O întrebare ară glia lumii, o întoarce pe dos, și nimeni nu știe care-i răspunsul: cine este Diavolul, Dumnezeul ori Altcineva-ul care a inventat demența pandemiei? Chiar așa putere a avut, să cuprindă ființa universală?
Și gândul ajunge la marele război. La acea împrejurare apocaliptică unde veștile de la radio și de pe hârtia tipografică dimpotrivă, erau toate vesele, romantice, optimiste. Atât cele de la învingători, cât și de la învinși. Toată suflarea suferindă părea a fi învingătoare, în vreme ce morții nu mai încăpeau în cimitire.
Nimeni anume este răspunsul. Sau, și mai exact, nevoia de a nu căpia din disperare, groază și neputință. Nemții se retrăgeau învingători și-n cârje, un sfert din câți plecaseră. Învinșii de până atunci renășteau ca pasărea Phoenix.
Și tot nevoia este și astăzi. S-au luat unii după alții. Iată, și-au spus, putem avea lumea la picioare înnebunind-o de frică. De frica morții. Au putut chinezii, sau americanii, sau italienii, noi de ce n-am putea? Și dă-i și luptă!
Grija mare, gravă, abia acum începe: care-i sfârșitul? Viitorul dibuie după țâțâni acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.