-a achitat.
Cercetările stabiliseră că în momentul când orașul era în flăcări, creștinii se arătaseră încântați de foc, strigau că sfârșitul este aproape, că Roma, ca și Babilonul, avea să fie distrusă de Christus, că acesta își va face apariția deasupra flăcărilor și norilor de fum, îi va ridica la ceruri pe aleși, iar pe împăratul care-i „împovărează” îl va nimici, odată cu tot poporul său păgân. Am dreptate, Ioan?
Nu-i chiar așa. Când flăcările au cuprins tot orașul, toți cei care locuiam acolo, inclusiv noi, evreii, unii dintre noi, ce-i drept, am sărit unii în ajutorul celorlalți să dăm o mână de ajutor…
Dumnezeul creștin, Dumnezeul meu nu pedepsește… El dă naștere la tot ce există… În felul cum dă naștere la animale și la oameni, copii, adulți și bătrâni… Fiecare din ei având legi pentru copilărie, adulți și bătrâni… Copiii cu legile lor, adulții la fel, bătrânii cu alte legi decât copiii… Și la fel ca la pomii care dau mere, fiecare om e diferit de ceilalți. Legea explicată de Christus spune că fiecare viețuitoare respectă legea familiei, nu o strigă și nu-i povățuiește pe ceilalți ce și cum… Christus propovăduiește ca fiecare să urmeze legea care-i urcă treaptă cu treaptă la ei înșiși… Nu intră în găști cu alții… Zice că fiecare prevedere a legii lui Dumnezeu o are pentru el și familia lui, nu o țipă altora… Eu și foștii confrați din comunitatea noastră suntem cu toții credincioși. Ne deosebim în felul următor: eu, de pildă, îmi însușesc zicerile legii creștine, confrații la fel. Deosebirea dintre noi este aceea că eu învăț tot ce zice legea pentru a crește și a deveni EU însumi. Alți confrați o fac pentru a străbate drumul spre putere și a-și ferchezui case și a se îndoldora de cei care-i slujesc, așa zișii adepți… Și a fi stăpâni, desigur… Pe vecie…
Anchetatorul ne-a lăsat pe fiecare să spunem tot ce știm, apoi ne-a întrebat:
Aveți vreo dovadă că e de crezut ceea ce susțineți voi?
Conducătorii de care povesteam au răspuns pentru toți ceilalți: flăcările ne sunt dovezi…
Mai ales acest din urmă răspuns a avut darul de a-l convinge pe Nero de… vinovăția acelor oameni. Striga la noi: învățătorii voștri? Care învățători, nătângilor?
Creștinii, aproape toți, au fost supuși la torturi îngrozitoare și dați pe mâna mulțimii dezlănțuite. Unii au pierit sfâșiați de câinii asmuțiți asupra lor, alții linșați sau crucificați, alții arși de vii, așa cum arseseră victimele incendiului, sau legați de niște tauri furioși și tăvăliți pe jos până au murit.
Agrippina s-a răsucit pe canapeaua pe care ședea, ca și cum n-ar fi vrut să asculte și restul. Nu voia să-și vădească emoția și lacrimile.
Apoi, contiună Ioan, Nero a zis:
„Nimic din câte se afirmă, nu este adevărat.”
Serenus îi șoptea Agrippinei:
Tu ești istorie, unicat. Nu există o altă femeie romană ca tine. Ți-ai salvat soțul împotriva vitregiilor mării. Nici marea, știi bine, nu te are la inimă. I-ai furat gloria de a fi trimis în străfunduri pe unul din comandanții romani cei mai de seamă…
Oprește-te, Serenus, îl întrerupse Agrippina. Toate cuvântările tale începute cu laude sfârșesc în ironii. Cruță-mă!… Nu glorie am câștigat eu în istorie. În săptămâna în care n-am mai știut de mine și de nimeni sub valurile înfuriate, mari cât casa…
Privi în jur, ca pentru a abate atenția de la ea și a o îndrepta asupra ambientului. Aștepta să deslușească pe chipurile oaspeților impresia produsă. Într-adevăr, locuința merita toată concentrarea celor invitați s-o aprecieze. Canapeaua de pluș era, în realitate, miniatura unei scene. Cu trei pereți, doi laterali și un fundal, ridicați în forma unei nave. O dormeză sub arcuirea unei cortine și musafirii pe pernele mari, în loc de scaune ori fotolii.
Așadar, continuă ea, nu gloria mea este cea care merită să fie consemnată în istorii. Atunci, nu glorie am câștigat. M-am câștigat pe mine. Tot ce trăisem, văzusem sau citisem se înjumătățea. Erau adevăruri pe jumătate. Adevărul întreg eram eu. De aceea mi-am și confecționat scena de față. Să privesc în mine. Convingerea că adevărul îl găsesc în mine, și doar în mine, îmi asigură libertatea. Iisus – am pronunțat corect, frate Ioan? -, Iisus, deci, să facă bine să nu mai afirme că este altcineva decât este. Îl jignește pe Dumnezeul său… Și totuși îl iubesc… Constructorul, când termină un palat, se bucură că a dat naștere unei lucrări, el este cel ce creează!…
Am ținut cu dinții, cât mai trăia soțul meu, de o încăpățânare, continuă ea. Aflând că în Somalia se încropise o grupare de creștini de toată frumusețea, am decis: plec! M-am opintit spre marele ocean cu sandale și veșminte de mătase și, în mai puțin de o săptămână, am fost acolo. Vajnici oameni. Cuminți, respectuoși, săritori la nevoie, fără dorințe de măreție. Cei mai mulți erau gata bătrâni. Curați și organizați cum nu sunt cei din secta egipteană, așteptau pogorârea domnului lor. Niciun fel de ceartă, de ranchiună, de dușmănie sau răzbunare. Tocmai buni să devină nemuritori. Pe mine, cum v-am mai spus, m-au vindecat de înțepenirea degetelor de la picioare. Leneșe, picioarele nu se mai îndoiau. Au avut grijă de mine ca o mamă de pruncii săi. Bătrânii mai ales. Mă rugau să rămân cu ei. Le era milă de mine. Le era teamă că voi muri și nu ne vom mai vedea. Nopțile nu dormeau toți; făceau cu rândul, în caz că vine apocalipsa să fie pregătiți. Chiar n-aș mai fi plecat de-acolo. Ei bine, lipsa dorinței de măreție, de luptă și izbândă, cum se cuvine unor oameni creați de Dumnezeu, i-a slăbit până la dispariție. Aflu, iată, că acolo n-a mai rămas nici de prăsilă vreun om. Nu se mai procreează. Nu mi-e teamă să afirm că mor de curățenie, simplitate și modestie, dar mai ales de nelucrare… așteptând nemurirea…
Frate Ioan, nu te supăra pe mine, iubesc pe creștini…În sfârșit, n-o lungesc. Cred că ați înțeles. Înaintând spre moarte, oamenii nu pot redobândi ce nu li s-a dat.. În drum spre Somalia, am căzut și mi-am dislocat un umăr. Vraciul creștin, cel ce mi-a vindecat degetele, m-a făcut bine. Dar, odată revenită la palat, după nici două luni, dislocarea umărului și-a făcut datoria impusă de natură și a revenit. Acum nu mai pot folosi deloc brațul stâng…
Am înțeles, zise Ioan. Drumul făcut de mine prin deșertul care desparte Egiptul de țărmul Mării Roșii l-am străbătut lăsând câte-o vorbă în urma mea. Nu mă urma nimeni. Se mirau doar, privindu-mi mersul obosit. Se mirau că nu purtam în mine blesteme pentru plăcerile și viciile care sfârtecau lumea. Nu înțelegeau de ce nu prea eram dispus să ascult și să asmut șiretenia lor. Erau destui printre ei care, cu șiretenie, se făceu urmați. Și mai ales predicatorii lor care bubuiau în urechi promisiuni goale în miez. Se strecurau ca păduchii și numai puterea mea de stăpânire mă împiedica să nu-i ocărăsc. Nu era măcar unul de la care să primesc învățătură. Puneam la fiert în oala mea tot ce auzeam și vedeam. Cu produsul obținut astfel, bine fiert, îmi stabileam voința și scăpam de amenințarea resemnării. Christus, ca să ne adune la același foc, ne spăla tuturor picioarele, pentru ca noi să facem la fel între noi. Vorbele erau acelea ale unui învățător în fața copiilor veniți la el, nu porunci, cum am auzit povestindu-se. Nu erau vorbe explicate de manual. Erau aceleași vorbe care în alte locuri aveau conținut diferit. Fiu, de pildă, nu înseamnă pretutindeni copil însămânțat de cel ce vorbește. Are alt înțeles. Pentru asta îți trebuie credință… Este aceea care strigă: oameni mici, cei care, trăind în întuneric, vă faceți tot mai mici, vă descompuneți…!
O clipă, ceru Serenus. Oare de ce, frate Ioane, mă întreb eu, ascultându-te, sectele creștine din Somalia sunt pe cale de dispariție? Pentru ca un arbore să crească puternic, el trebuie să aibă rădăcini solide, care se prind în sol precum stâncile.
Agrippina se ridică să-și îndrepte șalele. O făcu cu grația celei care tocmai primise o floare la butonieră și zise:
Nu știu de partea cui să mă așez. M-am ridicat, dar trebuie să mă și reașed. De partea cui s-o fac? Povestea lui Ioan conține într-însa și suflet, și emoție, și iubire. Povestea lui Serenus e ca diamantul: rece, invincibil. Iată, mă așez de partea mea.
Seneca tăcea și cu cât tăcerea, absența lui, se întăreau, cu atât Agrippina, cea de a doua sa mamă, își înăsprea chipul. Știa de ce venise nepotul. Venise să-și ia rămas bun. Nu mai avea zi de odihnă. O parte din nopțile lui o închina studiilor. Nu se abandona somnului, deși nu mai putea de oboseală. Ochii osteniți și clipocind de nesomn îl țineau treaz. Îl întrebă dacă are să spună ceva în legătură cu ce se discutase până atunci.
Seneca zâmbi, bucuros de invitație și zise:
Când cineva a ascultat un concert, în urechi, încă mult timp, îi răsună ritmul și gingășia acelei muzici. Îl împiedică să se gândească la chestiuni personale. Este prizonierul bucuriei de a trăi. Din nefericire, la fel funcționează aparatul omului la discuțiile lingușitoare, promisiunile deșarte ale celor ce voiesc să te stăpânească. Rămân imprimate în auz chiar atunci când nu le mai auzi. Nu este ușor să scapi de muzica aceea care te urmărește stăruitor. Revine cu forță, când și când. Melodia lor sporește atunci când găsesc poarta deschisă. Zilele curg una după alta. Viața fuge fără să se mai întoarcă.
Sfârșit
