A fost ca la teatru. Pe scenă, actorii, mai buni și mai puțin buni, își văd de textele lor. Deodată, la una dintre ferestre apare criminalul. Instinctiv, îți vine să te ridici și să strigi: „Hei, domnilor de pe scenă, vedeți că vă pândește moartea!” Nu poți, e o piesă de teatru, scrisă de un autor fără legătură cu simțămintele tale. Personajele trăiesc mai departe o dramă scrisă cine știe unde și de ce.
Am mai trăit ceva asemănător în facultate. Tot la fel, cu ochiul meu hărăzit din belșug cu naivitate (prostie?) am văzut criminalul și, fiindcă nu se întâmpla nimic, mi-am dat demisia. Poate fi găsită în arhiva Facultății de Comerț Exterior. Nu s-a întâmplat nimic notabil. Încrezător, totuși, în forțele binelui, am scris la Scânteia. Îi anunțam că, iată, ca într-o piesă de teatru, în lumea noastră nouă se petrec lucruri grave și nimeni nu le vede… Și tot așa mereu. Nu râdeți. Deși, în locul domniilor voastre, eu aș râde. N-am fost disident, ce vă închipuiați? Sunt singurul nedisident din vremea aceea. Disidenții au apărut mai tîrziu și șirul lor nu se mai termină. Eram comunist, respectiv, cu convingeri comuniste (La Bohème). Nu osândeam, ajutam. Nu m-a arestat nimeni, atât de insignifiant eram. La Stalingrad, în fața a peste o sută de mii de spectatori, am adus grave acuzații tuturor armatelor participante la război, inclusiv celor rusești. Un singur om, delegatul francez, m-a sancționat. A zis despre discursul meu că a fost „drôle”. Caraghios. Iarăși nu s-a întâmplat nimic.
De mai bine de o jumătate de an, în continuarea anilor de tinerețe, am strigat: atenție, criminalul pândește și vă păcălește! Degeaba! Piesa continuă. Autorul va muri, dar ea, piesa, va continua să trăiască pe scena Românei. Fiindcă majoritatea concetățenilor mei sunt mai deștepți decât mine. În realitate, toți. Căci nu-mi place nici PSD. Singur eu și criminalul de la fereastră perseverăm. Și vaporul care ne are pe covertă pe toți și ne duce într-o direcție doar de el știută.
