Soția mea, până mai ieri ziaristă, s-a programat la dentist. Și s-a dus la cinci jumate fix. Îmi telefonează pe la șapte. Că n-a apucat să intre. Vin ba unul, ba altul, neprogramații cu relații. Nu se poate!, am exclamat ca țața. Ba uite că se poate, a zis. Dentistul e privat,face ce „vrea” mușchii lui.
N-a mai răbdat. A venit acasă. Scrie!, i-am spus. Lasă-l în plata Domnului, a zis ea. Fato, am țipat elegant, Domnul nu mai este ce-a fost, acum e foarte ocupat. Ziarista lu pește, i-am zis, lași deschis robinetul cu bagabonți.
Nu-s vagabonzi, a zis ea. Ba-s bagabonți, am contrazis-o eu. Deși ea avea dreptate. Acum, când circul pe străzi, întâlnesc două lumi. Una ca până acum, cealaltă, ferecată după porți înalte, ziduri groase, ferestre mascate, grădini ca la Versailles; nu pătrunzi spre vreo lumină nici cu laserul. Limuzine de milioane. Ce-ți trebui, bre, giuvaerul ăsta pe șoselele noastre? Și el zice: ce-ți pasă, sunt banii mei, câștigați cinstit!
Bre, îmi vine să-i zic, nu există milioane câștigate cinstit. La fiecare milion câștigat cinstit de tine, rămân sute, poate mii de oameni mai săraci. Banii sunt ficși.
În seara aia n-am mai dormit împreună cu soția mea. Ea s-a uitat la un film și a adormit împăcată pe canapea. Eu, furios, am făcut pârtie la baie, unde ascunde ea pălinca. Eu, cu Dumnezeu, mereu pe buze. Dumnezeule, îi reproșam, ce dracu, te-ai molipsit de la ăștia!? Matale nu vezi că tot ce este modern astăzi n-are nicio regulă? Ce fel de comunitate este asta fără reguli pentru toți, fiecare cu regula lui, privatul fără nicio regulă. Și ne-ai mai dat staroste și pe Întâiul Privat al țării!
Și Domnul, treaz la ora aia, a zis: băi copile, v-am dat cap, folosiți-l!
Aferim!
