Dans final (6)

Aici, în curtea mea de la țară, nu calcă picior de străin. Camelia, vecina care mai venea, este în spital. Lumea din afară vine prin frunzele cireșilor, cu infinitatea lor de culori. Și prin surprizele oferite de viața nestatornică. Iată două minuni. Americanii au renunțat la Afganistan. Până ieri, o imposibilitate în filosofia secolului nou. Și a doua minune: renunțarea unui nazist fundamentalist, Werner Iohannis, la ura sa împotriva PSD. În rest, inundații cu palavragii. Se anunță totuși ceva obscur. Caut, și-n fața ochilor îmi apare șapca primită de mândrul nostru Președinte de la stăpânii lumii. Aceiași care, prin renunțarea la Afganistan, anunțau mult prăfuita noastră planetă că totuși ceva nu mai este în ordinea veche. Că vechile deprinderi musai să capete un chip altfel. Cu ele s-a îmbogățit un pumn de omuleți, respectiv, nu din cale afară de oameni. Nu puțini, dar totuși, America are nevoie de iubirea pierdută. Primenirea trebuie încercată în cartierele de la margine. În chipuri de toate felurile. Renunți la o ocupare de țară, recuperezi șapca și adaugi o mustrare: cum să te mai susțin, îi zici, dacă tu te înhăitezi cu  Cioloș, Câțu… etc?