Mai am de trăit doi-trei, hai patru ani. Nu mai pot schimba nimic. Am de ales între a mă văicări – medicii, niște stricați la cap de atâta poftă de bani și tot așa până la cel mai bun vecin – de ce să mai trăiesc? – și între a ști să descopăr frumosul pentru sfârșitul de poveste care stă să se încheie. Dar îmi vine în minte tot o întâmplare din spital. Medicul Adrian Ioniță intră în salon ca într-o bancă bună de jefuit – deci, excesiv de grăbit. Un bolnav de lângă fereastră îl roagă: fiți bun și închideți ușa, e mult curent aici. Parcă prins asupra a ceva care-l încriminează, medicul răspunde: nu vrei să te șterg și la cur?!
Spital în România! Medic în România! Câmpina. Spitalul Municipal. Mințile nu se opresc, totuși. Un pacient de lângă ușă, în partea opusă, observă dojenitor la adresa nesimțitului de bolnav: are dreptate domnul doctor. A făcut o facultate, are studii… Nu admite să fie jignit de unul care a doua zi poate muri.
Nu-mi dă pace întâmplarea, întrucât mă doare ca și cum ar fi bătută în cuie pe crucea minții. Orice trăiesc atinge acele cuie. Și-mi spun: Cîțu e singurul capitalist autentic într-o țară care, pentru a supraviețui, e obligată să aleagă între capitalism și „Grupul pentru apărarea democrației”. Capitalismul are de recuperat multe, nu e timp de amăgiri. Are de recuperat extrem de săracul zăcământ de hămesire, și cotropire, și insolență. Cum s-ar putea opune intelectualii, în hlamida aristocrației romantice și cu picioarele goale, puhoaielor de „cumsecade”? Miilor, poate sutelor de mii de copii care, visând la „dincolo”, râgâie la masă, „nonconformist” ? Dacă s-ar vota, cu cine ar vota „flămânzii” de „altceva”?
România, cum zicea Celibidache, e vădană de oameni. Și totuși, o picătură s-a oprit pe buza sticlei: grupul acesta de intelectuali, cum ziceam, în hlamida aristocrației idealiste, romantice, și cu picioarele goale.
Aștept ziua de mâine. Dacă o mai apuc.
