Copilul mut (CM), esența existenței noastre

Până la opt ani, CM nu a scos un singur sunet articulat. Știa totul. Învăța cu ușurință. Viitorul era al lui. Doar că nu voia să vorbească. Atât.
Când a început să vorbească, n-a avut încotro. A folosit vorbirea celor din jur. Respectiv, a început să mintă.
În România, orice partid ar face ochi, volens-nolens, va lua înfățișarea tuturor celorlalte: va aduna din jur toate rămășițele. Toate ființele cu ochii țintiți în întunericul teoretic în care au trăit.
România n-are nicio șansă de a trece peste umbra ei. Și totuși, există. Fierbe, ca și cum ar fi vie. Dar nu e. Pe mormântul ei, ascuns vederii, se adună paraziții. Cei hrăniți cu merindele din traista celor ajunși. Care, iată, cu ultimele puteri își oferă bunurile din naștere: solul, subsolul, nevoiașii care aleragă după o pâine.
De ce ne trebuie autostrăzi? Pe ulițele noastre, suntem domni cu luxul care ni se aruncă.