Dragă Jiří,
Vreau să merg mai departe. Nu mă scald în ape curgătoare. Știi bine, băltesc. Tocmai de aceea trebuie să merg mai departe. Căci, din păcate, suntem supuși mereu schimbării. Greu de ținut pasul. Discuțiile noastre vor fi tot mai îndepărtate în timp. Din obișnuință, vom folosi aceiași termeni vechi. Cu alt conținut. Unul modificat, fără să ne dăm seama. La un moment dat, suntem razna. Unul a luat-o hăis, iar celălalt – cea. Ne vom urî, ne vom pierde unul pe altul. Într-o lume de pierduți. Se întâmplă, deja, la scară mondială. Și ne întrebăm ce dracu se petrece cu lumea? Asta ce-am spus mai sus este ce se petrece cu lumea.
Sistemul întemeiat, nici nu s-a putut altfel, pe divizarea oamenilor în stăpâni și sclavi nu a pierit prin dispariția sclavilor. Continuă și va continua în forme tot mai rafinate. Ca pandemia. Există pandemie. O vedem. Murim cu ea în cârcă. Cu munca e la fel. Există. O vedem. Nu o admiți, nu muncești, nu ai unde te adăposti, nu ai ce mânca. Doar că, totodată, pandemia, ca și munca, amândouă fatale, sunt folosite în scopuri personale. Iar persoanele care o pot folosi după cum poftesc sunt cele care totodată dețin puterea politică. Și iată lupta, și iată mijloacele pentru a ajunge la putere. Poartă numele de Sistem. E congruent. Îl desființezi în totalitate ori îl dai pe mâna descurcăreților. Aceștia vor ști să-l pavoazeze. Iată minunea. Scânteiază ca un pom de Crăciun. Se numește marketing. Respectiv, ambalaj. Scântei-himere, ele nu există. Le tot căutăm ca pe Godot. Am o vecină frumușică, harnică, bună gospodină, curată, cu o educația medie. Am rugat-o să discute cu băieții care îi tund iarba să vină și la mine. Îi plătesc. Domnu’ scriitor, mi-a zis, nu vor veni. Ei îngrijesc grădina domnului X… Un om cu multe „galoane”. Pentru femeia, pentru ființa aceasta, este umilitor să slujești un om ca și tine. Azi, își spune ea, în mod sigur, scriitorul e un sărăntoc. Slugă este un titlu de noblețe dacă rânești la un bogat. Contează la cine ești slugă. Înainte vreme îmi fusese mie slujnică. La nivel național, poți să fii slugă, da, dar la Uniunea Europeană… Acesta este „poporul suveran”… Și închei. Mâine urmează să fiu văzut de medicul hematolog, „dirigintele” care-mi controlează leucemia. Vreau să mă prezint odihnit.
Scuze!… Iată, a fost acel „mâine” Profesorul continuă să amâne clipa când îmi va spune tot adevărul. Să fie oare acesta motivul pentru care nu sunt în stare să atac subiectul ce nu-mi dă pace? Îți trimit, totuși, rândurile scrise deja…
Jiří Kohoutek a răspuns imediat:
Cristel, mă îngrijorezi. Și nu boala este pricina. Nu ești sincer. Și nu e vorba de mine. Nu față de mine îți ascunzi sinceritatea. Față de tine. Prima dovadă este chiar faptul că publici corespondența noastră. Cu ani în urmă, ai făcut din mine un personaj în romanul tău „Sentința”. Nici atunci n-ai avut tăria să te arăți pe tine în totalitate. Ai semnat cartea „Necunoscutul”. Toate astea înseamnă suferință. Suferință inexprimabilă. Te pulverizezi pur și simplu în fața convingerii că ești singur, că nu meriți lumea în care te-ai născut. Ți-ai fi dorit altceva. Ăsteia îi găsești hibe, ca să primești legitimitatea revoltelor tale. Defecțiunea lumii în care trăim nu este proprietatea privată. Uită-ți această convingere marxistă. Recitește cartea pe care ai scris-o despre Marx, „A doua venire”. Proprietatea privată este forța motrice a lumii omului. Aceasta, cu zeul ei, concurența. Și războaiele, în design modern. Dispariția războaielor ar sugruma-o pe lumea asta ciudată. I-ar anihila plămânii. Știi la fel de bine ca mine toate astea. Și totuși continui să te refugiezi în credința că poate-poate nu este așa. Visezi utopic la clipa când pământul care ne-a produs rămâne fără rezerve și, la ananghie, omul cade din rapacitatea sa și volens-nolens adoptă principiul solidarității. Anunți crepusculul și, vai!, te întrebi cum să salvezi lumina. Nu se știe cât va mai exista chiar pământul. Și dacă va mai exista, nu se cunoaște ce cale va urma. Acceptă realitatea. Ne vom întoarce în pământ curând-curând. Știu, frica asta cumplită că te-ai născut într-o lume în care nu este și a ta se numește singurătate. Un întuneric în care nu auzi nimic, nu ești auzit. Te întrebi cum mama dracului să mai poți trăi?
Cristel, nu există singurătate, ci doar teama de ea. Fii sincer cu tine, te rog!
P.S. De ce simt, oare, că mă vei contrazice? Atenție! Dacă o faci, va fi dovada că eu am dreptate. Tu doar te aperi.
Dragă Jiří,
Ceva nu e în ordine, Jiří! Teoria ta e judicioasă. Iar eu nu am cum să intervin în ea. Teoriile sunt individuale. Ceva nu e în ordine. Repet, nu teoria are ceva „ne în ordine”. Ci practica. Dacă sclavie nu mai există, cum naiba de există stăpâni? E o enigmă pentru mine. Proprietatea e proprietate. Cel ce o are să fie sănătos. Una e să fii proprietar și alta e să fii stăpân. Stăpânești proprietatea. Doar aceasta este a ta. Nu oamenii. Oamenii nu sunt ai tăi. Mor. Toți, deopotrivă. Mor fiindcă sunt oameni. Mai exact, fiindcă se nasc. Și nimeni nu se naște proprietar. Nici sclav. Dumnezeul care a creat omul continuă să creeze. Serii din ce în ce mai puzderii. Oameni. Oameni care mor. Te naști om, nu proprietar. Dumnezeu, respectiv cel ce a creat omul, nu acordă acte de proprietate. Sigur, puteam pune paznici la păsărica mamelor, cu misia de a controla actele de la Creator. Deși ar fi mai simplu, totuși, să ne gândim o țâră la paradoxul ăsta. Și să nu-l acceptăm. Nu înjurându-i pe cei care se cred stăpâni. Ridiculizându-i.
O gândire de felul „Banii mei, fac ce vreau cu ei” ar fi bine să primească replica potrivită. Cine zice astfel, să afle explicit de la opinia publică faptul că este un terchea-berchea. Banii sunt ai fiecăruia, da. Doar că face cu ei ce-i îngăduie legile comunității.
Aici partea I și partea a II-a a corespondenței:
