Încerc în zadar să fac pasul următor în jurnal. Mă împiedic de întrebarea: „Ce dracului de timp trăim?” Cum l-a biruit un ins ca Iohannis pe timpul ăsta de secol XXl? Biblia, în felul ei ca pentru orfani, oferă un exemplu prin ea însăși. Așteptarea. Cum ar fi așteptarea lui Iisus Hristos cu catalogul doldora cu note la purtare; de trecere sau dimpotrivă. După ce Werner și-a aruncat pardesiul pe mașină, umilind slugile netrebnice, credincioșii s-au pus pe așteptat. Iată Dumnezeu! Când pe bicicletă, când în avionul spre aiurea! Dar și când o veni! Și azi în unul, mâine în altul, nedumeririle sporesc. Nu se mai înțelege vecin cu vecin. Se minunează reciproc unul de sminteala celuilalt. Mor ca apucații, în beznă. Țara se afundă în haos și minciună, în ură și discordie. Țara moare și mai-marii nației pun degetul nobil pe afurisenia bolii, nu pe lipsa medicamentelor potrivite în spitale. Și mereu mai departe, tot mai departe de aflarea valorii lucrurilor…
Și tot nu-mi vine să cred: cum, de la un pardesiu aruncat pe capotă, am trecut la sinucidere națională? Maidanul nu știe să afle valoarea lucrurilor.
