Reiau cele două versuri, publicate ieri, grație Liei Codrescu. Autor: Viorel Boldiș.
„Avem toţi aceeaşi sursă, toţi aceleaşi vii izvoare,
Avem drumuri diferite, dar înspre aceeaşi mare”.
Mi-au plăcut mult. Reamintindu-mi-le, mă îmbogățesc cu fiecare zi.
Primăvara anului 1977, după marele cutremur. Psihoză generală. Vream și doar o rogojină. Dar să nu mai fiu departe de copii. M-am transferat la „Informația Bucureștiului”. Ca între camarazi de război. „Aveam toți aceeași sursă, toți aceleași vii izvoare”. Dar pe „drumuri diferite”. Respectiv: diferite de cele de la „Flacăra”. După câteva luni, m-am internat la Spitalul 9. Rețeta psihologului: „Înoarceți-vă la fostul loc de muncă”.
După aproape jumătate de secol. Tot România. „Avem toți aceeași sursă, toți aceleași vii izvoare”. Și aceeași luptă de clasă. În vizită la un prieten din copilărie, într-o comună obscură, lângă Făgăraș. M-a primit în curte. Pe masă, alături de butelcuța cu pălincă, revista „Dilema”. Jerpelită și atinsă de rouă. Ca ochii mei umezi. Fostul prieten mă primea ca pe un personaj din noua elită. După capul său cu păr sur și rar.
Deunăzi, un medic de provincie. Fire aprigă, de fost țăran. Ca să-mi umilească ideile de „ciumă roșie”, mi-a trimis, din aceeași revistă, un articol al lui Adrian Papahagi. Despre stângism. Fără să aibă habar măcar ce este stângismul. Avem drumuri diferite. Într-o luptă de clasă primitivă. Dar înspre aceeași mare.
Cu gândul la rețeta fostului meu psiholog. Nu mai am unde mă întoarce. Am fost la dreapta în fața prietenului din copilărie. Sunt „ciumă roșie” în fața medicului de provincie.
Nicio dilemă!
