Lupta dreaptă este inegală. Voi aruncați în El cu pietre. El vă dă afară din biserici – Hristoși să fiți, nu veți scăpa nici în sacristii, ortodocșilor! -, și vă ascunde sub măști. Vă scoate din obiceiurile de veacuri: botezurile, nunțile… Voi, cu pietrele…
Profesorul Andrei Marga, într-un articol din Cotidianul, îl vâră cu evlavie academică în grota cu mizerii nemțești și-l acoperă cu ocări. A fremătat atunci inima românului: așa-i trebuie! Dar, ca tot românul, nu s-a mai uitat la reversul oglinzii. Rânjetul unic, imposibil de imitat de un om viu. Căci, neam de neamul săsesc mitocan n-a îndrăznit să viseze că vreodată va fi comparat cu „Sfântul Adolf”. Iată-l pe piedestal, în vreme ce voi l-ați crezut întemnițat. Să fiți sănătoși!
Cum ar putea Klaus-Werner să dețină ceva din idolul jumătate plebeu, jumătate Dumnezeu. Iată ce zicea idolul despre presă:
„Dintr-o dată, ca la semnul unei baghete magice, presa revarsă simultan, din sute de pubele, cele mai josnice și mai nerușinate calomnii pe hainele imaculate ale unui om de onoare. Acești escroci ai opiniei nu se dau în lături de la nimic ca să-și atingă scopurile odioase. Și dansul nu se termină aici. Tot ei aplaudă, și din aplauzele lor murdare țâșnesc alte ticăloșii. Ei ajung să se amestece în cele mai secrete treburi de familie; scotocesc până ce instinctul lor de râmători îi ajută să găsească vreun jalnic eveniment capabil să-i dea nefericitei victime lovitura de grație. Dacă nu găsesc absolut nimic, cu tot flerul lor, nici în viața publică, nici în viața privată, voinicii recurg la calomnie, ferm convinși nu numai de faptul că, în ciuda numeroaselor retractări, tot va rămâne câte ceva, ci și că, atunci când ecoul cu o sută de guri își va desăvârși opera cu complicitatea câtorva ziare rău intenționate, toate protestele victimei vor rămâne, de cele mai multe ori, fără efect. De altfel, această bandă de ticăloși nu atacă pentru motive care ar putea fi comune lumii sau făcând parte dintre acestea. Când unul dintre acești vagabonzi care dau târcoale pe la porți se pornește împotriva iubiților săi concetățeni într-un mod atât de perfid, el se învăluie cu fraze frumoase, pline de sinceritate și de vorbe mieroase, ca o sepie în norul ei de cerneală; nu mai contenește cu proteste legate de „obligația ziaristului” sau cu alte asemenea minciuni nenorocite. Merge chiar mai departe și vorbește despre o formă de onoare cu totul specială: onoarea de gazetar”.
Vreți să citiți mai mult? Urmăriți cartea mea „Hitler sunt eu”
